Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-08 / nr. 256

Anul VI Sibiiu, Mercuri 8/20 Noemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1 și an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Programul viitorului. i. (I. M.) Totuşi are să iese ceva la iveală. Şi dacă nu ceva real, cel puţin ideal, aşa după­ cum s’au obicinuit publi­­ciştii şi preste tot dătătorii de ton din anu­mite direcţiuni ale vieţii publice din regatul Ungariei. Iar’ când este vorba despre Ungaria, noi naţionalităţile nu mai numărăm nimic înaintea atotputer­nicilor chilei, în Ungaria are dreptul de a exista numai naţiunea maghiară, unica tare, independentă şi nedespăr­ţită, toate celelalte naţionalităţi sânt considerate numai aşa, bune de smuls şi de tuns. ! ! Cea mai nouă dovadă despre aceasta ni-o dă dl Beksics Gusztáv prin arti­colul seu apărut în guvernamentalul „Nemzet“ de la 5­­. c. Cugetăm se lăsăm, ca în deplină linişte să se veselească dl Beksics de ideile ce a pus pe hârtie cu oca­­siunea scrierii acestui articol. După­ ce însă guvernamentalul „Nemzet“, care de câte­ ori a fost vorba despre nedu­merirea naţionalităţilor faţă cu aten­tatul ce li­ se face prin maghiarizarea lor, de atâtea­ ori cu o rară cutezanţă a dat cea mai formală desminţire ace­stor nedumeriri, susţinând că în Unga­ria nimeni nu intenţionează atare lucru ce-­şi închipuesc naţionalităţile. Ei bine, ieri aşa, astăz­i altcum. Ieri contra ideilor de maghiarizare, astăzi pentru. Nu ştim, dacă este sau nu o anu­mită legătură între redactorii 4iarul 1^ „Nemzet“ şi între colaboratorii ace­stui ziar. Dacă există această legătură, atunci primii redactori ai acestui 4iar au fost până acum nu numai în opo­­ziţie cu şoviniştii „kultur-egylet“-işti, dar­ în oposiţie vădită chiar şi cu cei mai de aproape corespondenţi şi co­laboratori. Dl Beksics Gusztáv este acela, care a descoperit în coloanele acestui 4iar marele program al vii­torului acestui stat, care contrariază cu cele pănă acum zise de „Nemzet“. Acest program al viitorului nu este pentru naţionalităţile nema­­gh­iare cu totul necunoscut. Nu! Na­­ţionalităţile cunosc pe poporul maghiar chiar aşa de bine, după­ cum îşi cu­­noasce bibliotecarul cărţile sale, după­­cum îşi cunoasce economul agh­i­sei, după­ cum cunoasce isteţul vânător după lătratul copoilor sei feara ce o parse­­cuţă şi după­ cum cunoasce bravul mili­tar pe comandantul seu. Noi naţionalităţile nemaghiare, care sântem cea mai fidelă expresiune a as­piraţi­unilor politice şi culturale ale ace­stui stat, nu numai că ne avem pro­gramul nostru politic şi nu numai că pe basa acestui program ţinem la in­tegritatea monarchiei, dar­ ne intuim a convinge pănă şi pe cei mai trufaşi pa­trioţi maghiari despre imposibila reali­­zare a programului, la care încep a lu­cra astafii. Şi nu este nici­ decât vina noastr­ă dacă, basaţi pe puterea număru­lui nostru, privim cu mult indiferentism la svîrcolirile compatrioţilor maghiari. Având trecutul nostru istoric, le­gaţi prin multe suveniri de pământul patriei noastre şi având fiecare naţiona­litate cultura sa specială, este cu nepu­tinţă, ca presiunea ce o exercită frun­taşii Maghiarilor asupra noastră să aibă resultate favoritoare pentru maghiarism şi îndeosebi pentru idea de stat ma­ghiară. Chiar dacă ar fi presiunea ma­ghiară îndoit mai mare ca cum este astăzi, chiar imprimându-se caracterul naţional­­maghiar în toate aşezâmintele culturale ale naţionalităţilor, chiar dacă s’ar renega întreaga inteligenţă de astăzi a fiecărei naţionalităţi şi fiind această re­negare făcută din convingere, rămâne pentru toate timpurile şi pentru toate împregiurările curată în sentimente şi as­­piraţiuni massa poporului. Pănă când această massă păstrează în coliba dela munte poveştile despre „Cenuşetea“ şi amintirile despre „ A r g h i r ş i E t e n a , pănă atunci ştim că trăim ca popor şi ne îmulţim prin nasceri . . . Lucru de sine înţeles, că din mijlocul acestei mul­ţimi are să se ivească odată un băr­bat providenţial, care, ajutat de împre­­giurări sau silit de greul timpului, să încopeie clasicul trecut cu presentul şi va fi destul o­rb ca conseienţa na­ţională lâncenită să se înalţe ca finicul din cenuşa sa. Istoria, care nu poate să facă fap­tele eroilor lumii, — chiar unguresce fi­ind scrisă, — nu poate ca să nu amin­tească în cele mai grele timpuri pentru naţionalităţile din această patrie despre luptele sclavilor contra domnilor şi des­pre persecuţiunile creştinilor îndurate din partea păgânismului. Ei bine, fie statul naţional-ma­­ghiar format pentru viitor, această for­maţiune trebue să treacă prin timp, care timpul este urmărit de istorie. Fie acum acest istoric maghiar, francez, german sau român, pentru noi cei trecuţi din vieaţă este o mângâiere cugetul, că toate cele­ ce le suferim sau le vor suferi urmaşii noştri au să fie în­soţite de comentările istorice. Seim dară, că istoricul va face pomenire, că pe pla­iurile Ardealului a existat Românul şi Sasul alăturea cu poporul maghiar. Va face tot în acel timp şi observări prin­tre şiruri despre mijloacele, de care s’au folosit Maghiarii întru desnaţionalisarea acestei naţiuni. Prin urmare domnii maghiari să nu-’şi uite, că „programul viito­rului“ lor este şi are să fie pus sub critica istorică. Va fi destul, dacă se va zice: „Aceste s’au petrecut pe pământul Ungariei in veacul al no. IspreŞepelea­ 1. Statele însă cresc şi se micşorează, după­ cum totodată şi naţiunile în pri­vinţa numerică se îmulţesc sau scad. In state, ca şi în mijlocul unei naţiuni sau al naţionalităţilor deosebite, trebue să existe armonie. Nu există armonie, atunci nu numai statul, dar­ naţiunea în­săşi, ori­care ar fi ea, e expusă peri­colului de a fi nimicită de către acela dintre inimici, care se scie mai cu tărie folosi de o c­a­s­i­u n­e. Ocasiunea se ivesce pe neaşteptate, prin o surprindere. In pericol este vai de cel surprins. Ce voesc Maghiarii ? Să fim surprinşi? Să fim surprinşi de asaltul lor sau de atacul din afară? Voesc a ne fi prieteni? Dacă voesc să fim prieteni şi împreună să existăm, nu au decât să-­şi înfrâneze pofta. Voesc ca să ne duşmănim unii pe alţii, atunci slabi avem să fim în ziua pericolului. Ear’ pericolul are să vină, necon­diţionat nu are să treacă. Desbi­­naţi în timp de pace, tot desbinaţi avem să fim şi în timpuri de nevoi. Acolo, unde stăpânesce desbinarea, nu poate ca să aducă roade lupta. Şi dacă aşa este, poporul maghiar­­şi-a greşit programul. Acest program nu are teren de propagare în ziua de asta eri chiar precând la marginile mo­narchiei noastre puterea armată a Ru­siei se întăresce văzând cu ochii. Spre graniţe trebue să privească şoviniştii Ma­ghiarilor şi apărarea acestora ar trebui să fie punctul principal din programul viitorului lor.­­ Să o facă aceasta astă4li pentru­ că Rusia, care ameninţă cu sdrobirea din temelii existenţa Ungariei, are un pro­gram vechiu şi prea bine cunoscut tu­turor popoarelor europene. Că voesc Maghiarii a opune un contraprogram colosului de la Nord, noi din parte-ne îi lăudăm. Una trebue totuşi să ’şi-o însemne, dar’ bine să ’şi-o însemne Ma­ghiarii, că noi nu putem accepta de al nostru programul lor. Nu putem să aderăm şi să contribuim cu sciinţa noa­stră la realizarea lui, câtă vreme pro­gramul lor conţine idei de contopire şi amalgamisare în sinul naţionalităţii maghiare. Ca Români respingem cu toată hotărîrea ori­ce conlucrare ni­ s’ar cere pentru realizarea programului vii­torului maghiar. A pretinde dela noi aderarea şi în­chinarea la cultura maghiară este nu numai o absurditate, dar’ este o jignire a drepturilor noastre cetăţeneşti. A pre­tinde dela noi ştergerea limbii româ­­neşci şi înlocuirea ei cu limba ungu­rească, este nu numai o ofensă naţio­nală, dar­ este agitare, care foarte uşor poate împinge oamenii la paşi ne­socotiţi. Pentru­ că au trecut secolii de formaţiuni naţionale, mai ales cu forţa. Astăzi învinge cultura şi dragostea cătră cultură. Politica este pentru popoarele moderne numai o consecvenţă a culturii. Cultură superioară maghiară nu cunoascem. Maghiarii decopiază numai cultura popoarelor apusene. Acest drept îl au şi celelalte naţionalităţi din Un­garia. Cu toate aceste trebue să vedem, ce voesc Maghiarii prin mijlocirea pro­gramului viitorului? FOITA „TRIBUNEI". Cuibul de vultur. De Björnstjerne Björnson. 1859. Endregaardene este numele unui sătuleţ, care, încungiurat de stânci înalte, zace singu­ratec. Pământul, pe care fusese zidit, e sesos şi mănos, este însă despicat de un rîu lat ce se rostogolesce din munți. Aproape de sat, acest rîu se varsă în nisce ape ce se zăresc în lungă depărtare. La aceste ape venise într’o luntre omul, care mai ântâiu desțeleni valea; *îl chiema Endre, car’ locuitorii de acum ai satului sânt urmașii lui. Unii (aic) ca în urma unei ucideri s’ar fi ascuns el aici, din care pricină sânt şi oamenii atât de închişi,­ dar’ ear’ alţii spun, că pricina sânt stâncile, care nici în dricul verii, pe la 5 ciasuri după ameazi, nu lasă se străbată radele soarelui în vale. Deasupra satului este un cuib de vultur. Era făcut în vîrful munţilor pe un pisc; toţi vedeau când vulturoaica ouă, dar’ nimeni nu putea să se urce pănă la cuib. Vulturul plutia deasupra satului, se repedia când asupra unui miel, când asupra unui ied, ba­­odată răpi şi un copilaş. De aceea nu era sigur în sat, câtă vreme vulturul îşi avea cuibul în vîrful clean­­ţului. Oamenii povestiau ei între ei, că în vre­­mile de demult ar fi fost doi fraţi, care s’au urcat pănă la cuib şi ’l-ar fi stricat; Insă în vremea de acum nu e nimeni în stare să se urce pănă acolo. Dacă se întâlniau doi inşi în sat, vor­­biau de cuibul vulturului şi se uitau în sus. Se soia, când se reîntorceau vulturii după un an, unde s’au repedit şi au făcut pagube şi cine s’a încercat mai pe urmă ca să se urce la cuib. Cei tineri se obicînuiau încă de mici se urce dealuri şi pomi, dar’ mai vîrtos la luptă, ca astfel se poată ajunge la cuib și să-­l strice ca și cei doi frați. Pe vremea de care povestim, cel mai sdraven ficior din sat era Leif. El nu era din Endre; părul îi era creț, ochii mici, făcea fel de fel de posne și femeile îi erau dragi. Se ralia încă de mic, că odată se va urca el pănă la cuib, însă oamenii mai în vârstă îi o fb­eau ca să mai lase ceva. Aceasta îl ațâța, și nici nu-ș i mijise bine musteața, când se hotărî să se urce pe stâncă. Era într’o senină Duminecă dimineața pe la începutul verii; puii de bună-seamă că au prins pene. O mulțime de oameni se adunase la poalele stâncii. Bătrânii îl desmântau, ti­nerii îl sfătuiau. El nu se asculta numai de do­rinţa lui, aşteptă pănă ce vulturoaica îşi pă­răsi cuibul, sări şi se prinse de creanga unui pom, atârnând câţiva coţi deasupra pămân­tului. Pomul crescuse într’o crepătură şi pe crepătura aceasta începuse el să se urce. Petricelele se deslipiau sub picioarele lui, nisip şi pământ se prăbuşia la vale, altcum era linişte ca într­’un mormânt; numai râul în fund se rostogolia cu vâju­l veciuie, înăduşit spre apele din jos. Stânca era din ce în ce mai colţuroasă; lungă vreme se ţinea el numai cu o mână şi căuta, fără se poată vedea, un loc de spri­­gioană. Mulţi, mai vârtos femeile, îşi întor­ceau capul zicend: „Aceasta n’ar fi făcut-o el, dacă ’i-ar mai trăi părinţii“. Cu toate aceste nimeri el un loc mai vîrtos, căută altul, când cu mâna, când cu piciorul, alunecă, dar’ numai decât se ţinu iarăşi tare. Cei de jos puteau să audă răsuflarea unuia şi altuia. Atunci se ridică o fată înaltă, care şedea singură pe o peatră. Ea s’a lo­godit cu el încă de micuţă, deşi el nu era din neamurile sătenilor. Ridică manile în sus strigând: „Leif, Leif, de ce faci tu aceasta?“ Toţi se întoarseră spre ea, tatăl ei era lângă dînsa, însă ea nu-’l cunoscea. „Coboară-te eara, Leif“, strigă ea; „mie ’mi-e drag de tine şi colo sus n’ai nimic de câştigat“. Se vedea cum el se gândesce, dăinui câteva clipite, apoi ear’ se acăţără în sus. Mânile şi picioarele ,şi­ le înţepenia bine, se urca mereu; în scurtă vreme însă osteni, căci odichnia adese­ori. Ca o prevestire se rostogoli o petricică, şi toţi câţi erau jos trebuiră să o urmărească cu ochii pănă­ ce ajunse la pământ. Unii nu pu­teau se stea mai mult şi se îndepărtară. Fe­tiţa singură stetea drept pe peatră, îşi frângea mânile şi se uita în sus. Leif pipăi iarăşi cu mâna deasupra ca­pului, apoi, fetiţa venu destul de bine, o lăsă iute în jos, el iute se prinse cu ceealaltă, însă şi aceasta o lăsă. „Leif“, strigă ea, cât ră­sună puternic printre stânci şi toţi ceialalţi glasuiră cu ea. „El lunecă“, strigară ei şi-’şi întinseră mânile în sus bărbaţii ca şi femeile. Se pră­vălia într’adevăr, rupea pământ, deslipia pe­­triş, petii şi nesip, se rostogolia, se rostogolia tot mai iute, oamenii îşi întoarseră capul, apoi auziră în dosul iar pe stâncă o troscănitură și o pocnitură și după o clipită cârtând ceva ca o bucată de pământ umed. După­ ce prinseră inimă ca să privească, el zăcea sdrobit și de nerecunoscut. Fetița era întinsă preste peatră, tatăl ei o duse. Tinerii, care îndemnară pe Leif la acea­stă faptă oarbă, nu cutezară nici mâna să-’și întindă ca să-’i dee ajutor; nimenea nu putea să-’l privească. Astfel trebuiră să vină bă­trânii. Cel mai vîrstnic dintre ei zise, când puse mâna să ajute : „Asta a fost prostie, însă“, zise el mai departe privind în sus, „totuși e bine, că atârnă câte ceva atât de sus, ca să nu poată ori-şi-cine ajunge“. Trad. de Oreste. RE­VISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 7 Noemvrie st. v. Situaţia generală. Evenimentele politice câte s’au pe­trecut în timpul din urmă sânt aproape toate de o natură pacinică. Atât între­vederea contelui Kálnoky cu principele de Bismarck, cât şi vizita împăratului german la Constantinopol, au contribuit în cea mai mare măsură la menţinerea păcii. Asta e cel puţin aparenţa. Care e realitatea, noi nu o seim. Despre cele­­ce se petrec şi se vorbesc în camera ca­­ritatis nouă nu ni-e dat să seim. Şi dacă luăm în considerare, că nici alianţa întreită, nici visitele de monarchi şi di­plomaţi nu au contribuit câtuşi de puţin la resolrarea cestiunilor pendente, nu ne rămâne decât să credem, că cestiunea răsboiului e numai amânată şi că pacea se menţine nurdai cu un fel de „Gal­genfrist“, pentru a oferi celor interesaţi posibilitatea, de a se pregăti în tignă pentru acea catastrofă mare, care mai curând ori mai târziu tot va trebui să isbucnească. Şi această catastrofă ni­ se pare cu atât mai apropiată, cu cât de la locurile competente nu se face nici cea mai mică încercare de a desminţi o faimă, pe care ziarele străine şi după ele cele germane şi austro-ungare au răspândit-o despre resultatele întrevederii diplomaţilor la Friedrichsruhe şi a monarchilor aliaţi la Innsbruck. Din contră s’ar pară, că orga­nele de publicitate germane sânt aple­cate a da crezământ celor publicate de ziarul englez „Times“ despre o pre­tinsă concesiune, pe care contele Kál­noky s’ar fi îndatorat a face în ceea­ ce impresiuni de călătorie. (Urmare.) Dar’ timpul înaintase și noi trebuia să ne smulgem cu sila din farmecul care ni-a încatenat spiritele în templul acesta al nemu­ritorilor măiestri, spre a mai vedea „Galeria d’Apollon“, partea cea mai frumoasă din Louvre. Nr. 256 priveste politica orientală a monarchiei austro-ungare. E adevărat, că din cercurile pre­tinse bine informate ale monarchiei noa­stre a urmat declaraţiunea, că s’ar pară de un lucru imposibil, ca un di­plomat austro-ungar să fi luat asupră-’şi vre-odată asemenea îndatoriri şi că în­treaga versiune nici nu e a se lua mai mult în serios decât sutele de combina­­ţiuni şi faime, pe care le-a născocit fantasia unor corespondenţi despre în­tâlnirea dela Friedrichsruhe. Nu am văzut însă, ca de la Berlin, de la locul cel mai competent, să se fi făcut vre­o desminţire în privinţa aceasta, şi pănă când Berlinul tace, cestiunea aceasta ră­mâne încurcată şi mult ne temem, că această încurcătură va încurca în curând şi situaţia generală. Evenimentele din Brasilia. „Nu mai ajută nimic, idele mo­­narchiei sânt numărate“. Acesta a fost răspunsul unui senator conservator, care înaintea alegerilor dietale brasiliene din urmă a fost rugat să se pronunţe asu­pra măsurilor ce monarchiştii au de gând să le iee. Profeţirea s’a realisat şi In Brasilia a isbucnit revoluţia. Despre căuşele acestei revoluţii aflăm în „All­gemeine Zeitung“ din München urmă­toarele amănunte: „In vara anului 1886 împăratul Don Pedro a venit în Europa, spre a-’şi căuta de sănătate. Principesa de coroană Donna Isabela a dus re­genţa în absenţa Împăratului. Ea nu a voitit să-­şi menţină simpatiile ce la în­ceput se manifestau pentru ea. încli­nările ei ultramontane au respins atât pe catolici, cât şi pe necatolici şi încrede­rea poporaţiunii în coroană a scăzut din ce în ce mai mult, împăratul s’a reîntors în Brasilia în August al anu­lui trecut. Poporaţiunea îl compătimia pentru sanetatea hu­ndruneinata şi îl iubia pentru cinstea lui politică, pentru bunătatea inimii şi pentru desinteresa­­rea lui şi parola era aceasta: „Revolu­­ţiunea nu se va face, câtă vreme tră­­esce Don Pedro al II-lea, se va începe însă îndată­ ce cu urcarea pe tron a prin­cipesei de coroană Iesuiţii se vor face stăpâni în ţeară“. Deoare­ce se pretindea, că ea In curând va avă să se urce pe tron, aderenţi sinceri ai casei imperiale ’i-au recomandat ea să renunţe de la tron în favorul fiiului ei. Presa cleri­cală a şi făcut în mai multe rînduri alusiuni la aceasta. Dar’ viitorul îm­părat Don Pedro al IlI-lea e numai de 13 ani şi pănă la majorenitatea lui tot mamă-sa va trebui să guverneze în nu­mele lui. în felul acesta se născea un circulus viciosus, care excludea proba-Puţine obiecte ’mi-am însemnat din bo­găţia de aici, dar’ poate cele mai preţioase. In sala de tesaur, diamantele, între care aşa numitul „Râgent“ în preţ de 15 milioane de lei, cu splendoarea şi strălucirea lor ca razele soarelui mai te orbesc. Frumoasă e sabia lui Napoleon I. şi o peatră lazur preţios, cuprins în email şi aur, coroana lui Ludovic XV. (acum cu petri imi­tate decorată), coroana lui Carol-cel-mare. (O imitaţiune modernă a originalului din Viena, făcută pentru încoronarea lui Napoleon I.) Cartea de rugăciune a Catarinei de Me­dici. O oglindă încuadrată cu smaragde şi camee a Măriei Medici, donată de republica veneţiană. Frumoase lucruri etrusce............... Co­roane, diademe, braţelete şi tot felul de giu­­vaiericale în preţuri enorme. Trecând prin o colecţiune de obiecte colosale persiene, am ieşit din cel mai bogat museu din lume, fără de a-­l vedea tot, numai o mică parte. De aici am mers în „Palais Royal“, fosta reşedinţă a cardinalului Richelieu. Azi sânt aici prăvălii frumoase şi restauraţiuni ele­gante. După prânz am trecut prin grădina frumoasă a palatului şi, trecând pre lângă locul din această grădină, de unde a pornit massa poporului spre luarea Bastiliei sub conduce­rea însufleţitoare a lui Camille Desmoulins, am pornit spre palatul invalizilor. Domul invalicjilor e zidit în stil doric corintian. Intrând în biserică, se vede sub

Next