Tribuna, februarie 1890 (Anul 7, nr. 25-47)

1890-02-23 / nr. 43

Sibiiu, Vineri 23 Februarie (7 Martie) 1890 Anul VII sg»»»»»«. mmmmmmmmmmmm SSS3SBI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., la an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/* an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: l/« an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se Înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 43 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un mmnăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 22 Februarie st. v. (..) ţilele aceste s’au ţinut în castelul din Buda conferenţe militare sub presidiul Monarchului. Din cele ce se petrec şi se discută în asemenea conferenţe, de obiceiu numai foarte puţine lucruri străbat în publicitate, şi tot ceea ce s’a publicat şi deastădată despre aceste conferenţe se reduce numai la atâta, că ele, afară de introducerea ierbii de puşcă fără fum, s’au ocupat şi cu ideia, de a spori provisiunile de reservă ale armelor. Singur guvernamentalul clujan a trebuit să afle din foi englezesci, că în ultimele conferenţe militare s’ar fi pus în discuţiune şi ridicarea de fortificaţiuni la graniţa de Sud a Ardealului şi că în urma acesteia lucrările de construire ar ave să se înceapă în cel mai scurt timp. Dacă avem în vedere, că monarchia austro-ungară întreţine cele mai bune relaţiuni cu învecinată Românie şi că în timpul din urmă nu s’a ivit absolut nimic ce ar fi putut îndemna cercurile conducătoare ale monarchiei noastre ca să iee măsurile, de care pomenesce oficiosul din Cluj, şi mai ales dacă avem în vedere, că nici un organ de publicitate mai de dat Doamne nu a adus pănă acum asemenea sciri în legătură cu ultimele conferenţe militare, trebue neapărat să primim convingerea, că guvernamentalul din Cluj duce cu premeditare în rătăcire pe cetitorii sei. Deja împregiurarea, că nu numesce nici unul dintre ziarele englezesci, din care află spirea aceasta, trădează în deajuns scopurile, pe care le urmăresce. Pentru noi nu sânt noue apucăturile de felul acesta. Le reclamă sistemul, cu care se guvernează ţerile de sub coroana ungară de preste două- zeci de ani încoace, şi le reclamă interesele şovinismului maghiar, care a creat şi susţinut acest sistem. Naţionalităţile nemaghiare trebue mereu presentate ca niice elemente tulburătoare, cu aspiraţiuni nepatriotice, şi ca elemente ce gravitează înafară. Şi de aci urmează, ca şi conaţionalii lor, care în imediata vecinătate a imperiului austro-ungar alcătuesc state naţionale şi independente, să fie totdeauna conduşi de sentimente duşmănoase faţă cu acest imperiu. E parola unei însemnate părţi a presei maghiare, de a-’şi ţină publicul mereu în agitaţiune cu privire la naţionalităţile nemaghiare din ţeară şi de a-’l pregăti sau de a-l face în felul acesta accesibil pentru toate măsurile cate se iau în contra existenţei acelora. Scornirea spirilor de felul celei cu construirea de fortificaţiuni la hotarele dinspre România încă nu poate ave altceva de scop, decât de a stîrni şi de a nutri în concetăţenii noştri maghiari neîncrederea faţă cu noi şi faţă cu fraţii noştri din România. E adevărat, că prigonirile, la care sântem expuşi noi Românii de sub stăpânirea ungurească, trebue neapărat se producă niste resentimente în inimile fiecăruia dintre fraţii noştri din regatul român, şi nu avem decât să privim la adresa, pe care o însemnată parte din oamenii mai de valoare şi representanţi ai tuturor partidelor din România au trimis-o generalului Traian Doda, pentruca să se convingă ori-şi-cine, că cele ce se petrec în mijlocul nostru îşi află totdeauna un puternic ecou în mijlocul fraţilor noştri de dincolo. Tocmai pentru aceea însă resoanele politice ar cere, ca concetăţenii noştri maghiari să evite tot ceea ce ar pute altera relaţiunile de buni vecini între monarchia austro-ungară şi tânărul regat român, căci sângele apă nu se face şi Românii din regat nu pot fi indiferenţi faţă cu soartea fraţilor lor de aproape trei milioane suflete. în broşura sa despre reforma administraţiunii şi cestiunea naţionalităţilor, dl Ludovic Mocsary a vorbit destul de lămurit în privinţa aceasta. Relevând raporturile ce ar trebui să existe între monarchia noastră şi România, acest bărbat serios şi cu judecată sănătoasă a zis între altele: „. . . Pasivitatea, pentru care s’au pronunţat Românii mai întâiu în Ardeal şi apoi în întreaga ţară, e fără îndoeală semnul unei stări de lucruri, care are drept consecvenţă deşteptarea unei dispoziţii rele colo dincolo şi aceasta îngrămădesce necondiţionat greutăţi în calea efectuării unor relaţiuni amicale, fie acele cât de recomandabile din punct de vedere al aprecierii calme şi al politicei sănătoase. Pasiuni, inclinări şi aversiuni de obiceiu înrîuresc cu putere elementară asupra sorţii popoarelor tocmai în momentele primejdioase, când e mai mare trebuinţă de resonamente. O politică bună reclamă prietenii şi alianţe bune, dar aceste adeseori pot fi împedecate prin lucruri ce se ţin de regiuadevărurile lui, şi altul nu; dacă mai puţini după stricarea lumii sânt înclinaţi spre bine, firesce că într’o familie vor fi doi în contra trei, firesce că servitorii vor fi în contra domnilor, şi răul va fi asupra domnilor ce sânt mai fără putere, fiind mai puţini în contra celor mai numeroşi ce vor fi şi mai tari; firesce că intr’o familie fiiul ce va asculta adevărurile mântuitoare ale noului învăţător va fi in contra tatălui, care se va ţine încă de ideile lumii celei vechi ce cu adevărat aduc chaosul, disoluţia. Junele învăţător va să mântuiască şi pe cei mari şi pe cei mici, şi pe împilaţi şi pe împilatori, el e amicul tuturor, mântuitorul universal; şi când vom veni la vorba cea de pe urmă, el vorbeşce mai mult în favoarea domnului decât a sclavului, mai mult în favoarea avutului decât a celui scăpătat, mai mult spre luminarea împilatorului decât a celui împilat; căci pănă în urmă de nu se vor îndrepta lucrurile, sclavii, împilaţii, cei scăpătaţi, proletarii în general, şi fără doctrina învăţătorului nou, şi fără devotamentul acestuia pentru toată lumea, îşi vor afla singuri dreptatea, căci puterea e la dînşii, fiind mai mulţi. Lor nu le lipsesce decât unirea, şi jugul şi tirănia celor mari, fiind unul şi acela preste toţi, el singur va deveni modul de unire, catena ce nu se va pute sparge a concordării universale. D-ljeu a dat puterea în popoare, şi voi nu faceţi decât a-i prepara spre unire prin doctrinele şi purtările voastre. Apoi desbinarea în familii, despre care e vorba, nu numai că e naturală, dar şi foarte mântuitoare în astfel de timpuri. El îndeamnă pe unii a renunţa de voe bună la averile lor, proclamă pe sclav de nea sentimentelor, a patimilor, prin confesiunea ortodoxă, prin simpatia pentru fraţii ungureni, prin fantoma daco-romanismului. De ce tocmai acum să se îngreuneze inaugurarea unei politici sănătoase prin aceea, că nutrim agitaţiunea ce se întemeiază pe patimile poporului, care va striga apoi Românilor de dincolo de Carpaţi: „Vedeţi, ce faceară cu fraţii noştri din Ungaria!...“ Se înţelege, de lucrurile aceste concetăţenii noştri maghiari nu ţin şi nu vor să ţină cont. Ei preste tot par’că nu vreau să înţeleagă, că între actualele împregiurări politice monarchia austro-ungară trebue să trăească în relaţiuni de prietenie mai ales cu statele învecinate înspre Răsărit, că prietenia regatului român e în special preţioasă pentru apărarea intereselor Austro-Ungariei în Orient şi că ei ar trebui să evite tot ceea ce ar pute produce disonanţă între aceste două state. De câte ori s’au ivit neînţelegeri între guvernul austro-ungar şi cel român, acele au fost totdeauna produse decătră şovinismul concetăţenilor noştri maghiari şi decătră cerbicia, cu care guvernul din Budapesta a favorisat acest şovinism. Spre norocire între Viena şi Bucuresci există astăzi cele mai prietenoase raporturi şi, dacă semnele nu ne înşeală, nu mai poate fi departe nici timpul, când cercurile normative ale monarchiei noastre se vor îngriji, ca atitudinea Maghiarilor şi sistemul lor de guvernare să nu mai poată primejdui acele raporturi. Şi atunci desigur se vor împuţina şi sorţii, ca de la Budapesta să se mai simţească trebuinţa, de a sămăna „prietenia“ intre monarchia noastră şi între România în felul cum a făcut-o deunăzi oficiosul din Cluj. FOIŢA „TRIBUNEI Crucea de argint. “ (Urmare.) — Asta e curat, după cum are francheța infernală s- o spună, că a venit să pună focul asupra pământului! Ioana se arătă că ascultase cu cea mai dureroasă pacientă toate acusațiile asupra Nazareanului. Acum nu se mai putu țină și, cu toată blândeța și neputința femeiască determinată, luă un aer imposant şi plin de demnitate. Nimic nu era mai potent şi mai sublim, decât a au fi din gura ei vorbele următoare: Nu mai pot să aud calomniile dumniaavoastră. Nu pricepeţi, sau înadins nu voiţi a pricepe vorbele junelui învăţător din Nazaret cătră discipolii sei. . . El, când vorbesce de desbinările ce se vor nasce în familii, nu înţelege alta decât că într’o casă unii împărtâşindu-se de doctrinele de compătimire şi de caritate pentru aproapele ce el le spune cu gura şi din fundul inimii, car’ alţii stăruind întru asprimea inimii şi împetrirea simţirilor, firesce că vor fi desbinaţi. Apoi dacă stăpânii nu vor înceta de a fi aspri, nedrepţi, răi cu sclavii şi cu servitorii lor, cum poate să aştepte afecţie şi credinţă de la aceştia ? El spune adevărul, arată doctrina ce este pentru binele general şi al acelui debil şi al celui tare, şi al celui avut, şi al servitorului şi al domnului, şi al bărbatului, şi al femeii, şi al supuşilor, şi al domnitorilor; şi dacă într’o familie unul ascultă, o simte şi adaptă . Un membru al partidului naţional se plânge într’o foaie românească, că Românii din părţile aradane s’au „încurcat“ şi „au devenit c o n f u s i“ asupra politicei naţionale românesci. N’avem motive de a ne îndoi despre sinceritatea acestei mărturisiri. Prin urmare trebue să fim convinşi, că unii ipomâriai partidului naţional, nu numai din părţile aradane, dar’ poate şi din alte părţi, nu văd destul de limpede şi destul de clar mişcările noastre politice interne şi astfel au devenit „conegal cu domnul seu înaintea dreptăţii, consolează şi iartă pe aceia ce au păcătuit mai mult din nevoie, împinşi de miserie sau mai mult din nestiinţa binelui şi adevărului, decât din îmbuibarea sau sistema de a face răul. Toţi oamenii nu pot toţi deodată nici să priceapă, nici să adoapte numai decât aceste doctrine generoase; Iată dar desbinarea ce tot omul cu bună credinţă caută a o dori, căci fără această desbinare nu s’ar mai pute spera triumful a nici unei idei nouă şi adevărate. Aceasta a fost de când e lumea, când a fost vorba de un progres, de o doctrină nouă. Noi asta ni am fi idololatri şi sclavi în Egipet, dacă din străbunii noştri nu ’şi-ar fi lăsat o mare parte casele şi ţarinile lor şi n’ar fi urmat după Moise. Apoi între câţi ’l-au urmat, câte desbinări nu s’au întâmplat ? Câţi nu s’au răsculat să-’şi mai facă, tot după cele ce apucaseră în Egipet, divinităţile lor, create după interesele lor? Câţi nu fură de părere să cadă din nou în genunchi şi să adoare viţelul de aur ce din disgraţie deveni divinitatea tuturor banchierilor şi preoţilor din timpurile noastre. Desbinarea în timpurile lui Moise a tras pe părinţii noştri din rătăcirile Egipetului, şi tot o asemenea desbinare în zilele noastre va înoi şi va regenera lumea învechită în căderea sa. De aceea junele învăţător f'ce în adevărul cel mai strălucitor, că el a venit să pună foc asupra pământului .... şi că dorinţa lui este se-’l va4& odată aprinsă! de s’ar aprinde în sufletul meu focul acela atâta de mare, încât să poată a vă încălcji inimile şi lumina minţile, ca să mă pricepeţi şi să simţiţi împreună cu mine pentru omeni spussea „Sântem încurcaţi“, fuşi“ şi „încurcaţi“. Aradanul, despre care este aici vorba, poate reclama pentru sine numai meritul de a fi aşa de confus, încât confundă şi causa confusiunii şi încurcăturii produse. Fapt neîndoios este, că în sinul partidului naţional se manifestează de un timp încoace două curente. Fiecare membru al partidului naţional are datorinţa de a cerceta, prin ce anume împregiurări s’au produs acele curente şi treabaa lui este de a merge cu unul sau cu altul., Nu o persoană sau un crai pot să prachică în politică curente noue, ci părerile şi convingerile multor persoane, care îşi află în cele din urmă expresiunea în atitudinea unui sau mai multor s tare. Astfel ca în toată lumea trebuia să se petreacă lucrurile şi la noi. Este deci absurd a învinovăţi pe doi-trei oameni sau pe vreun 4 ani că a produs confusiune şi încurcătură în politica naţională românească. Cel ce afirmă aşa ceva sau se încearcă chiar în a o dovedi, dovedesce, că încurcătura şi confusiunea există, însă nu în politica românească naţională, ci în capul lui. Producerea de curente diferite se întemplă foarte uşor în sinul unui partid politic şi nu este un eveniment, care, cel puţin pentru început, are să ne inspire îngrijiri serioase. Şi curentele în partidul naţional s’au ivit aşa ficând pe nesimţite şi s’au produs ele de sine. Ele îşi au începutul încă dela ultima adunare a bărbaţilor de încredere ai partidului. Această adunare, ţinută în Maia 1887 la Sibiiu, a hotărît în unanimitate abstinenţa dela alegerile dietale în toate cercurile electorale afară de acele, unde alegătorii români pot păşi la urnă fără a fi necesitaţi a lupta cu forţa. Totodată adunarea a însărcinat pe comitetul ei executiv a aşterne Coroanei un memorand, în care să se arete mai ales necesitatea unei politici de abstinenţă pentru Români. Alegerea deputatului din cercul Caransebeşului în persoana generalului Traian Doda a fost un act măreţ al partidului naţional şi o dovadă despre consolidarea şi tăria acestui partid. In curând după această alegere însă s’au întemplat fapte, care puteau produce în sinul partidului diferenţe de păreri. La Caransebeş se alege de aceiaşi alegători români în locul lui Traian Doda şi al protopopului Poporea ce sufere! . . . De s’ar aprinde focul acela in toată lumea, de unde se se încingă, să cuprindă, să consume, să lămurească şi să regenereze lumea întreagă!... Nu vă temeţi, nu vă spăriaţi de focul acela; căci flăcările lui nu consumă, ci vivifică şi regenerează : e focul divin al carităţii, al celui mai ferbinte amor pentru umanitate. Spăriaţi-vă de gerul universal ce v’a cuprins inima, ce domnesce în rărunchii domnului ca şi în ai sclavului, în inima avutului ca şi în a celui scăpătat, în a bărbatului ca şi în a femeii, în a tatălui ca şi în a fiiului, în a fratelui ca şi în a surorii; gerul universal ce înghiaţâ şi degeră ori-ce vegetaţie, ori-ce germine social. După acest ger cu adevărat nu poate veni decât acel tohu-bohu, acel chaos al înţelepţiei Sale cărturarului. Gerul acesta distruge cu adevărat şi legea, şi societatea, şi autoritatea, şi religia, şi familia. . . O ! de s’ar aprinde focul acela al junelui învăţător ce numai în inima lui viează spre lauda lui D-leu, şi onoarea începătorului religiei părinţilor noştri! De s’ar aprinde spre a crea din nou o lume din chaosul, în care ne aflăm. Ioana nu se mai cunoscea de frumseţe şi de bărbăţie; spiritul învăţătorului par’că trecuse într’însa şi strălucia de o splendoare nespusă. Aurelia rămase îmărmurită de mulţumire şi de admiraţie, însă în van, căci pentru mesenii lui Ponţie Pilat toate vorbele ei, în loc de a-’i convinge, nu li se păreau decât insulte şi mai tari. Toţi murmurau şi căiau între sine pe bărbatul Ioanei de a ave o asemenea femeie perdută. Pănă când Clusa nu mai putu suferi şi-’şi apostrofă femeia cricând , viciu, care ’l-a urmat, Ludovic Mocsáry, un membru al partidului Kossuth-ist. Nici adunarea politică din Maiu 1887, nici comitetul ei executiv permanent n’au luat hotărîri, în care ar încăpă o asemenea atitudine a partidului naţional. Fapta însă a fost săvîrşită şi motivată de alegători, car’ partidul n’a avut ocasiune pănă acum de a se pronunţa asupra ei. Paralel cu această faptă s’au ivit şi alte împregiurări, care arătau, că în partid nu mai există conglăsuirea ce exista când s’a ales Traian Doda. Comitetul executiv al partidului, care avea să compună şi să aştearnă memorandul la Coroană, perde un membru după altul din causa diferenţelor de păreri între sine. Astăzi, după aproape trei ani de 4 lei acel memorand, care avea de scop a fi un act de lealitate cătră Coroană atunci, când un popor însemnat din monarchie hotăresce a nu-şi trimite representanţii sei în representanţa ţerii, se află încă tot în desbaterile comitetului. într’aceea bărbatul, care a însufleţit prin păşirea lui toată Românimea, face el dela sine un „memorand“ cătră Coroană: generalul Traian Doda se adresează cătră Maiestatea Sa împăratul şi Regele şi aşterne la picioarele Tronului nu durerile sale, ci durerile poporului seu. Acest act vedem că este întimpinat în partidul naţional în două chipuri: Unii 4ic, că a fost un act de umilire, alţii 4’c, câ a fost un act de virtute naţională. Aceste fapte trebue să conducă pe fiecare om politic în aprecierile sale asupra situaţiunii. Cine se încurcă în aprecierile aceste rămâne încurcat; pentru el nu e scăpare. Cine nu scie să facă deosebire între atitudinea politică a lui Ludovic Mocsary şi între atitudinea politică a lui Traian Doda; cine nu scie să deosebească între a face sau a nu face un act de lealitate cătră Coroană; cine nu înţelege, că acela, care are virtutea de a pune sub ochii Monarchului cu toată sinceritatea şi francheţa suferinţele poporului român, nu face un act de umilire; cine toate aceste nu le înţelege şi nu le deosebesce sau nu voesce să le înţeleagă sau să le deosebească, tot încurcat şi confus va rămână, ori câte s’ar zice sau s’ar scrie. Faptul însă rămâne, că în partidul naţional sânt două curente, care se deosebesc clar şi lămurit unul de altul prin momentele mai sus atinse. — Tu eşti o nebună, mie ’mi-e ruşine în lume de vorbele tale. Este cu putinţă ca o femeie ce se respectează pe sine să cuteze, fără să moară de ruşine, a apăra niste doctrine abominabile ce nu se predică decât în piaţa publică şi în cele mai ruşinate taverne, acolo unde se adună numai oameni fără căpătâiu, ştrengarii, furii şi femeile perdute ? Cu astfel de oameni se adună Nazareanul, şi nu-ţi face onoare să stii ce se vorbesce în asemenea adunări. — Junele învăţător, adause Ioana cu un ton ferm, a răspuns celor ce a creitat, că îl muşcă cu asemenea imputări; „că nu cei sănătoşi, ci bolnavii au nevoie de medic!“ dând să înţeleagă cu aceasta, că oamenii cu purtare şi vieaţă urîtâ, aceia au nevoie de a fi luminaţi, conduşi pe calea dreaptă şi ajutoraţi. Ei au nevoie de a fi iubiţi, aşa iubiţi, o mai repet odată, consolaţi, ca să li se încălirească inima şi să poată reveni spre lucrarea binelui şi vieaţa regulată şi lină. Căci blândeţa şi misericordia fac mai mult decât violenţa şi pedeapsa. Şi această pietoasă şi ferbinte datorie, Isus ,şi-o impune în toatejilele, aşa în toatefilele, şi cât ţine ziua şi noaptea junele învăţător cu astfel de oameni îşi petrece. Şi aceasta în loc de a-m i degrada, cu atât îl face mai sublim în ochii mei; şi aceasta în loc să mă facă a mă ruşina, cu atât mai mult mă face a mă uita cu fruntea senină şi înălţată înaintea soţului şi domnului meu, pentru că am sciut alege partea cea bună şi din doctrinele acestea mă considera una cu soţul meu şi a-mi fi scumpă onoarea lui întru ceea ce se atinge de mine. (Va urma.)