Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)
1889-06-03 / nr. 125
Aliul VI Sibiu. Sâmbătă 3/15 Iunie .1889 abonamentele Pentm Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1ji an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */* an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ! Nr. 125 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11, — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOIŢA „TRIBUNEI“. Din scrierile lui Ludovic Berne. — Spicuiri — de Sequent. Trăim totdeauna numai pentru viitor, acordarea este vecinică şi concertul nu se mai începe niciodată. Plătim un cambiu cu alt cambiu, este o desfrânare fără de părechie. Carnetele umflă capitalul, şi proştii, cărora banii gata ai vieţii nu le rîd niciodată, se recred bogaţi, dacă balonul nădejdilor lor se înalţă bine în sus. Unde o să ieşim! Doamne, tu eşti bun altfel, grăesce odată, nu fi tăcut ca un diplomat, spune-ne, unde o să ajungem! * Bătrânii cei cuminţi vorbesc despre pasiunile tinereţelor şi despre experienţele lor strălucite. Dar’ patima, care e potrivită cu fiecare vîrstă, este raţiunea ei. în fiecare vîrstâ ne credem cuminţi şi privim de patimă raţiunea vîrstei trecute. Şi experienţele ne neliniştesc şi nenorocesc, căci ele ne învaţă numai excepţiunile regulei. Nu-’ţi trebue experienţă, ca să cunosci regula, aceasta o înveţi din carte şi din inimă. Numai cel fără experienţă are drept, numai el este fericit. De aceea credeţi tinereţelor; ce crede tineretul este vecinie, dar’ sdinţa noastră e trecătoare. * # Vorbe? Şi numai vorbe? Dar’ este ceva mai gravav, mai răsboinic decât vorbele ? Şanţurile cele mai înalte au fost asaltate, zidurile cele mai tari au fost derimate, dar’ ce * Liniştea este un noroc, dacă este o odihnă, dacă am ales-o şi dacă am găsit-o, după ce am căutat-o; dar’ liniştea nu e noroc, dacă ea ne este unica noastră ocupaţie, ca în patria noastră. * Numai în tinereţe eşti cosmopolit adevărat; cei mai buni dintre bătrâni sunt numai locuitori ai pământului. Şi eu am fost tinăr, dar’ de când am părăsit ţeara fantasiei, decând locuesc în X., sufer grozav de urît. Liniştea mă bolnăvesce, strîmtoarea mă rănesce. Nu-mi place sgomotul solo. Şi dacă îmizice Paganini, şi dacă ea îmi cântă, mult nu ascult. Mie îmi trebuesc simfoniile lui Beethoven sau o vijelie. Nu-’mi trebue o loje pentru mine singur, fie cât de spaţioasă, dar’ nici preste mine nu sufer nici una. Vreau să şed jos, încungiurat de tot poporul meu. # Societăţile ar trebui să fie democratice; nici un sentiment, nici o idee să nu fie predominantă , ci toate sentimentele şi toate ideile să vină la rînd. Şi în conversaţii trebue să existe un centru; ceva despre ce toţi vorbesc, ■an—iiimira——wrwfajMt—» mwmmKissrmuaavat BUfwr. La Abonament lunar pentru Iunie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 2 Iunie st. v. In timpurile grele de astăzji numai arareori ne este dat nouă publiciştilor români să aducem publicului nostru şi câte o serie de bucurie. Dar o soirea, pe care ni-a comunicat-o aseară firul telegrafic despre aprobarea alegerii de episcop a părintelui archimandrit Nicolae Popea, sigur este o sciie de bucurie pentru tot, Românul cu inima întreagă şi cu simţiri curate, îmbucurător este a vedea îmbrăcând dignitatea de archiereu pe cel mai credincios fiu al bisericii sale, pe ucenicul marelui Andreiu, pe acela, care în măsură atât de mare a conlucrat la întemeiarea şi introducerea constituţiei actuale în biserica română ortodoxă, şi pe bărbatul dorinţelor întregei obştii creştineşci a unei diecese văduvite după moartea primului ei păstor, căruia recunoscinţa fiilor sei sufletesci ’i-a dat numele nemuritor de Ioan-cel-Bun! îmbucurător este a vede intrând în şirul conducătorilor firesci ai naţiunii române pe bărbatul luminat şi virtuos, care un veac de om dearîndul, în credinţă şi statornicie nestrămutată, a fost între cei dintâiu luptători pentru drepturile şi luminarea poporului seu , îmbucurător este în sfîrşit a vedea, că şi în vremea aceasta atât de infiltrată cu patimi, uneltiri nevrednice şi fel de fel de porniri rele, virtutea şi onestitatea, deşi cu anevoie, dar tot îşi găsesc în cele din urmă răsplata cuvenită. Aceste sunt reflexiunile mângăitoare, pe care le va face fiecare Român de bine, aiurind vestea, că dorinţa fraţilor noştri din diecesa Caransebeşului, dorinţa lor atât de imposant manifestată prin actul alegerii de la 8 Aprilie n. a. c., a primit sancţiunea Augustului nostru Monarch şi vrednicul Nicolae Popea este episcopul lor! Dar, acest eveniment îmbucurător mai cuprinde pentru noi Românii şi unele învăţături, care este bine să le7 ţinem mereu în vedere . Solut este, că noul episcop al Caransebeşului absolut nici un pas n’a făcut, pentru ca să fie ales. N’a umblat să-’şi câştige bunăvoinţa celor de sus, n’a intrat în nici un fel de legătură cu aceia care ’l-au ales, n’a făcut nici cea mai neînsemnată propagandă pentru alegerea sa pe calea presei, cu un cuvent, nimic n’a făcut, nici o ambiţie deşeartă nu ’l-a răpit, pe nici o cale cotită n’a umblat, ci credincios maximei sale „ehrlich währt am längsten“, pe care adese avea obiceiul s- o pronunţe, a aşteptat în cea mai mare linişte desvoltarea naturală a lucrurilor. Ear’ sinodul electoral ’l-a ales numai şi numai pentru că în adevăr ’l-a scitit cel mai vrednic între cei vrednici. Şi Maiestatea Sai-a aprobat alegerea, pentru-că nici chiar sfetnicii cei unguri de astăfile care nici-când n’au arătat mare bunăvoinţă faţă cu Românii cei adevăraţi, n’au putut să se îndoeascâ despre vrednicia lui Nicolae Popea. Fie aceasta de învăţătură pentru toţi aceia, care au rîvna de a se urca la înalte dignităţi. Cunoască şi ei, că deşi încet, dar’ sigur duce la isbândă numai frumoasa maximă, de care în toată vieaţa sa a fost condus Nicolae Popea. Nu mai puţin sciut este, că din ziua alegerii de episcop de la Caransebeş pănă ieri, multă lume românească era cuprinsă de îndoeală, dacă alegerea părintelui Popea va obţină sau ba Preainalta aprobare. Şi cunoscând disposiţia, care stăpânesce pe actualul guvern faţă cu Românii naţionali, nimic n’a fost mai natural decât această îndoeală. N’avem decât să ne aducem aminte, că în anul trecut acelaşi guvern a refuzat de a aproba alegerea părintelui Popea ca vice-preşedinte al „Asociaţiunii transilvane“, pentru ca să înţelegem, că aşa este. Cu toate aceste, guvernul ungar s’a văjut îndemnat să recomande Maiestăţii Sale aprobarea alegerii de episcop al Caransebeşului săvîrşită în 8 Aprilie n. a. c. Ear’ aceasta nu pentru că disposiţia guvernului faţă cu Românii s’ar fi schimbat, ci pentru că dorinţei aproape unanime a unei diecese de mai multe sute de mii de suflete ar fi fost inoportun şi nepolitic să se opună chiar şi guvernul sdrobitor de naţionalităţi al domnului Coloman Tisza. Aceasta este învăţătura cea mare, pe care ni-o dă întărirea de episcop a părintelui Nicolae Popea şi care trebue să o ţină pururea în vedere toţi Românii adevăraţi ! Şi această învăţătură devine nepreţuită, dacă ne dăm seama, cine au compus sinodul electoral, care a săvîrşit alegerea din cestiune. ’L-au compus fruntaşii partidului nostru naţional din părţile bănăţene, între care iluştrii Mocsonyesci, V. Babeş, Gr. Popovici şi alţi conducători de ai partidului preste tot. X. crede, că şi în lupta pentru idei politice ai se lupţi pentru adevăr şi se spui ce socotesci că e drept şi echitabil. El uită, că şi acesta este un răsboiu şi că nu e deajuns să lupţi pentru causa cea bună, ci că trebue se porţi grije şi de cei ce luptă alăturea cu tine. Aceştia trebuesc recrutaţi, adunaţi, înarmaţi, încuragiaţi şi remuneraţi. Nu e spirit de partid. Francezul laudă şi favorisează pe cel ce e cu dînsul şi dojenesce şi îi face pagubă celui ce e în contra lui. Astfel el nu-’şi măresce şi întăresce numai partidul, ci silesce şi pe toţi cei ce îi sânt contrari în ascuns se-ş i declare în public că e duşman şi să se constitue şi ei în partid. De aceea Francezilor le succede orice, şi noi nu avem nici un resultat. Pentru noi un chiat este o gazetă critică, noi criticăm o întâmplare politică, cum criticăm o carte, odată pentru totdeauna şi apoi tăcem. Ne pare plictisitor şi fără gust să vorbim în toată criua despre acelaşi lucru, ca şi cum am voi să criticăm aceeaşi carte din nou în fiecare zni, şi în proastade orbire rîdem de „polemia stereotipă“ a jurnalelor franțuzesci. Uităm totul, că o gazetă politică exercită un fel de guvern, căruia nu-i e permis să se odichnească niciodată, dacă nu voesce să fie răsturnat. Dovadă aceasta, că dacă va sei să dee expresiune dorințelor sale în modul unanim, solidar şi impunător, în care au săvîrşit fraţii caransebeşeni alegerea lui Nicolae Popea, partidul naţional românesc din ţerile coroanei ungare mai curând sau mai târiu, cu sau fără bunăvoinţa guvernului, va trebui să isbutească. Căci poporul românesc este un factor aici la hotarele răsăritene ale monarchiei şi preste dorinţele lui unanime nu se poate trece »•numai aşa la ordinea civilei, car’ dacă totuşi se trece un timp oarecare, — cu atâta mai rău pentru cei ce o fac, în sfîrşit încă ceva. Din multe părţi am înţeles, că cercurile astăzji puternice în biserica română gr.-orientală sânt dispuse a-şi atribui lor meritul, că alegerea părintelui Popea de episcop al Caransebeşului este astătji fapt complinit şi întărit la Preaînaltul loc. Noi însă nu o putem crede aceasta nicidecum. Noi susţinem cu toată puterea convingerii, că alegerea a săvîrşit-o sinodul electoral, condus de vederile şi sentimentele sale românesci şi neinfluenţat de nimenea, care guvernul a recomandat aprobarea acestei alegeri, pentru că ș i-au impus şi au trebuit să-și impună cele 52 din 55 voturi, cu care a fost ales părintele Popea. Dacă însă cercurile de care am vorbit îşi vor fi dat oarecare străduinţă prin Budapesta, ca să câştige guvernul pentru aprobarea alegerii, ceea ce poate s’a întâmplat, noi nu credem, că au cuvânt de a-şi face vre-un merit din aceasta. Mai ântâiu nu, pentru că Românii au avut prilegiu de a se convinge, ce influență au acele cercuri la guvern, — bunăoară când cu cestiunea ajutorului de stat, pe care ministrul cultelor, cu toată intervenirea acelor cercuri, îl împarte astăzi singur între preoții români gr.-or. A doua nu, pentru că chiar dacă au făcut ceva cu succes de astădată, cei care cunosc împregiurările se vor fi vorjind îndemnaţi a crede, că numitelor cercuri le va fi fost mai tare ca părintele Popea să meargă din Sibiiu, decât ca să ajungă episcop la Caransebeş. Drept aceea vom crice, că meritul acestui eveniment îmbucurător este numai al sinodului, care a săvîrşit alegerea, şi al vredniciei părintelui Nicolae Popea, care punându-şi pe cap mitra archierească, cu drept cuvânt îşi poate reaminti cuvintele, cu care voevodul Gr. Ghica a pus în scaunul de metrese întăresce cu metereze după vorbe este sigur şi despreţuesce furia noastră impotentă; numai miile de ani, care prăpădesc tot, sdrobesc fortăreţele aceste. Cuvântul este o pavéza magică, cu care şi cel laş resistă celui tare ; pănă nu aţi spart pavéza de fer, nu nimeriţi inima. ■r polit al Ungrovlachiei pe smeritul, dar’ valorosul Iuonach Grigorie: „Nu celui-ce s’a rugat, nici celui-ce a umblat, ci celui-ce a binevoit Dumnezeu!“ întărirea episcopului Nicolae Popea. Textul Preaînaltului autograf, apărut în „Budapesti Közlöny“ de ieri, este în traducere românească următorul: La propunerea ministrului Meu unguresc de culte şi instrucţiune publică, prin aceasta întăresc alegerea archimandritului şi vicarului archiepiscopesc Nicolae Popea de episcop al diecesei române gr.-or. a Caransebeşului, săvîrşită prin sinodul acelei diecese. Dat în Viena la 1 Iunie anul 1889. Francisc Iosif m. p. Contele Albin Csolhy m. p. în legătură cu aceasta mai raportăm, că membrii consistorului gr.-or. al archidiecesei Transilvaniei s'au dus ieri la oarele 12 în corpore în locuinţa noului episcop şil-au felicitat, că a obţinut Preaînalta aprobare. Drepturi şi dreptate, în vieaţa de toate zilele plângerile împotriva oamenilor nerecunoscători nu sânt un lucru rar. Se pare aici şi s’a părut totdeauna oamenilor o urîtă sminteală a firii omenesci ingratitudinea, nemulţumirea, aforisme pline de amărîciune au biciuit în toate vremurile pe oamenii care primesc binele și apoi îl uită sau îl răsplătesc cu rău. E lucru car’ demult sciut, că popoarele nici-odată n’au fost mai de treabă decât indiviejii. Toate slăbiciunile, toate pornirile rele ale oamenilor singuratici, se regăsesc şi la naţiuni. Aşa şi cu nemulţumirea. Asta ei în Europa modeluri de popoare nemulţumitoare ar fi de pildă popoarele balcanice, în faţa cărora ar sta binefăcătorul rău răsplătit, — Rusia. Aşa glăsuesc cel puţin gazetele rusesci. „Rusia n’are în Europa decât un singur prieten, pe principele Montenegrului“, azis Ţarul. Şi diferitele „ Viedomosti“ răspund în cor: „Aşa e.“ Şi în chip de ameninţare adauge : „Dar’ deşi isolată, Rusia va sei să-’şi validiteze drepturile, pe care ’şi le-a câştigat la popoarele care îşi datoresc independenţa ei, sfintei Rusii“. Cum amzice la România, Sârbia şi Bulgaria. Aceste sânt nemulţumitoarele, pentru că este important pentru toţi şi merită să fie important pentru toţi. Lor li-a făcut Rusia marele bine al neatîrnării, şi ele nesocotesc drepturile, pe careşi le-a câştigat imperiul Ţarilor la recunoscinţa lor. Iată o plângere, o acusare, care merită să fie examinată mai deaproape. Să ne întoarcem pentru un moment car’ la indivieji. Este o vorbă cam aspră despre un fel de oameni lipsiţi cu desăvîrşire de virtutea recunoscinţei, pice, că „dacă îi faci un rău, poate să ’ţi-’l ierte, dar’ un bine nu ’ţi-’l iartă niciodată“. în această vorbă sânt două feluri de adevăr; pe unul, care cade în sarcina nemulţumitorului, îl înţelege numaidecât ori-şi-cine. Celalalt însă, care cade în sarcina „binefăcătorului“, ca să fie mai bine înţeles, are nevoie de un exemplu. Un om îţi face un bine; de exemplu la vreme de mare strîmtorare te împrumută cu o sumă oarecare de bani. Te ajuţi, te reculegi, înapoiezi împrumutul cu mulţumire. Preste câtva timp făcătorul de bine îţi cere şi el un serviciu. îţi aduci aminte de binefacerea lui şi ’i-’l faci bucuros. Apoi ear’ îţi mai cere un serviciu şi ’i-’l faci. Şi ear’ şi ear’. Cu timpul, binefăcătorul nu te mai slăbece. Ba una, ba alta. Toate trebue să ’i-le faci. O singură dată dacă ’l-ai refusa, n’ai fi decât un ingrat. Şi cămaşa de pe tine, dacă ’ţi-o va cere, trebue să ’i-o dai. Ai ajuns sclavul lui, şi el îţi face vieaţa nesuferită. Ei bine, dacă acest om ’ţi-ar fi făcut vre-un rău, ’l-ai ierta. Dar’ acest bine, cu care te-a luat în posesiune, de urmările căruia eşti expus să suferi tot restuljilelor tale, într’adevăr, mai cu greu îl vei pută ierta. S’au făcut tragedii pe tema nerecunoscinţei, dar’ ce tragedie s’ar pută face pe tema întoarsă. Să venim ear’ la popoare. Rusia a făcut un bine popoarelor balcanice, căci pe unele le-a ajutat, ear’ altora li-a dat ocasiune să-’şi câştige singure independenţa. Acest bine aştepta negreşit recunoscinţă. Rusia însă e din soiul acelor binefăcători, care nu aşteaptă recunoscinţa. Nu aşteaptă, pentru că ’şi-o ia dînsa. Recunoscinţa României de ex. ’şi-a luat-o luându-’i Basarabia. Românii, ce e drept, au fost de părere, că această recunoscinţă e cam disproporţionată faţă cu facerea de bine,dar, de voe de nevoie, recunoscinţa a rămas recunoscintă. Eu mă tem numai de ceva, si nu merit pedeapsă, nu de pedeapsă. * Era un prototip al sumeţiei, şi în faţa sumeţiei eu sunt un prototip al nerăbdării. • Dacă nobilul şi burghesul sunt egali la toate, inimă, spirit, obiceiuri, prefer să fiu cu nobilul în societate, cum prefer Dumineca uneijile de săptămână. Pentru burghes tot este afacere, chiar şi distracţia; pentru nobil tot este distracţie, chiar şi afacerile. De aceea eu nu uresc pe nici un nobil, dar uresc nobilimea, şi nu pentru greşelile ei, pe care şi noi burghesii le avem, ci pentru calităţile frumoase, pe care au a le mulţumi privilegiilor lor. * Facă ei ce le place, tot nu se întâmplă altceva, afară de ce voesce cerul, şi la urmă oamenii văd, că de câte ori voesce provedinţa să ajungă scopuri mari, ea leagă stăpânitorilor popoarelor ochii, pentru ca să-ş i conducă mai uşor; tocmai precum se orbiau caii folosiţi la susţinerea unei mişcări prin rotirea lor. * Cum aţi îndrăsnit să tractaţi poporul, căruiai se cuvine toată puterea şi fiecare drept, ca pe un câţăl de râu, căruia îi strigi : Mergi, adu.* Unde şi când s’a validitat binele fără luptă, şi ce este bunăvoinţă, dacă ea nu este şi tare ?* * împregiurarea, că avem duşmani, dovedesce destul de lămurit, că avem merite. E nebun, într’o dimineaţă cam pe la 11 care se presenta în odaia de consultaţie a unui medic renumit în psichiatrie o damă tineră, cam de 25 ani, îmbrăcată foarte elegant. Se recomandă cu cuvintele: „Eu sânt baronesa de K . . . şi poate îţi e cunoscut numele“. Medicul se închină galant, fără de a răspunde ceva. — După aceasta continuă baronesa de K.—: „Am un nepot, care foarte me neliniștesce. Studiază drepturile, cu toată mintea n’a fost nici-odată, a făcut deja tot felul de nebunii. Deoarece fnse pănă acum era de un caracter tare blând, atât eu, cât și mama mea, ’l-am lăsat în pace, ca să petreacă cum îi va place. Din nenorocirea lui Insé, de două sau trei luni încoace ’i s’a schimbat cu totul natureiul. Me tem să nu nebunească de tot“. — „în ce se arată nebunia aceasta?“—întrebă medicul.— „Nu știu, nepotul meu își închipuesce, că e încungiurat în tot locul de inimici. Crede că ’i se pun curse, că îi este ameninţată vieaţa“. „O! aceste sânt simptomele nebuniei ilusofice (?)“ interpretă cu înţeles omul sciinţei. — „în faptă, dar’ trebue