Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)

1888-11-08 / nr. 254

Aliul V Sibiiu, Marți 8/20 Noemvrie 1888 Nr. 254 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: şi lună 1 fl. 20 cr., l/ an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 L. * a 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/i an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 frcnci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA ct. w, .y Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 7 Noemvrie ai v 0 Vt4 rr. . . . jîJJ In casa deputaţilor din Budapesta s’a început Sâmbătă o desbatere interesantă Trebue să dicem desbatere de importanţă mare. Sânt două proiecte la ordinea zilei. Aruen două sânt în legătură strînsă unul cu altul. Formează, aşajicend, un întreg. Nu mai încape îndoeală, că aceasta e causa, că s’au pus deodată la ordinea zilei. Cetitorii sciu încă din numărul de ieri, din partea a doua a telegramei noastre dela Budapesta, de care proiecte este vorba: de proiectul răscumpărării regaliilor şi de proiectul cârcimăritului. Importanţa acestor două proiecte, nu credem, că cineva va trage-o la îndoeală. Cu atât mai vîrtos nu, cu cât amăndouă au de scop o revoluţiune economică-socială. De o parte prin confiscarea drepturilor regale dela posesorii de pănă acum şi monopolisarea cârcimăritului din partea statului, se înţelege, din partea statului unguresc. Că desbaterea aceasta importantă are să fie şi interesantă, se vede şi din numărul celor însemnaţi la cuvânt îndată la începutul desbaterii generale. Cu toate acestea noi ne temem, că cu tot aparatul pus în mişcare, încă înainte de a ajunge proiectele din cestiune pe masa corpurilor legislative, în presă şi în comisiuni şi acum în parlament, n-are să ese ceva de ce regatul întreg unguresc să se bucure. Guvernul spune, că a avut în vedere tesaurul statului şi binele consumenţilor, însă cine garantează, că principiul pronunţat de guvernul unguresc cu privire la cele două proiecte are să fie conservat întocmai după cum a binevoit guvernul a promite? Nu mai sânt legi, de care, când guvernului unguresc aşa-’i vine la socoteală, se face a-’şi fi uitat de ele şi lucră după cum îl taie capul ? Guvernele moderne mai din toate staturile săiu promite multe şi frumoase, însă nu-şi prea dau silinţa a şi face pe urmă aşa după cum au promis. în genul acesta guvernul unguresc stă să întreacă pe toate celelalte guverne din lume. Se presentă cu principiile cele mai frumoase. Lumea străină cetind, nu poate admira din destul înălţimea, la care s’a ridicat guvernul unguresc şi după dînsul legislaţiunea maghiară, prin vederi de un umanism şi de un liberalism model pentru popoarele cele mai progresate din Europa. Şi în adevăr, că ori şi cine trebue să admire toate proiectele de legi unguresci, până când nu vine în posiţiunea de a experimenta, că nicăiri ca în ţerile unguresci nu se poate aplica clisa germană, că nu tot ce sclipesce e şi aur. — Deşi volnicia guvernelor unguresci de multe ori merge departe, experienţa ne învaţă, că şi în regatul unguresc volnicia guvernelor nu este totdeauna nemărginită. De multe ori şi guvernele unguresci — şi chiar şi cel actual, — ar voi să nu facă ce voesc, împins însă de puteri, cărora nu poate resista de multe ori, trebue să facă ce nu voesce. Şovinismul maghiar a ajuns la o putere aşa de mare, încât nu guvernul unguresc, ci clase de oameni din societatea maghiară, după starea lor materială, intelectuală şi socială, în posiţiune de a fi independente, nu cutează a ’i se opune. Iar’ dacă ’i se opune, ca L. Mocsáry, societatea maghiară nu cutează a mai sta de vorbă cu acela, care a îndrăsnit a face cât de puţină oposiţiune şovinismului maghiar. Sânt însă şi alte puteri, care după puţină examinare ni se presentează mai puternice şi decât şovinismul maghiar. In caşul concret faţă cu proiectele din cestiune ni s’ar părâ, că conversiunea încă ar fi o putere, care dispune pe guvernul unguresc a stărui că regaliile să se răscumpere şi cârcimăritul să se monopoliseze în regatul unguresc, aşa cum propune guvernul. Dacă va urma, ca răscumpărarea regaliilor şi monopolisarea cârcimăritului să fie în adevăr ceea ce s’a promis dela înălţimea guvernului a fi, este altă întrebare. Cu toate acestea desbaterea asupra celor două proiecte n’are să peardă din interes. Interesantă are să rămână în tot caşul, în importanţa ei însă din capul locului sânt unele pete întunecate, care o fac să sufere scăderi. Proiectele, este adevărat, că dupăce odată vor deveni legi, ca legi au să fie de obligătoare pentru toţi cetăţenii statului. Majoritatea, poporaţiunii din regat însă nu este representată acolo, unde se desbat proiectele, ce o privesc. Şi nu este representată pentru că guvernul unguresc prin aplicarea legilor, aşa după cum din punct de vedere şovinistic maghiar îi vine lui la socoteală, ţine departe pe acea majoritate dela legislaţiune. Vor fi date obligătoare legile ce se vor aduce, însă va fi în regat o majoritate, care numai din deferenţă cătră putere li se va supune şi pentru care nu vor avă importanţa însufleţitoare, care ar trebui să o aibă. Legile votate într’un stat constituţional cu guvern „liberal“, după cum în „modestia“ lui guvernul însuşi se poreclesce, ar însufleţi numai când guvernul şi elementele, din care a eşit guvernul, ar iubi dreptatea, libere fiind de orice preocupaţiune. Şovinismul maghiar de o parte, dacă se va împăca cu proiectele, guvernul de altă parte, dacă le va vedă votate, vor dice , puţin ne pasă nouă de majoritatea, care este numai privitoare la legislaţiune. Avem puterea în mână, facem cum voim. Adice cineva fac ce voesc sau facem ce voim, având puterea în mână, este lucru uşor. Prin astfel de dise însă nu se resolvează cestiuni ca cele din proiecte. Nu pentru prima dată sânt cestiuni de natura celor din desbatere în ţerile unguresci puse la ordinea diei. Nu pentru prima dată preocupaţiunile se amestecă în afacerile economice-politice ale ţerilor unguresci. Odată au fost preocupaţiuni confesionale, altă-dată preocupaţiuni de clase sociale, care s’au amestecat în economia politică a ţerilor unguresci. Şi fiindcă s’au amestecat preocupaţiuni importate din străinătate sau inventate în patrie, tot una este, cestiunile s’au resolvat totdeauna priincios pentru unii şi nepriincios întregului. Urmarea a fost, că ţerile, de altmintrelea binecuvântate de Dumnedeu cu tot felul de bogăţii, din generaţiune în generaţiune au devenit moştenire mai plină de sarcini şi de miserie. Unde sânt averile celor ce sute de ani nu lucrau şi primiau din asudoarea altora tot numai de-a gata? Cu cât ar sta mai bine aceştia decât cei ce au robotit acele averi, dacă budgetul averii comune nu le-ar sta la disposiţiune ? Avem răspunsul. Astăzi, după aproape o miie de ani, numai aşa o mai putem mâna de pe o d. Pe alta, dacă ne băgăm iobagi financiari la grupurifinanciare, care ne anticipează milioane, după care urmaşii noştri au să plătească carnetele. Să dee Dumnezeu să nu fim coabe rele, dar, teamă ne este, că şi acum aceleaşi cause vor avă aceleaşi efecte. Un folos efemer pentru o seamă de oameni preocupaţi de şovinismul maghiar, după legile ce se vor vota, şi apoi — sarcini noue şi miserii noue pe toţi, pe patria întreagă. Toate acestea, repeţim, nu înlătură nici interesul pentru proiecte, nici importanţa lor. Vom urmări dlar şi noi desbaterile lor cu atenţiune, deşi stim înainte, că importanţa lor nu poate fi ca atunci, când regatul întreg ar fi representat acolo, unde se va decide soartea proiectelor. FOIŢA „TRIBUNEI". Fericire casnici — Novelă. — De contele Leo Tolstoy. Traducere de Gill. Capitiul prim. Jeliam pe mama, care murise în toamnă. Noi petrecurăm toată carna singure la țeară, Catia, Sonja *) și eu. Catia era o prietenă veche de casă. Ea fusese guvernanta noastră, ne crescuse pe toate, și amintirile mele și dragostea mea cătră ea se întindeau pănă unde îmi puteam numai aduce aminte. Sonja era sora mea mai mică. Petrecurăm o carnă posomorită, jalnică, în casa noastră veche din Pocrovsc. Era atât de frig și atât viscol, încât ometul se îngrămădise gros pe ferestri. Acestea erau mai totdeauna întunecate şi învăluite cu gheaţă şi mai toată iarna nu puturăm so eşim ori să ne preumblăm cu sania. Numai arareori primiam visite; şi puţinii oaspeţi, care ne cercetau, nu ne aduceau nici bucurie, nici veselie în casă. Toţi aveau feţe posomorite, toţi vorbiau cu glas înecat, ca şi când s’ar fi temut să nu trezească pe cineva; ei se feriau cu îngrijire de râs, oftau şi nu arareori chiar şi plângeau, când se uitau la mine, dar’ cu deosebire când vedeau pe Sonja cea mică în hăinuţa ei neagră. *) Diminutive din Catarina şi Sofia. Toţi cei din casă simţiau încă oarecum moartea, jalea, spaima morţii, atîrnau oarecum încă în aer. Odaia răposatei mele mame era încuiată, şi pe mine mă sfâşia la inimă; şi totuşi mă trăgea ceva într’acolo, pentru de a arunca o privire în acea odaie rece şi goală, de câte ori treceam pe lângă ea pentru de a mă duce la culcare în chilia vecină. Eu eram atunci de şeptesprezece ani, și tocmai când a murit, voise mama să se mute la oraș, pentru ca să-mi încheiu educația. Perderea mamei a fost o mare durere pentru mine; dar’ trebue să mărturisesc, că abstrăgând dela supărarea aceasta, tinără şi frumoasă cum eram, după mărturiile tuturor, îmi veni foarte cu greu să petrec fără de folos şi singuratică încă o iarnă la ţeară. Pe la sfîrşitul iernei era sentimentul acesta al jalei, al singurătății, ba — ca să o spun pe faţă — al urîtului atît de puternic în mine, încât nu mai părăsiam odaia, pianul meu nu-’l mai deschideam și carte în mână nu mai luam. Dacă mă îmbărbăta Catia, ca să mă ocup cu câte ceva, îi răspundeam: „N’am voe, nu pot“; dar’ în inimă îmifăceam: „La ce ? La ce să fac ceva, dacă anii mei cei mai buni îmi trec atât de zadarnic? La ce?“ Şi la acest „la ce?“ nu aflam alt răspuns decât lacrimi. ’Mi s’a spus, că în timpul acesta m’am slăbit şi m’am urîţit niţel. Dar’ chiar şi asta mă lăsă indiferentă. Pentru ce şi de dragul cui să mă fi îngrijit de aceasta? Mie îmi era ca şi-când aş fi avut să-’mi petrec viața întreagă în chipul acesta, în pustiul acesta, în desperatul acesta de urît, din care ca să mă smulg însămi n’aveam putere, ba nici chiar poftă. Pe la sfîrşitul iernei Catia începu să se neliniştească pentru mine și hotărî, ca — orice s’ar întâmpla — să mă ducă în străinătate. Dar’ pentru aceasta se cereau bani, ear’ noi abia stiam ce ne-a mai rămas după moartea mamei şi di de d' -1 aşteptam pe tutorul nostru, care avea se vină, pentru de a ne cerceta şi rândul afacerile. In Martie sosi în sfîrșit tutorul acesta. „Har Domnului“, — grăi Catia într’una dinfile cătră mine, când rătăceam ca o umbră dintr’un unghiu într’altul fără gânduri, fără pofte, — „a sosit Sergey Michailici, a trimis vorbă, că va veni pe prâmj încoace. Trebue să te reculegi, dragă Mașa“,*) — adause ea; — „ce-’și va cugeta altfel de tine? El v’a iubit prea mult pe amândouă“. Sergey Michaylici era un vecin de-aproape al nostru; afară de aceea fusese, deşi cu mult mai tânăr decât răposatul nostru tată, prieten bun cu el. Abstrăgând de la aceea, că sosirea lui schimbă deodată direcţia tuturor planurilor noastre şi că ne-a dat posibilitatea, de a pute părăsi ţeara, eu eram dedată din copilărie, de a-l iubi şi stima şi, când îmi dădu Catia sfatul să mă reculeg, observai prea bine, că între toţi cunoscuţii noştri nu există nici unul, înaintea cărui m’aş fi arătat mai fără de voe, într’o lumină atât de nefavorabilă, decât înaintea lui Sergey Michailici. Eu nu aveam numai o aplecare veche din dedare pentru dînsul, precum o aveau toţi în casă — dela Catia și Sonja, pe care o *) Diminutiv din Maria, botezase, pănă la vizitiul din urmă — aplecarea aceasta a câștigat o însemnătate deosebită în urma unei vorbe, pe care a grâit-o mama în presenţa mea. Ea dise într’una din doie: „veiji, un astfel de bărbat ’ţi-aş pofti eu ţie“. Atuncimi s’a părut vorba curioasă, ba chiar neplăcută; idealul meu era altfel. Eroul meu era tinăr, subţirel, slab, palid şi melancolic; Sergey Michaylici din potrivă nu era prea tinăr; afară de aceea un om mare, foarte tare şi, cum ’mi se părea, totdeauna vesel; cu toate acestea cuvintele mamei ’mi s’au fixat în memorie; şi încă cu şese ani mai nainte, când eram de unspreziece ani, el îmi d’cea „tu“, se juca cu mine şi mă numia „viorica“, — şi nu fără de teamă îmi pusesem câte odată întrebarea : „ce m’aş face, dacă m’ar cere numai dintr’odată de soţie“. Cu puţin înainte de prânet, la care aveam din îngrijirea Catiei şi prăjitură de smântână şi space de spinat, sosi Sergey Michaylici. Vedeam pe fereastră cum se apropia într’o săniuţă mică de casă; dar’ îndată ce s’a întors la colţ, alergai în salon, ca să nu facă deloc impresia ca şi când ’l-aş fi aşteptat. Insă când audii paşii lui în antisambră, vocea lui sonoră şi şi paşii Catiei, n’am mai avut pace şi’i alergai şi eu înainte. El ţinea pe Catia de mână şi vorbia zimbind şi cu voce tare cu ea. Când mă vădu, amuţi, se opri şi mă privi un timp oarecare fără de a mă saluta. Eram confusă şi simţiam, că m’am roşit. „Ah, este cu putinţă, într’adevăr eşti d-ta?“ — zise el în felul meu simplu şi drag, în vreme ce îşi liberă mânile şi se apropia de mine. „Poate-se într’adevăr schimba cineva astfel! Cât de mare te-ai făcut! Ieri încă o viorica și adi un trandafir deplin desvoltat!“ El prinse cu mânile sale mari pe ale mele şi le strînse atât de tare, încât mai că mă durea. Am credut, că ’mi le va săruta, şi mă și plecasem deja spre el; * dar’el mi-le strînse încă odată şi mă privi cu căutătura lui sigură şi veselă oblu în ochi. De şese ani de dare nu-’l vădusem. S’a schimbat foarte, îmbătrânise şi se înegrise binişor şi-’şi lăsă barbă, ceea ce nu-’i sta prea bine; dar’ el tot mai avea acele manieri simple, acea faţă deschisă, onestă, cu trăsături marcate, acei ochi cuminţi, strălucitori, acel zimbet drăgălaş, aproape copilăresc. După cinci minute el încetase deja de a fi un oaspe simplu şi se purta faţă cu noi, ba chiar şi cu domesticii, care prin zelul lor în serviciu arătară deosebita lor bucurie pentru sosirea lui, ca un amic preferit de casă. El nu se purta deloc ca un vecin, care îşi face visita după moartea unei mame şi ţine de trebuinţă a presentă o fată posomorită; din contră el vorbia, era vesel şi nu aminti de mama nici cu un singur cuvânt, astfel că indiferența aceasta îmi păru la îula început cam neobicinuită și chiar nepotrivită din partea unui amic atât de aproape. *) Ruşii se salută de obiceiu astfel, că bărbatul sărută mâna damei, car’ dama sărută pe bărbat pe frunte. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 7 Noemvrie st. v. Noua organizare a armatei rusesei a umplut de îngrijiri întreaga lume politică. Un specialist militar’şi-a trimis ziarului „Pester Lloyd“ vederile sale despre măsurile militare rusesci şi dice, că, privită mai de-aproape, această stare de lucruri trebue să-şi aibă motivele sale politice. Din toate resultă, că cu noua dislocare a corpurilor de armată rusesci stă în strînsă legătură şi o concentrare a trupelor rusesci spre graniţa apuseană. Dacă cele patru divisii, a dice specialistul militar, — a căror destinaţiune nuese la iveală din spirile de pănă acum, nici nu au fost pănă acum aduse spre apus, o asemenea dislocare e iminentă drept o urmare logică şi firească a nouei ordre de bataille, — şi aceasta e partea serioasă a celor mai noue schimbări în organisarea armatei rusesci. O depeşă din Viena a aceluiaş diar spune : „ Faţă cu apreciările agitate ce unele foi germane le fac celor mai noue serii privitoare la măsurile militare ale Rusiei se recomandă păstrarea sângelui rece. Nimenea nu cunoasce importanţa acelor măsuri; ele însă nu sânt lucruri noue şi nu involvă o schimbare esenţială a situaţiei de pănă acum! “ Organul principelui de Bismarck, „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, află o dovadă pentru seriositatea situaţiei şi în discursul regelui belgian cătră deputaţiunea vlămică. — ziarului „Germania“i se împărtăşesce din Roma, că Papa s’a decis a pleca din Roma în caşul unui răsboiu, Ziarele românesci, chiar şi cele oficioase, privesc în votul senatului cu prilegiul alegerii de preşedinte un fel de derută a guvernului, care a fost candidat pe Creţulescu. Circula chiar şi faima, că în urma acesteia cabinetul ar demisiona; această faimă însă era nemotivată, pentru că, după înseşi declaraţiunile conservatorilor, alegerea aceasta nu are însemnătatea unui vot de neîncredere pentru guvern. Guvernul, mai nainte de a lua o atitudine, aşteaptă să se pronunţe şi camera. Sub titlul ,,Serbia farada se“ aduce ziarul sârbesc „Velika Serbija“ un articol în contra Austro-Ungariei şi declară, că ar fi timpul suprem, ca regatul să fie o altă direcţiune politică şi, după experienţe atât de triste, să apuce pe calea, care singură poate să ducă pe Sârbia la scop, la mărirea de odinioară şi independenţa sa politică. Principatul Serbiei de odinioară a impus Austriei, regatul cerşesce pretenia Austro-Ungariei şi prin aceastaşi-a perdut prestigiul. După o împărtăşire ce o primesce din Bucuresci „Politische Korr.“, regina Natalia are de gând să se îndrepte către toate curţile suverane din Europa cu un protest în contra hotărîrii metropolitului Teodosie în afacerea ei de despărţire. Se vorbesce, că din partea panslaviştilor li s’ar fi recomandat să facă un asemenea pas. Relativ la afacerea Zanzibarului, „Times“ primesce de acolo următoarea depeşă cu data de 16 i. e. n.. Vasul danez „Brabo“, care a dus 400 de sclavi pentru Congo, a fost oprit de către încrucişatorul englez „G r if fo n“ din sus de ţermul de la Zanzibar. încrucişatorul a luat cu sine doi sclavi, care au jurat, că au fost duşi cu puterea.