Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-03 / nr. 125

Aliul VI Sibi­u. Sâmbătă 3/15 Iunie .1889 abonamentele Pentm Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1ji an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */* an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ! Nr. 125 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11, — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOIŢA „TRIBUNEI“. Din scrierile lui Ludovic Berne. — Spicuiri — de Sequent. Trăim totdeauna numai pentru viitor, acordarea este vecinică şi concertul nu se mai începe nici­odată. Plătim un cambiu cu alt cambiu, este o desfrânare fără de părechie. Carnetele umflă capitalul, şi proştii, cărora banii gata ai vieţii nu le rîd nici­odată, se recred bogaţi, dacă balonul nădejdilor lor se înalţă bine în sus. Unde o să ieşim! Doamne, tu eşti bun altfel, grăesce odată, nu fi tăcut ca un diplomat, spune-ne, unde o să ajungem! * Bătrânii cei cuminţi vorbesc despre pa­siunile tinereţelor şi despre experienţele lor strălucite. Dar’ patima, care e potrivită cu fie­care vîrstă, este raţiunea ei. în fiecare vîrstâ ne credem cuminţi şi privim de patimă raţiunea vîrstei trecute. Şi experienţele ne neliniştesc şi nenorocesc, căci ele ne învaţă numai ex­­cepţiunile regulei. Nu-’ţi trebue experienţă, ca să cunosci regula, aceasta o înveţi din carte şi din inimă. Numai cel fără experienţă are drept, numai el este fericit. De aceea credeţi tinereţelor; ce crede tineretul este veci­nie, dar’ sd­inţa noastră e trecătoare. * # Vorbe? Şi numai vorbe? Dar’ este ceva mai gravav, mai răsboinic decât vorbele ? Şanţurile cele mai înalte au fost asaltate, zi­durile cele mai tari au fost derimate, dar’ ce * Liniştea este un noroc, dacă este o odihnă, dacă am ales-o şi dacă am găsit-o, după­ ce am căutat-o; dar’ liniştea nu e noroc, dacă ea ne este unica noastră ocupaţie, ca în patria noastră. * Numai în tinereţe eşti cosmopolit ade­vărat; cei mai buni dintre bătrâni sunt numai locuitori ai pământului. Şi eu am fost tinăr, dar’ de când am părăsit ţeara fantasiei, de­­când locuesc în X., sufer grozav de urît. Li­niştea mă bolnăvesce, strîmtoarea mă rănesce. Nu-­mi place sgomotul solo. Şi dacă îmi­­zice Paganini, şi dacă ea îmi cântă, mult nu as­cult. Mie îmi trebuesc simfoniile lui Beetho­ven sau o vijelie. Nu-’mi trebue o loje pentru mine singur, fie cât de spaţioasă, dar’ nici preste mine nu sufer nici una. Vreau să şed jos, încungiurat de tot poporul meu. # Societăţile ar trebui să fie democratice; nici un sentiment, nici o idee să nu fie pre­dominantă , ci toate sentimentele şi toate ideile să vină la rînd. Şi în conversaţii trebue să existe un centru; ceva despre ce toţi vorbesc, ■an—iiimira——wrwfajM­t—» mwmmKissrmuaavat BUfwr. La Abonament lunar pentru Iunie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 2 Iunie st. v. In timpurile grele de astăzji numai arare­ori ne este dat nouă publiciştilor români să aducem publicului nostru şi câte o serie de bucurie. Dar o soirea, pe care ni-a comuni­cat-o aseară firul telegrafic despre apro­barea alegerii de episcop a părintelui ar­­chimandrit Nicolae Popea, sigur este o sciie de bucurie pentru tot, Românul cu inima întreagă şi cu simţiri curate, îmbucurător este a vedea îmbrăcând dignitatea de archiereu pe cel mai cre­dincios fi­u al bisericii sale, pe ucenicul marelui Andreiu, pe acela, care în mă­sură atât de mare a conlucrat la înte­­meiarea şi introducerea constituţiei ac­tuale în biserica română ortodoxă, şi pe bărbatul dorinţelor întregei obştii creşti­­neşci a unei diecese văduvite după moar­tea primului ei păstor, căruia recunos­­cinţa fiilor sei sufletesci ’i-a dat numele nemuritor de Ioan-cel-Bun! îmbucurător este a vede intrând în şirul conducătorilor firesci ai naţiunii ro­mâne pe bărbatul luminat şi virtuos, care un veac de om dearîndul, în cre­dinţă şi statornicie nestrămutată, a fost între cei dintâiu luptători pentru drep­turile şi luminarea poporului seu , îmbucurător este în sfîrşit a vedea, că şi în vremea aceasta atât de infil­trată cu patimi, uneltiri nevrednice şi fel de fel de porniri rele, virtutea şi onestitatea, deşi cu anevoie, dar­ tot îşi găsesc în cele din urmă răsplata cu­venită. Aceste sunt reflexiunile mângăi­­toare, pe care le va face fiecare Român de bine, aiurind vestea, că dorinţa fra­ţilor noştri din diecesa Caransebeşului, dorinţa lor atât de imposant manifestată prin actul alegerii de la 8 Aprilie n. a. c., a primit sancţiunea Augustului nostru Monarch şi vrednicul Nicolae Popea este episcopul lor! Dar, acest eveniment îmbucurător mai cuprinde pentru noi Românii şi unele învăţături, care este bine să le­­7 ţinem mereu în vedere . Solut este, că noul episcop al Ca­ransebeşului absolut nici un pas n’a făcut, pentru­ ca să fie ales. N’a um­blat să-’şi câştige bunăvoinţa celor de sus, n’a intrat în nici un fel de legă­tură cu aceia care ’l-au ales, n’a fă­cut nici cea mai neînsemnată propa­gandă pentru alegerea sa pe calea pre­sei, cu un cuvent, nimic n’a făcut, nici o ambiţie deşeartă nu ’l-a răpit, pe nici o cale cotită n’a umblat, ci credincios maximei sale „ehrlich währt am längsten“, pe care adese avea obiceiul s- o pro­nunţe, a aşteptat în cea mai mare li­nişte desvoltarea naturală a lucrurilor. Ear’ sinodul electoral ’l-a ales nu­mai şi numai pentru­ că în adevăr ’l-a scitit cel mai vrednic între cei vrednici. Şi Maiestatea Sa­­i-a aprobat alegerea, pentru-că nici chiar sfetnicii cei unguri de astăfile care nici-când n’au arătat mare bunăvoinţă faţă cu Românii cei adevăraţi, n’au putut să se îndoeascâ despre vrednicia lui Nicolae Popea. Fie aceasta de învăţătură pentru toţi aceia, care au rîvna de a se urca la înalte dignităţi. Cunoască şi ei, că deşi încet, dar’ sigur duce la isbândă numai frumoasa maximă, de care în toată vieaţa sa a fost condus Nicolae Popea. Nu mai puţin sciut este, că din z­iua alegerii de episcop de la Caransebeş pănă ieri, multă lume românească era cuprinsă de îndoeală, dacă alegerea pă­rintelui Popea va obţină sau ba Prea­­inalta aprobare. Şi cunoscând dispo­­siţia, care stăpânesce pe actualul guvern faţă cu Românii naţionali, nimic n’a fost mai natural decât această îndoeală. N’avem decât să ne aducem aminte, că în anul trecut acelaşi guvern a refuzat de a aproba alegerea părintelui Popea ca vice-preşedinte al „Asociaţiunii tran­silvane“, pentru­ ca să înţelegem, că aşa este. Cu toate aceste, guvernul ungar s’a vă­jut îndemnat să r­ecomande Ma­iestăţii Sale aprobarea alegerii de epis­cop al Caransebeşului săvîrşită în 8 Aprilie n. a. c. Ear’ aceasta nu pen­­tru­ că disposiţia guvernului faţă cu Ro­mânii s’ar fi schimbat, ci pentru­ că dorinţei aproape unanime a unei die­cese de mai multe sute de mii de su­flete ar fi fost inoportun şi nepolitic să se opună chiar şi guvernul sdrobitor de naţionalităţi al domnului Coloman Tisza. Aceasta este învăţătura cea mare, pe care ni-o dă întărirea de episcop a părintelui Nicolae Popea şi care trebue să o ţină pururea în vedere toţi Româ­nii adevăraţi ! Şi această învăţătură devine nepre­ţuită, dacă ne dăm seama, cine au com­pus sinodul electoral, care a săvîrşit ale­gerea din cestiune. ’L-au compus fruntaşii partidului nostru naţional din părţile bănăţene, între care iluştrii Mocsonyesci, V. Ba­­beş, Gr. Popovici şi alţi conducători de ai partidului preste tot. X. crede, că şi în lupta pentru idei po­litice ai se lupţi pentru adevăr şi se spui ce socotesci că e drept şi echitabil. El uită, că şi acesta este un răsboiu şi că nu e deajuns să lupţi pentru causa cea bună, ci că trebue se porţi grije şi de cei­ ce luptă alăturea cu tine. Aceştia trebuesc recrutaţi, adunaţi, în­armaţi, încuragiaţi şi remuneraţi. Nu e spi­rit de partid. Francezul laudă şi favorisează pe cel­ ce e cu dînsul şi dojenesce şi îi face pagubă celui­ ce e în contra lui. Astfel el nu-’şi măresce şi întăresce numai partidul, ci silesce şi pe toţi cei­ ce îi sânt contrari în ascuns se-ş i declare în public că e duşman şi să se constitue şi ei în partid. De aceea Francezilor le succede ori­ce, şi noi nu avem nici un resultat. Pentru noi un chiat este o gazetă critică, noi criticăm o întâmplare po­litică, cum criticăm o carte, odată pentru tot­deauna şi apoi tăcem. Ne pare plictisitor şi fără gust să vorbim în toată criua despre acelaşi lucru, ca­ şi­ cum am voi să criticăm aceeaşi carte din nou în fiecare zni, şi în proasta­­de orbire rîdem de „polemia stereotipă“ a jurnalelor franțuzesci. Uităm totul, că o ga­zetă politică exercită un fel de guvern, căruia nu-­i e permis să se odichnească nici­odată, dacă nu voesce să fie răsturnat. Dovadă aceasta, că dacă va sei să dee expresiune dorințelor sale în modul unanim, solidar şi impunător, în care au săvîrşit fraţii caransebeşeni alegerea lui Nicolae Popea, partidul naţional ro­mânesc din ţerile coroanei ungare mai curând sau mai târ­­iu, cu sau fără bunăvoinţa guvernului, va trebui să is­­butească. Căci poporul românesc este un factor aici la hotarele răsăritene ale mo­­narchiei şi preste dorinţele lui unanime nu se poate trece »•numai aşa la ordi­nea civilei, car’ dacă totuşi se trece un timp oare­care, — cu atâta mai rău pen­tru cei­ ce o fac, în sfîrşit încă ceva. Din multe părţi am înţeles, că cer­curile astăzji puternice în biserica ro­mână gr.-orientală sânt dispuse a-­şi atribui lor meritul, că alegerea părin­telui Popea de episcop al Caransebeşu­lui este astătji fapt complinit şi întărit la Preaînaltul loc. Noi însă nu o putem crede aceasta nici­decum. Noi susţinem cu toată pu­terea convingerii, că alegerea a săvîr­­şit-o sinodul electoral, condus de vede­rile şi sentimentele sale românesci şi neinfluenţat de nimenea, care guvernul a recomandat aprobarea acestei alegeri, pentru­ că ș i-au impus şi au trebuit să-și impună cele 52 din 55 voturi, cu care a fost ales părintele Popea. Dacă însă cercurile de care am vorbit îşi vor fi dat oare­care strădu­inţă prin Budapesta, ca să câştige gu­vernul pentru aprobarea alegerii, ceea­ ce poate s’a întâmplat,­­ noi nu credem, că au cuvânt de a-­şi face vre-un merit din aceasta. Mai ântâiu nu, pentru­ că Românii au avut prilegiu de a se convinge, ce influență au acele cercuri la guvern, — bună­oară când cu cestiunea ajutorului de stat, pe care ministrul cultelor, cu toată intervenirea acelor cercuri, îl îm­parte astăz­i singur între preoții ro­mâni gr.-or. A doua nu, pentru­ că chiar dacă au făcut ceva cu succes de astădată, cei care cunosc împregiurările se vor fi vorjind îndemnaţi a crede, că numite­lor cercuri le va fi fost mai tare ca părintele Popea să meargă din Sibiiu, decât ca să ajungă episcop la Caran­sebeş. Drept­ aceea vom crice, că meritul acestui eveniment îmbucurător este nu­mai al sinodului, care a săvîrşit ale­gerea, şi al vredniciei părintelui Nicolae Popea, care punându-­şi pe cap mitra arch­ierească, cu drept cuvânt îşi poate reaminti cuvintele, cu care voevodul Gr. Ghica a pus în scaunul de metre­se întăresce cu metereze după vorbe este si­gur şi despreţuesce furia noastră impotentă; numai miile de ani, care prăpădesc tot, sdro­­besc fortăreţele aceste. Cuvântul este o pavéza magică, cu care şi cel laş resistă celui tare ; pănă nu aţi spart pavéza de fer, nu nimeriţi inima. ■r polit al Ungrovlachiei pe smeritul, dar’ valorosul Iuonach Grigorie: „Nu ce­lui-ce s’a rugat, nici celui-ce a umblat, ci celui-ce a binevoit Dumnezeu!“ întărirea episcopului Nicolae Popea. Textul Preaînaltului autograf, apărut în „Bu­dapesti Közlöny“ de ieri, este în traducere ro­mânească următorul: La propunerea ministrului Meu ungu­resc de culte şi instrucţiune publică, prin aceasta întăresc alegerea archimandritului şi vicarului archiepiscopesc Nicolae Popea de episcop al diecesei române gr.-or. a Caranse­beşului, săvîrşită prin sinodul acelei diecese. Dat în Viena la 1 Iunie anul 1889. Francisc Iosif m. p. Contele Albin Csolhy m. p. în legătură cu aceasta mai raportăm, că membrii consistorului gr.-or. al archidiecesei Transilvaniei s'au dus ieri la oarele 12 în corpore în locuinţa noului episcop şi­­l-au fe­licitat, că a obţinut Preaînalta aprobare. Drepturi şi dreptate, în vieaţa de toate zilele plângerile împotriva oamenilor nerecunoscători nu sânt un lucru rar. Se pare aici şi s’a părut totdeauna oamenilor o urîtă sminteală a firii ome­­nesci ingratitudinea, nemulţumirea, afo­risme pline de amărîciune au biciuit în toate vremurile pe oamenii care primesc binele și apoi îl uită sau îl răsplătesc cu rău. E lucru car’ demult sciut, că po­poarele nici-odată n’au fost mai de treabă decât indiviejii. Toate slăbiciunile, toate pornirile rele ale oamenilor singuratici, se regăsesc şi la naţiuni. Aşa şi cu nemulţumirea. Asta e­i în Europa modeluri de po­poare nemulţumitoare ar fi de pildă po­poarele balcanice, în faţa cărora ar sta binefăcătorul rău răsplătit, — Rusia. Aşa glăsuesc cel puţin gazetele ru­sesci. „Rusia n’are în Europa decât un singur prieten, pe principele Montene­­grului“, a­­zis Ţarul. Şi diferitele „ Viedomosti“ răspund în cor: „Aşa e.“ Şi în chip de ameninţare adauge : „Dar’ deşi isolată, Rusia va sei să-’şi validiteze drepturile, pe care ’şi­ le-a câştigat la popoarele care îşi datoresc independenţa ei, sfintei Rusii“. Cum am­­zice la România, Sârbia şi Bulgaria. Aceste sânt nemulţumitoarele, pentru­ că este important pentru toţi şi merită să fie important pentru toţi. Lor li-a făcut Rusia marele bine al neatîrnării, şi ele nesocotesc drep­turile, pe care­­şi­ le-a câştigat imperiul Ţarilor la recunoscinţa lor. Iată o plângere, o acusare, care merită să fie examinată mai deaproape. Să ne întoarcem pentru un moment car’ la indivieji. Este o vorbă cam aspră despre un fel de oameni lipsiţi cu desăvîrşire de virtutea­ recunoscinţei, pice, că „dacă îi faci un rău, poate să ’ţi-’l ierte, dar’ un bine nu ’ţi-’l iartă nici­odată“. în această vorbă sânt două feluri de adevăr; pe unul, care cade în sar­cina nemulţumitorului, îl înţelege numai­decât ori-şi-cine. Celalalt însă, care cade în sarcina „binefăcătorului“, ca să fie mai bine înţeles, are nevoie de un exemplu. Un om îţi face un bine; de exemplu la vreme de mare strîmtorare te îm­prumută cu o sumă oare­care de bani. Te ajuţi, te reculegi, înapoiezi împru­mutul cu mulţumire. Preste câtva timp făcătorul de bine îţi cere şi el un ser­viciu. îţi aduci aminte de binefacerea lui şi ’i-’l faci bucuros. Apoi ear’ îţi mai cere un serviciu şi ’i-’l faci. Şi ear’ şi ear’. Cu timpul, binefăcătorul nu te mai slăbece. Ba una, ba alta. Toate trebue să ’i-le faci. O singură dată dacă ’l-ai refusa, n’ai fi decât un ingrat. Şi cămaşa de pe tine, dacă ’ţi-o va cere, trebue să ’i-o dai. Ai ajuns sclavul lui, şi el îţi face vieaţa nesu­ferită. Ei bine, dacă acest om ’ţi-ar fi făcut vre-un rău, ’l-ai ierta. Dar’ acest bine, cu care te-a luat în posesiune, de ur­mările căruia eşti expus să suferi tot restul­­jilelor tale, într’adevăr, mai cu greu îl vei pută ierta. S’au făcut tragedii pe tema nere­­cunoscinţei, dar’ ce tragedie s’ar pută face pe tema întoarsă. Să venim ear’ la popoare. Rusia a făcut un bine popoarelor balcanice, căci pe unele le-a ajutat, ear’ altora li-a dat ocasiune să-’şi câştige singure independenţa. Acest bine aştepta negreşit recu­­noscinţă. Rusia însă e din soiul acelor bine­făcători, care nu aşteaptă recunos­cinţa. Nu aşteaptă, pentru­ că ’şi-o ia dînsa. Recunoscinţa României de ex. ’şi-a luat-o luându-’i Basarabia. Românii, ce e drept, au fost de părere, că această recunoscinţă e cam disproporţionată faţă cu facerea de bine,­­dar, de voe de nevoie, recunoscinţa a rămas recunoscintă. Eu mă tem numai de ceva, si nu merit pedeapsă, nu de pedeapsă. * Era un prototip al sumeţiei, şi în faţa sumeţiei eu sunt un prototip al nerăbdării. • Dacă nobilul şi burghesul sunt egali la toate, inimă, spirit, obiceiuri, prefer să fiu cu nobilul în societate, cum prefer Dumineca unei­­jile de săptămână. Pentru burghes tot este afacere, chiar şi distracţia; pentru nobil tot este distracţie, chiar şi afacerile. De aceea eu nu uresc pe nici un nobil, dar­ uresc no­bilimea, şi nu pentru greşelile ei, pe care şi noi burghesii le avem, ci pentru calităţile fru­moase, pe care au a le mulţumi privilegiilor lor. * Facă ei ce le place, tot nu se întâmplă altceva, afară de ce voesce cerul, şi la urmă oamenii văd, că de câte­ ori voesce provedinţa să ajungă scopuri mari, ea leagă stăpânitori­­lor popoarelor ochii, pentru­ ca să-ş i conducă mai uşor; tocmai precum se orbiau caii folosi­ţi la susţinerea unei mişcări prin rotirea lor. * Cum aţi îndrăsnit să tractaţi poporul, că­ruia­­i­ se cuvine toată puterea şi fiecare drept, ca pe un câţăl de râu, căruia îi strigi : Mergi, adu.* Unde şi când s’a validitat binele fără luptă, şi ce este bunăvoinţă, dacă ea nu este şi tare ?* * împregiurarea, că avem duşmani, dove­­desce destul de lămurit, că avem merite. E nebun, într’o dimineaţă cam pe la 11 care se presenta în odaia de consultaţie a unui medic renumit în psichiatrie o damă tineră, cam de 25 ani, îmbrăcată foarte elegant. Se reco­mandă cu cuvintele: „Eu sânt baronesa de K . . . şi poate îţi e cunoscut numele“. Me­dicul se închină galant, fără de a răspunde ceva. — După aceasta continuă baronesa de K.—: „Am un nepot, care foarte me neliniștesce. Studiază drepturile, cu toată mintea n’a fost nici-odată, a făcut deja tot felul de nebunii. Deoare­ce fnse pănă acum era de un caracter tare blând, atât eu, cât și mama­ mea, ’l-am lăsat în pace, ca să petreacă cum îi va place. Din nenorocirea lui Insé, de două sau trei luni încoace ’i­ s’a schimbat cu totul natureiul. Me tem să nu nebunească de tot“. — „în ce se arată nebunia aceasta?“—întrebă medicul.— „Nu știu, nepotul meu își închipuesce, că e încungiurat în tot locul de inimici. Crede că ’i­ se pun curse, că îi este ameninţată vieaţa“. „O! aceste sânt simptomele ne­buniei ilusofice (?)“ interpretă cu înţeles omul sciinţei. — „în faptă, dar’ trebue

Next