Tribuna, aprilie 1888 (Anul 5, nr. 74-97)
1888-04-08 / nr. 80
Anul „ Afacerea cu „Kreuzzeitung“. După denunţările publicate în coloanele oficiosului „Nemzet“ şi după ameninţările făcute cu oficioasă prodigiositate în coloanele aceluiaşi diar d-nii Dr. Wilhelm Bruckner, Francisc Zimmermann, Dr. Wolff, Dr. Frideric Teutsch şi Carol Fritsch, toţi cinci din Sibiiu, au trimis la adresa redacţiunii chtarului „Nemzet“ următoarea depeşă: „Sibiiu, 16 Aprilie. Declarăm de insinuare şi calomnie afirmarea făcută în numărul de Duminecă al preţuitei d-voastre joi, că articolul din „Kreuzzeitung“ a fost făcut aici în Sibiiu, şi că vre-unul dintre noi subscrişii ori dintre cei numiţi dimpreună cu noi ’l-ar fi scris ori ’l-ar fi trecut ca de contrabandă la Berlin. Ne rugăm să publicaţi această declaraţiune şi să ne spuneţi totodată şi numele insinuatorului nenumit.“ Publicând declaraţiunea aceasta, oficiosul din Budapesta află, că cei cinci dintre domnii „calomniaţi“ n’au făcut destul, ci trebue să mai şi condamne întreaga tendenţă a articolului. „Şi de aceea, — a fice ele — dacă domnii, care au subscris depeşa de mai sus, vor declara, că nu numai că n’au scris articolul din „Kreuzzeitung“, dar’ nici nu consimt cu afirmaţiunile cuprinse în el, ba le privesc ca nepatriotice, mişelesci şi vrednice de a fi inferate, atunci noi, — o dăm aceasta în scris, — suntem gata se le dăm domnilor subscriitori satisfacţiunea pe care o doresc.“ Nici mai mult, nici mai puţin clară decât o presiune oficioasă făcută asupradin Sibiiu, pentru ca se dee mărturie contra celor ce s’au a jis în coloanele unui ziar din Berlin. Şi dacă s’ar întâmpla ca multe dintre celeJi se fie adevărate? Le este indiferent oficioşilor din Budapesta. Saşii, dacă vor să scape de mănia guvernului, au să dee mărturie, se declare că „nu consimt“, ba consideră cele zise drept lucruri „nepatriotice“, „mișelesci“ și „vrednice de a fi inferate.“ Câtă naivitate se cere, pentru ca cineva să creadă, că asemenea mărturie stoarsă cu amenințări poate să producă în opiniunea publică a Germaniei convingerea, că minte acela, care zicet că noi — ne-Maghiarii — nu ne bucurăm de cea mai mare libertate în regatul ungar! O asemenea mărturie nu poate să producă decât convingerea, că nu numai că noi înșine nu mai putem să ne exprimăm în toată libertatea sentimentele şi convingerile, ci ne expunem la persecuţiuni chiar şi atunci, când alţii spun adevărul despre noi, şi noi nu voim să dăm mărturie contra lor. Avem înaintea noastră ediţiunea de seară a numărului 100 de la 14 Aprilie a. c. din ziarul „Neue Preusische Zeitung“ (Kreuzzeitung). Primul articol, cel cu pricina, e fără îndoeală foarte aspru şi emite nisce idei, pe care concetăţenii noştri saşi de sigur că nu se vor încumeta a le aproba, cuprinde însă şi multe fapte adevărate, pe care nici un om onorabil nu poate să le tăgăduească. Nu este, în adevăr, — nu se zree în acel articol, — pentru alianţa Germaniei cu Austria nimic de mai mare importanţă ca conservarea şi întărirea puterii monarchice a imperiului, care prin neclara „posiţiune de drept public“ a Ungariei e nu numai jignită, dară chiar şi periclitată. Această neclaritate şi lipsă de precisiune din dreptul public al Ungariei a admis-o, precum ne aducem aminte, şi însuşi „Lloyd“ mai nainte. Din ea resultă sentimentul, că autoritatea monarchiei nu poate să ajungă în Ungaria din destul la valoarea ei. Ear’ poporaţiunile nemaghiare aşteaptă de la ea scăparea din starea de asuprire, în care și-a pus hegemonia acordată Maghiarilor“. Din toate aceste un singur lucru e discutabil. Ne-am deprins a privi actuala stare de lucruri drept un resultat al hegemoniei maghiare. Din 41 în 41 însă tot mai mult ne convingem, că nu „maghiară“ e hegemonia, nu poporul maghiar e acela, care stăpânesce în aceste frumoase şi binecuvântate ţeri, nu el e acela, care asupresce şi stoarce măduva „poporaţiunilor“. Suntem cu toţii, şi noi şi Maghiarii, stăpâniţi, asupriţi şi storşi de un guvern parlamentar, careşi-a adunat prin corupţiune şi presiuni în parlament o majoritate totdeuna gata de a l i se supune, compusă însă — nu din Maghiari, ci din fel de fel de elemente, din oameni, care privesc statul şi pe popoarele lui numai din punctul de vedere al exploatării. Hegemonia maghiară nu e decât o trasă frumoasă pentru amăgirea poporului maghiar, care, amăgit de această trasă şi ameţit de educaţiunile exploatatorilor, nu simte din destul, că se ruinează deopotrivă cu noi, ci crede, că merge crescând şi înflorind, pe când numai exploatatorii cu afiliaţii lor cresc şi înfloresc. Şi e evident, că de acest absolutism parlamentar numai prin intervenirea constituţională a Coroanei vom putea scăpa. Şi dacă în coloanele unui ziar din Berlin se 4icer că noi, „poporaţiunile nemaghiare“ ne sperăm scăparea de la Monarchul nostru, se zice un adevăr, pe care nici un om onorabil nu-l poate făgădui. Numai că nu de hegemonia maghiară, care în adevăr nu există, ci de absolutismul parlamentar dorim a fi scăpaţi noi, dimpreună cu Maghiarii. Cine se îndoeste, — ni se zice mai departe — că acum guvernează în Pesta cu o putere destul de absolută un ministeriu atîrnător de parlament în sensul partidului maghiar domnitor? Nu se îndoesce nimeni, numai că partidul, în sensul căruia domnesce acel ministeriu, nu e maghiar, ci compus din fel de fel de oameni, care, ca să poată exploata, îi adulează pe Maghiari şi persecută pe alţii. Acest parlament ese în ceea ce priveşte partea cea mai puternică a lui, camera deputaţilor, din machinaţiunile electorale ale micei nobilimi comitatense şi ţerănesci, care are aproape întreaga administraţiune şi jurisdicţiune de prin comitate în mâna sa. Fără îndoeală aşa este. Machinaţiunile electorale însă n’ar duce la scop, dacă în ţinuturile cu poporaţiune nemaghiară exploatatorii nu s’ar face agenţi ai maghiarismului, pentru ca astfel să-’şi câştige sprijinul elementelor „patriotice“. Aceasta e explicarea persecuţiunii sistematice, pe care articolul ziarului berlinez ni-o înfăţişează în următoarele fapte. După legi şi învoeli deosebitele naţionalităţi ar ave în Ungaria să fie politicesce egal îndreptăţite. Realitatea nu stă îusă în consonanţă cu aceasta. Servitorul maghiar,*) dacă e din părinţi nobili, exercită dreptul seu personal, car’ tovarăşii sei români şi slavi, ba chiar şi stăpânul, care îi dă pânea, n’are asemenea drept. Ori dacă îl are, nu-’l poate exercita. De douăzeei de ani acum aceste naţionalităţi, afară de Saşi, aşteaptă noua lege electorală ce ’li s’a asigurat. Acolo însé, unde, ca în Ungaria propriu disă, au obţinut în mod mărginit dreptul de alegător, solgăbirăul maghiar, comisarul electoral ori vre-un alt funcţionar comitatens sde să’l înlătureze prin violenţă şi viclenie, dacă nu e dat pentru candidatul maghiar**). Ce violente sunt mijloacele puse în aplicare, aceasta a arătat-o o pertractare judecătorească făcută nu de mult la Panciova, în care *) Ori-şi-care, nu numai cel maghiar. Red. „Trib.“ **) Poate să fie şi vre-un Slovac, Român, Neamţ, numai servil se fie R. „Trib.“ s’a cetit o poruncă dată de solgăbirău, în urma căreia 15—20 alegători români au fost aruncaţi fără discuţiune în temniţă, fiindcă voiau să voteze contra candidatului guvernamental maghiar. Astfel ’i s’a asigurat acestuia majoritatea, car’ judecătoria a pedepsit numai pe haiduci, care au executat porunca solgăbirăului, nu însă şi pe solgăbirău. Dominarea dreptului de alegător prin „naţiunea conducătoare“ a avut, intre altele, drept urmare, că din 75 cercuri electorale, în care trei milioane de Români sunt numai ei în mare majoritate, nu a eşit decât un singur deputat român. Acesta, era generalul Doda, a şi retusat, întocmai ca urmaşul lui, intrarea în camera deputaţilor, din care conaţionalii lui sunt excluşi prin mărginirea drepturilor şi prin mijloace nelegale. Respingerea acestor proteste în dietă cresce foarte firesce, mişcarea agitată ce există de decenii acum sub regimul maghiar. Căci nu numai la alegeri, ci şi în administraţiune şi în justiţie jignesce nobilimea comitatensă şi ţerănească dimpreună cu ajutătorii ei pe celelalte naţionalităţi, şi stoarce în mii de diregătorii măduva ţerii, la ale căreia calamităţi financiare nu puţin contribuesce. După cea franţuzească administraţiunea ungurească e de sigur cea mai costisitoare. Acolo, întocmai ca aici, ea este exploatată de parlamentari pentru căpătuirea aderenţei lor, şi de aceea se crează cu prisos diregătoriile. Şi totuşi nu de mult s’a făcut în dieta din Pesta declaraţiunea, că o reducere a nenumăratelor diregătorii şi sinecure, care sunt ocupate de mica nobilime, ar periclita posiţiunea Maghiarilor. S’a refusat şi reducerea funcţionarilor din ministerul de finance, care este aproape îndoit ca ministerul de finance al Prusiei. Ba chiar ministrul de justiţie a trebuit să se justifice, pentru că nu are destulă consideraţiune la recomandaţiunile ce li se fac de către deputaţi în ceea ce priveste numirile de judecători şi ocuparea altor posturi din resortul lui. Pănă când, aşa se întreabă mulţi patrioţi adevăraţi din Ungaria, până când poporaţiunile noastre vor ave să sufere sub acest regim radical de parlament şi comitat? Când vom obţine oare puternica ocrotire a Monarchului nostru? E învederat, pe ce base e aşezat regimul parlamentar în Pesta, precum învederat este, că prin el e frântă influenţa monarchică directă asupra poporaţiunilor. Trebue să o regretăm aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât tocmai această influenţă ar pute să domolească şi să împace încordările naţionale ce cresc mereu în Ungaria. Dacă e vorba ca aceste încordări să înceteze, trebue să fie în Budapesta un guvern, care nu vrea să se impună atât în jos, cât şi în sus cu sprijinul majorităţii parlamentare, pe careşi-a făcut-o prin intrigă şi violenţă. Şi dacă se fac presiuni asupra Saşilor, ca ei să dee mărturie contra celor zise în coloanele 4iarurih din Berlin, Nu găsiai, de-ai fi dat roată Rotogol prin lumea toată, De-ai fi tot umblat anume Dintr’un colţ în colţ de lume. Nu mergea, precum se merge, N’alerga numai s’alerge, Dar’ isbia potcoava ’n ghii Şi trecea ca spaime vii, Scăpărând al urmei loc Şi pe nări scăpărând foc Şi din ochi scăpărând pară, Scăpărând potcoavă cară, Căci dintâiu sbura porumb Mai apoi sbura ca plumb, După plumb sbura ca vântul, După vânt sbura ca gândul, Se topia sub el pământul! chiar obţinută fiind mărturia aceasta, adevărul nu încetează a fi adevăr, saintea publică, o recunosc ori nu şi Saşii aceasta, cere intervenirea constituţională a Coroanei pentru restabilirea păcii interne şi a ecuilibrului în viaţa noastră comună. Sibiiu, Vineri 8/20 Aprilie 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu, 1 lună 85 cr., x/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 A- 50 cr., x/3 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. —• Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau . 15 bani rom. FOIŢA „TRIBUNEI“. T i 1 i n c a. i. Imperat cu părul creţ Ese ’n fapt de dimineţi în cerdac cu stâlpi în dungi Şi cu scări de marmor, lungi, Şi cum ese şi cum vine Sar argaţi să ’i se ’nchine, Şi pe praguri el cum trece Sar curteni să ’i se plece, Să-’i sărute din genunchi Mâna dreaptă pe mănunchi, Şi-aşternuţi pământului, Să-’i sărute dînşii lui Marginea vestmântului, împărat cu păr creţ Vine lin, vine măreţ, VŞi e vim ese şi cum vine ’Mi-l cunosc argaţii bine De pe pas de pe umblat De pe coiful de ’mpărat, De pe sunetul de pinten, Că la Iaşi e des şi sprinten Şi-apoi are comanac, Preţul ca trei ţeri îl fac, Şi mai paloş, are, Fără chin Că-i la vîrf cu vîrf de-argint Câ-’l frământă şi-l aleargă Cu plăsea de mârgărint, Cât e zarea ’n larg de largă; Să n’am parte, dacă mint. Cel meziu, iute ca vânt, Şi cum vine împăratul, Are frâul tot de-argint Stă la cap de scări argatul, Şi stăpân voinic el are Cel mai mare din argaţi Pe-argitanul cel mai mare, Cu trei suliţe pe braţ, Că-’l frământă şi-’l alungă Cu trei frâne ’n mâna dreaptă, Cât e zarea ’n larg de lungă. Şi tot stă şi tot aşteaptă Dară cel de-al treilea murg, Pănă-i vremea de plecat, Ochii după el se scurg, Pănă-i sămn dela ’mpărat, Şi frâu are scump tesaur, Să mai scoată din cel’ staur Frâu din pele de bălaur Trei cai înşelaţi cu aur. Ţintuit cu flori de aur. Când aduce caii trei, Ear’ stăpânul lui anume Scapără peatra scbîntei Numai unul e pe lume, Joacă pajiştea sub ei, Numai naltul împărat, Căci sânt cai de vijelie, Că de mici ei s’au dedat, Cum nu’s alţii ’n herghelie, Şi la salturi şi la păsuri Unul negru ca pământul, Se cunosc numai din glasuri. Unul repede ca vântul, Şi ca vântul frunza moartă, Altul — apere-te sfântul! Calul p’al seu domn îl poartă, Că-’i turbat de n’are loc Nu-’l aleargă, nu-’l alungă Par’ că-i flacără de foc Cât e zarea ’n larg de lungă, Şi când fuge, zări el suge, Nu-’l alungă, nu-’l aleargă Sboară ca porumbi cum fuge, Cât e zarea ’n lung de largă, Şi s’arunca rîndunel: Fără-i vântură şi saltă Nu fug plumbi, cum fuge el. Cât e zarea ’n nalt, de naltă! Calul negru, cel dintâie, Aşa cal nu s’a mai dat Are-argint cusut pe frâie, Nici la Volbură ’mpărat, Şi stăpân are voinic Şi-aşa roile de strană bună __ț (Va urma.) Milionarul. — Doue novele. — De ieschokkli. I. Pe câte ori şedeam seara la bătrânul copailier Röder, — ceea ce se întâmpla regulat lată pe săptămână, — aveam totdeuna cea ii bogată distracţie. N’aveam trebuinţă anici de jocul cărţilor, nici umblarea vremii, nici de REVISTA POLITICA. Sibiiu, 7 Aprilie st. v. învingerea lui Boulanger cu prilegiul alegerii în departamentul Nord, ceea ce e a se atribui în mare măsură bonapartiştilor, a avut cel puţin un efect favorabil: Ferry, unul dintre cei mai urgisiţi, dar’ şi unul dintre cei mai curagioşi şi lămuriţi politici ai stângei extreme, în discursul seu ce ’l-a ţinut Duminecă în Epinal, a anunţat, că el va sprijini ministerul Floquet, la cas dacă va năvăli asupra boulangiştilor cu toată greutatea puterii de stat. Aceasta asigurare nu înseamnă numai un câştig preţios pentru actualul cabinet, ea arată totodată şi ultimul mijloc, prin care s’ar pută încă mântui republica. Manifestul lui Boulanger cătră alegătorii departamentului Nord arată, la ce pericole are să se aştepte Francia, dacă va continua a privi mediocritatea drept geniu şi pe Catilina drept un Waschington. Generalul voesce să dispalve statul într’un chaos. Jos cu camera, jos cu constituţia, jos cu presidentul şi cu miniştrii, o nouă constituantă trebue convocată. Acum să-şi închipuească omul, că în faţa situaţiei externe în Francia se ţine o adunare de constituire, care se adfiir cesce în desbateri nefinite asupra unor cestiuni teoretice! Acesta nu e program, ci o prostie politică. Generalul Boulanger voesce să fie un factotum în Francia, el voesce să păşească în locul tuturor auctorităţilor. Dacă republicanii nu se vor uni, spre a face imposibil pe acest pretendent, care numai prin grandomania lui se poate legitima, republica va sta înaintea unei crise, pe care ar şi merita-o. Din interesantul discurs al d-lui Ferry reproducem următoarele pasaje mai marcante: Europa — ales Ferry — este convinsă de pacinicile noastre intenţii. Dacă însă Francia fără cuvinte serioase, din capriţ şi exaltare, în vreo câteva săptămâni ar alunga de la sine acest capitlu de bună reputaţiune, dacă ar apără, că ea nu a învăţat şi nu a uitat nimic, dacă s’ar pută spune, că guvernul ei atîrnă dela sgomotul de pe stradă şi dela syndicatul unor jurnale, care prin scrri false, prin ilustraţiuni şi prin cântece înveninează spinilor, nici de disacţiuni politice. Dar’ de altă parte apoi nici nu ne plictisam şi nu ne molestam cu declamaţiuni, mai puţin cu aceea, că cutare persoană dispusă de cântat s’ar fi aşezat la clavir pentru a se lăsa cu modestie să fie admirată. Vorba curgea fără încetare şi fără sfîrşit dela un obiect la altul, şi sugeam mierea din toată floarea. Fiecare unire de păreri era tot aşa de avută în învăţături ca şi deosebirea de păreri. Ne plăcea îndeosebi, când bătrânul consilier venia cu mici amintiri din istoria vieţii sale. ’Mi le-am însemnat apoi acasă unele din aceste. Vreau să vă povestesc acum două, ce m’au interesat foarte mult. îmi este însă cu neputinţă să vi le reproduc aşa de plăcut, cum le-a povestit el. Era vorba într-o seară despre filosoful francez Rousseau, despre firea sa simţitoare şi despreţul seu pentru cei mari şi bogaţi, despre sărăcia sa plină de mândrie, despre contradicerea între bunătatea sa fiiască şi între misantropia sa. Unii apărau pe nefericitul înţelept, care nici odată nu a luat lumea, aşa cum este ea ş, alţii îi făceau reproşe. Convorbirea se în-* toarse spre efectele sărăciei şi ale bogăţiei la oamenii spirituali şi oneşti. ^ Ce s’ar fi ales1