Tribuna, decembrie 1888 (Anul 5, nr. 273-297)

1888-12-03 / nr. 275

Anal Y raaggm.TWissst^m^mammmKaiacs-\r-^aif!ii:;'r. vr&ims'zmjm&awi&saiattW&Ta ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: p­e 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl.­­2 / a Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/­ an 3 fl. 50 cr., */a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru SibiiUl Sâmbătă 3/15 Decemvrie 1888 Nr. 275 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. ■Redacţia, Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOIȚA „TRIBUNEI". Fericire casnici — Novelă. — De contele Leo Tolstoy. Traducere de Gil. (Urmare și fine.) „Nu, lasa-mea se sfârșesc“. — (Jisei. — „tu ’mi-ai luat încrederea și dragostea ta, ba chiar și stima ta! Eu nu mai pot crede, că după toate câte s’au petrecut me mai iubesci. Nu, tre­­bue să-’ți spun odată pentru totdeauna ceea­ ce mă chinue­ște atâta­­vreme“, continuai repede, deoare­ce voia să mă întrerupă iarăși. „Era oare vina mea, că nu cunosceam viața și că m’ai lăsat să o descoper singură? . . . Vina mea este, că mă respingi încă și acum dela tine, deşi am ajuns însămi se înțeleg ce este de trebuință în viața aceasta și deși deja de un an vreau să mă întorc la tine, — și că faci ca­ și­ când nu ai înțelege ce vreau? Și toate într’un chip, încât nu-’ți pot face impu­tări, încât stau aci vinovată și nefericită? — Da, tu voesci să mă mai arunci încă odată în viața aceea, — și asta ar putea să fie ne­norocire și pentru mine și pentru tine!“ „Și de unde deduci tu asta ?“ — întrebă dânsul cu mirare și spaimă sinceră. „Nu-­mi spuneai încă ieri, ba neîncetat, că nu voiu putea să rămân aci, că va trebui să petrecem ea îna earăşi la Petersburg, în ora­şul acesta, pe care-’l uresc acum !“ — conti­nuai. „în loc de a-’mi fi într’ajutor, tu încun­­giuri ori­ce desluşire sinceră, ori­ce vorbă caldă, Twiiaiio/tiftMyßnsKTswaiacsii* 3awMŞ®!WiRi La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită. Administraţiunea ziatului „TRIBUNA“. * Sibiiu, 2 Decemvrie st. v. Acuşi nu le va mai rămână Ro-­ mânilor din ţerile coroanei ungare ni­mic, nici o instituţiune, nici un fond, neatacat de curentul şovinismului. Reproducem mai la vale o cores­pondenţă a oficiosului german „Pester Lloyd“, din care, spre mirarea şi sur­prinderea noastră cea mai dureroasă, a trebuit să ne convingem, că şi averile foştilor noştri grăniţeri genează deja li­beralismul fără păreche al stăpânitorilor noştri şi se fac deja serioase şi hotârîte încercări de a lua fiilor şi urmaşilor bra­vilor grăniţeri dreptul de a dispune ca stăpâni şi proprietari preste averile câşti­gate de părinţii lor prin sânge, vitejie şi credinţă cătră Tron. Este destul de bine cunoscut spre ce scopuri întrebuinţează urmaşii foştilor grăniţeri din cele trei regimente româ­­nesci venitele fondurilor, pe care din graţia Maiestăţii Sale le-au luat în stă­pânire după disolvarea regimentelor de graniţă. Este cunoscut, că toate venitele acestor fonduri se întrebuinţează pentru scopuri culturale şi anume pentru do­tarea, subvenţionarea şi înfiinţarea de şcoale. Este mai departe cunoscut, că şcoalele susţinute sau subvenţionate din fondurile grăniţeresci sunt atât de bine organizate, atât de bine conduse, atât de bine supraveghiate şi produc resul­­tate atât de bune, încât fără temere se pot pune alăturea cu cele mai bune institute de învăţământ ale statului, care nu credem, că le vor întrece în nici o privinţă. Va să­­iică este cel mai salutar şi mai patriotic scopul, pentru care se folosesc fondurile grăniţeresci. Cât pentru administrarea fonduri­lor, numele şi caracterul bărbaţilor, care le conduc atât la Sibiiu, cât şi la Nă­săud şi la Caransebeş, ne este cea mai desâvîrşită garanţă, că administraţia este bună şi este corectă. După cât ştim noi, fondurile grăniţeresci prelângi spe­sele cele multe, care le reclamă institu­tele susţinute de ele, nu numai că n’au scăd­ut, ci din contră sânt în sporire continuă. Şi în cele din urmă atât în ceea­­ce pri­vesce administrarea, cât şi în ceea­­ce privesce conducerea şcoalelor sale, fondurile noastre grăniţeresti sânt su­puse controlei supreme a statului, care prin organele sale administrative şi prin comisari speciali face cel mai larg us de dreptul seu de controlă şi suprave­ghere. Nici-când însă această controlă n’a putut să descopere o întrebuinţare ne­corectă sau ilicită a fondurilor grăniţe­resti sau o administrare necorectă a lor. De aceea ne prinde cu drept cu­vânt mirarea, când aiurim, că asupra averilor grăniţeresci din Bănat, adminis­trate la Caransebeş, congregaţiunea comitatului Caraş-Severin, pusă la cale de corniţele suprem Jakabffy, care este totodată şi comisarul regesc al comunităţii de avere a grăniţerilor, a început a exercia asupra acestei din urmă o ingerenţă, pe care pănă acum n’a avut-o şi care este de natura de a face ilusoriu dreptul de proprietari al grăniţerilor asupra averilor lor. Un lucru însă este mai presus de toată îndoeala. Această ingerenţă, până acum neexerciată şi după cunos­­cinţele noastre nedreaptă, nu se poate motiva prin vre-o necesitate adevărată, reclamată de interesele fondurilor sau ale institutelor lor de învăţământ, sau ale patriei. Singurul ei motiv plausibil este numai curentul şovinist, care a pă­truns astatil ţeara întreagă şi care nu poate suferi, ca din fondurile grăniţe­resci să se susţină institute româneşci incompatibile cu patriotismul jidano­­maghiar al cjilei şi cu idea lui de stat maghiar. Atragem luarea aminte a Români­lor asupra acestui nou atentat asupra intereselor noastre culturale şi naţionale, car’ pe fraţii noştri grăniţeri îi preve­nim să fie cu luare aminte şi cu per­limpede; şi dacă voiu decade apoi cu totul, îmi vei face imputări şi-’ţi va păre bine de căderea mea!“ „înceată! înceată!“ — zise el aspru şi rece. „Nu sânt bune cele­ ce-’mi «zici; asta dovedesce numai, că ești momentan rău dispusă cătră mine, că nu me . . .“ „Că nu mă iubesci! Spune-o numai, spune-o!“ — adausei, și lacrimile îmi curgeau din ochi; mă pusei pe bancă și îmi acoperii fața cu batista. „Așa mă înțelegeți dar’ voi!“ — socotii și me insuram se năbuşesc suspinele, care ame­nințau să me înece. „S’a sfîrșit, s’a sfârșit cu vechia noastră iubire“, — îmi dfi°ea O voce în inima mea. „El nu me întimpină, el nu me întimpină, el nu vrea să me mângâie. El se simte ofensat prin cuvintele mele; vocea lui rămase liniștită și aspră“. „Nu știu ce imputări ai să-’mi faci?“ în­cepu dînsul, „fie dar’ că nu te mai iubesc ca înainte“, — adause. „Nu te mai iubesc ca înainte“ — bolbo­­rosit în batista mea, care se umplu din ce în ce cu lacrimi amare. „Ce privesce asta, vina este atât a noa­stră, cât și a vremii. Fiesce-care vîrstă își are propriul seu fel de iubire“. El tăcu câtăva vreme. „Şi ca se-’ţi spun adeverul întreg, de­oare­ce ceri să fiu sincer“, — continuă dînsul, — „precum în anul acela, în care ’ţi-am fă­cut cunoscinţa, am petrecut nopţi întregi fără somn şi m’am cugetat numai la tine şi ’mi-am zidit însumi clădirea amorului meu, şi cum a crescut mereu amorul acesta în inima mea, o severanţă în apărarea intereselor lor, care sunt ale tuturor Românilor. Pănă când vom primi informaţiuni mai detailate despre cele întâmplate în afacerea din cestiune, reproducem aici corespondenţa lui „Pester Lloyd“, care nu numai pentru obiectul ce tractează, ci şi pentru spiritul, în care este scrisă, merită cea mai mare atenţiune a noastră : „Timişoara, 9 Dec. (Statul în stat.­ Este un fapt cunoscut, că propaganda naţio­­nalo-românească, cu deosebire însc demonstra­ţi­unile înscenate în anii din urmă la Caran­sebeş, au fost plănuite şi duse în­deplinire de aceleaşi persoane, în ale căror mâni se află şi administraţia comunităţii de avere a fostului regiment românesc de graniţă din Bănat. Ce e drept, executarea singuraticelor cond­use ale comitetului administrativ este pendentă dela aprobarea comisarului guvernial, în caşul de faţă a comitelui suprem Emeric de Jakabffy, dar’ cu toate acestea între împregiurârile spe­ciale de acolo n’a fost posibil a zădărnici ten­­denţele administraţiei. Afacerile comunităţilor de avere au fost pentru autorităţile adminis­trative de la început un nou­ me tangere, prin care nu numai proprietatea comunităţilor, ci şi interesele usufructuarilor suferiau pagube. Prin acordarea de împrumuturi locuitorii din grupe întregi de comune au devenit instru­mente servile ale partidului lui Doda, şi natura acestor raporturi aduce cu sine, că la incas­­sarea acestor împrumuturi s’a purces cu cea mai mare indulgenţă. La ultima adunare generală restanţele erau de nu mai puţin ca nouă­ jeci de mii florini. Comisarul gu­vernial s’a hotărît a pune odată capăt aces­tui reu şi într’o hârtie a sa a provocat mu­nicipiul comitatens să-’şi exercieze cu energie dreptul seu de controlă asupra averii regi­mentului de graniţă. Acest obiect a deslăn­­ţuit, — după­ cum era de prevăzut, — în ul­tima şedinţă a comitetului municipal o desba­­tere agitată. Căci era vorba de o afacere intimă a d-lor naţionalişti, pe care totdeauna s’au insuit a o sustrage privirilor autorităţilor de stat ungare şi care acum avea să fie sub­­ordinată competenţei congregaţiunii comita­­tense. Pănă acum comunitatea de avere a fost parlamentul de intransigenţă al naţionali­ştilor, cât de dureros a trebuit se-’i atingă, când ’şi-au vedut pus înaintea acestui for con­­venticulul lor favorit. Primul orator, care a eşit pe plan contra competenţei representanţei comitatense, a fost advocatul comunităţii de avere Titu Haţeg, care s’a încercat a do­r comenta cu statutul administrativ în mână, că congregaţiunea numai în cestiuni principiale de proprietate are dreptul de dispunere, de altmintrelea sunt competenţi comitetul comu­nităţii de avere, respective comisarul nu­astfel am avut şi la Petersburg şi în străină­tate multe nopți nedormite, străduindu-mă să nimicesc amorul acesta din mine, care me chinuia, me tortura. Nu ’l-am putut, dar’ am nimicit barem aceea­ ce me torturase, .. . me liniștii și totuși te mai iubesc încă, — dar’ cu un alt amor“. „Și tu îl numesci amor, în vreme­ ce este numai un chin?“ — exclamai. „De ce m’ai lăsat să trăesc în lumea cea mare, dacă ’ți­ s’a părut ea atât de stricăcioasă pentru mine, în­cât a trebuit din pricina ei să încetezi de a mă mai iubi?“ „Nu lumea, scumpă amică, a fost de vină !“ „De ce n’ai făcut vis de puterea ta? Da ce nu m’ai legat, de ce nu m’ai ucis? Acum ’mi-ar fi mai bine, cu mult mai bine, decât să fi perdut tot ce a fost fericirea mea; — acum m'aş simți bine şi n’aş avea să mă rușinez“. Și iarăși începui se plâng şi­’mi ascun­sei fața. în momentul acesta apărură Catia și Sonja pe terasă conversând vesel și vâijând; dar’ când ne zăriră, amuțiră și se îndepărtară momentan. Multă vreme am tăcut; am plâns mult și apoi m’am ușurat; m’am uitat la dânsul. El ședea cu capul răzimat de mână și părea că voesce să­’mi răspunda la privirea mea; dar’ el oftă numai din adânc și-’și plecă iarăși capul. Eu mă apropiai de dînsul şi-­i îndepărtai mâna, privirea lui se întoarse gânditoare spre mine, vern­al şi ministrul de interne. în ace­laşi sens s’au exprimat şi ceialalţi vorbitori de aceeaşi părere. Contra acestora corniţele suprem Jakabffy a susţinut pe basa legii despre disolvarea graniţei militare şi a statu­tului comunităţii de avere, că după disolvarea graniţei militare administraţia militară a fost înlocuită în toate prin administraţia comita­­tensă. Averea, pe care Maiestatea Sa a dă­­ruit-o familiilor soldaţilor de graniţă şi comu­nelor locuite de acestea, este publică şi cade sub acelaşi tra­tament ca ori-şi-care avere co­munală, asupra căreia comitatul are dreptul de controlă. De sine se înţelege, că la vo­tare s’a enunţat cu majoritate covîrşitoare competenţa comitatului şi s’a ordonat incas­­sarea neamânată a datoriilor amintite şi a ca­rnetelor lor. Un al doilea obiect de natură analogă a fost exarandarea păşunii Lazul lui Negrilă unui credincios pe timp neho­­tărît, pe care o hotărîse comunitatea, de avere. Şi acest conclus a fost respins. La cele mai vehemente expectoraţiuni a venit treaba, la apelaţiunea fostului soldat de graniţă Iuliu Rück din Caransebeş, căruia ’i­ s’a retuzat primirea în comunitatea de avere, respective asignarea uzufructului seu, cu toate­ câ a pu­tut dovedi cu documente legale echitatea pre­­tensiunii sale. La pertractarea acestui obiect a îndreptat cu deosebire Fabiu Rezeiu un atac vehement asupra comitelui suprem, că­ruia ’i-a imputat lipsă de iniţiativă şi energie şi ’i-a­­fi­, ca numai de aceea aduce aceste lucruri înaintea congregaţiunii, pentru­ că în sfera sa de activitate ca comisar guvernial nu află basa de drept pentru a se amesteca în aceste afaceri interne. Aceste cuvinte au produs mare mişcare şi cornnţele suprem s’a vecrut necesitat a ameninţa pe vorbitor cu de­­tragerea cuvântului. De altmintrelea primirea lui Rück încă a fost ordonată cu majoritate covîrşitoare. Ear’ domnii naţionalişti va tre­bui să se împace cu gândul, că şi pacienţa autorităţilor ungare are o margine şi că înainte de toate comunitatea lor de avere, acest bastion al aspiraţi­unilor lor duşmane Maghiarilor, a încetat a fi un stat în stat“. Pe când pusesem sub tipar cele de mai sus, primirăm următoarele des­luşiri dela corespondentul nostru din Lugoj: Lugoj, în 8 Decemvrie 1888 st. n. în 29 Noemvrie a. c. st. n. avurăm o congregaţie extraordinară, care pentru Ro­mânii şi în special pentru foştii grăniţeri din regimentuul­ 13 este de o deosebită însem­­nătate. Cetind punctele programei, cu anevoe ar fi putut cineva să afle causa, pentru care a fost de lipsă această congregaţiune extra­ordinară, şi dăm cu socoteala, ca din această causă a şi fost de Români foarte slab cer­cetată. „Da!“ —­­fise e!, ca­ şi­ când­­mi-ar ghici gândul, — „pentru noi toți, dar’ îndeosebi pentru voi femeile este neapărat de lipsă să gustați mai întâiu toate deșertăciunile vieței, înainte de ce puteţi ajunge la plăcerea ade­vărată a ei; ear’ în experiența altora nu pu­tem să ne încredem nici odată. Tu n’ai dus-o încă atunci departe cu deșertăciunile acelea seducătoare, plăcute. De aceea te-am lăsat să te cufuuifi pe un moment; simţiam, că n’am dreptul de a te reţine, deşi pentru mine tre­cuse deja de mult acel timp.“ „De ce ai petrecut cu mine în deşertă­ciunile acelea şi de ce ’mi-ai permis să mă arunc în braţele lor, dacă m’ai iubit?“ „Pentru­ că nu ai fi vrut să-’mi creifi — ba nu ai fi putut să-’mi creifi; a trebuit în­săți să le cunosci și le-ai cunoscut!“ „Tu ai făcut multă filosofie totdeauna“, — grăii, — „pricina e simplă, pentru­ că m’ai iubit puțin.“ Iarăși tăcurăm amândoi. „Este aspru ceea­ ce ’mi-ai spus, dar’este adevărul“, — continuă dânsul sculându-se din­­tr’odată și începând să se plimbe pe terasă în sus și în jos, — „da, este adevărul, eu sânt de vină“, — adause el oprindu-se înaintea mea, — „ori n’ar fi trebuit să-’ți permit de­loc ca să mă iubesci ori ar fi trebuit să te iubesc mai simplu — da, mai simplu!“ „Să uităm de toate“, —­­fisei cu sfieală. „Nu, ce a trecut nu se mai întoarce; omul nu se poate întoarce nici odată.“ Și vocea lui deveni moale când­­fise acestea. „S’au întors deja toate“, — Sfisei Pu­­nându-­mi mâna pe umerii lui. Dornnţele suprem însă are tristul merit de a-’i fi dat şi acestei congregaţiuni impor­tanţa sa pentru noi, dar’ şi pentru dînsul de­stul de memorabilă. Iată­ cum: Dela desfiinţarea fostei graniţe militare încoace aşa numita comunitate de avere (Ver­mögensgemeinde) îşi administrează pe basa şi în înţelesul statutelor întărite de înaltul gu­vern averea sa în mod autonom prin pro­priile sale organe, cum sunt comitetul şi adu­narea generală (congregaţiunea) a comunităţii de avere, comisarul guvernial şi înaltul mi­nister, având congregaţia comitatensă ca atare numai în patru caşuri, în statut taxative enu­­mărate, dreptul de ingerenţă, respective con­trola, şi anume: la aprobarea budgetului, re­­vizuirea socotelilor anuale, înstrăinarea averii şi fixarea salarelor oficianţilor. Averea comunităţii de avere este pro­prietatea comună a foştilor grăniţeri, care co­munele politice ca atari se împărtăşesc de beneficii, precum sunt lemne de ars, pentru zidirea de şcoale şi altele de această natură. Comunitatea de avere a dat singuraticilor membri ai comunităţii de avere prelunga hi­­potecă pupilară bani împrumut cu interese le­gale, şi fiind mai mulţi din datoraşi în restanţă cu interesele pe timpul dela 1—21/3 ani, s'a ocupat cu întrebarea, că ce este de făcut ca acelea să se incasseze, şi prin decis luat de fo­rul competent a dat celor în restanţă, — conside­rând recolta­rea din estan, — nu respir de câ­teva luni pentru plătire. Acest decis nu s’a atacat de nici un păr­taş la comunitatea de avere şi toţi erau în buna credinţă, ca pre lângă absoluta siguranţă a banilor elocaţi a săvîrşit un act creştinesc, înlesnind celor restanţi plătirea intereselor. Nu aşa însă cerinţele suprem Jakabffy, căruia comunitatea de avere preste tot şi ad­ministrarea şi puritatea îi este un spine în ochi. Ca unui organ de controlă îi stă în drept şi datorinţă, sau în propriul cerc de activitate sau prin înaltul minister, a stărui pentru delă­­turarea relelor observate. în loc însă să facă aceasta, dl comisar gu­vernial Jakabffy a aflat de mult mai comod, — să nu­­ficem mai mult, — a transpune causa comitelui suprem și respective a o trage în sensul cel mai propriu al cuvân­tului de rău înaintea congregațiunii comitatense, pentru­ ca aceasta să decidă în causă, din mo­tivul, că participând și comunele politice ca atari la comunitatea de avere, averea acelora trebue să se administreze în sensul Art. de lege XXII, 1886 în înrîurirea congregațiunii. Au vorbit în această causă Românii: T. Ha­țeg, I. Bartolomei, Cor. Brediceanu, P. Drăgă­­lină, I. Curescu, F. Rezeiu şi alţii, demonstrând cu legea şi statutul aprobat al comunităţii de avere ad oculos, că congregaţia comitatensă în caşul concret şi forma predată nu este, nu El îmi luă mâna şi o strînse. „Nu, n’am acis adevărul, când am sus­ţinut, că nu-’mi pare rău de trecut! Da, re­gret, deplâng iubirea ta, — acea iubire, care nu mai este și nu va mai pute fi. Cine e de vină? Nu stiu. Iubire ne-a mai fi rămas, dar’ nu mai este acea iubire; locul ei este încă tot aci, dar’ a devenit bolnavă și ne doare; ea nu mai are putere, nu mai are vioiciune. Amintirea, recunoscinţa au mai ră­mas, dar’ —“ „Nu vorbi aşa“, — îl întrerupsei, „car’ se vor face toate cum au fost mai înainte... Aşa-i că e cu putinţă? Aşa-i“ — îl întrebai privindu-’l în ochi. Dar’ ochii lui erau limper­i şi liniştiţi, când mă priviau fără de nici o confusiune, în vreme­ ce vorbiam, simţiam deja, că ceea­ ce doriam şi de ce mă rugam nu se mai poate împlini. El zimbia calm şi lin ca un moşneag. „Cât eşti tu de tânără încă şi cât sânt eu de bătrân deja!“ — grăi el; „în mine nu mai este nimic din ceea­ ce cauţi tu. De ce să ne înşelăm unii pe alţii?“ — adause el zimbind tot în acelaşi chip. Stăteam tăcută lângă el şi simţiam cum se făcu linişte tot mai mare şi pace în sufle­tul meu. „Să nu cercăm repeţirea vieţei“, — con­tinuă el, „să nu cercăm a ne înşela unii pe alţii. Dar’, mulţumită lui Dumnezeu, am ajuns departe, că ne-am scăpat de neliniştea şi iritaţiunea cea veche. N'avem ce să cău­tăm şi nici o causă de a ne agita; noi am gustat deja plăceri, am avut parte de multă

Next