Tribuna, februarie 1890 (Anul 7, nr. 25-47)
1890-02-14 / nr. 35
Anul VII Sibiiu, Mercuri 14/26 Februarie 1890 -jg—wniwirrinOTrHj^-iMiilwiiliW»ÉMiriiniiTíiiiraiíiiimrn»nBB»m«i»i»i^mBan»5ági»á»M»É«aMif 1 TM■ - == --------- ■ ' "----------------------------------^ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/» an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un nuraer costă 5 craceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Februarie st. v. (z7l) O sensaţiune, după a noastră părere din cele mai binefăcătoare, a produs în timpul din urmă în cercurile politice scrierea politică a colonelului francez Stoffel. Acest bătrân militar a fost multă vreme, şi încă în timpuri foarte mişcate, ataşatul militar prelungă ambasada franceză din Berlin şi prin urmare scrierea lui nu este numai o încercare de diletant a unui ofiţer, care se ocupă şi cu politica, ci conţine ideile unui bărbat serios, care timp îndelungat a avut prilegiu de a comunica cu persoane grave în de ale politicei şi astfel este în poziţia de a-şi fi putut forma idei clare şi temeinice pe acest teren. Promitem aceste pentru a constata, că colonelul Stoffel şi în politică este a se lua ca om serios şi că în adevăr merită atenţiunea ce se dă scrierii sale. Nu cunoascem această scriere ce numai de curând a apărut în formă de carte, decât din extrasele publicate în foile din monarchia noastră şi din România. Dar, credem, că şi atâta este deajuns, ca să ne putem da seama, care sunt ideile principale, pentru care pledează vechiul militar şi diplomat francez. Aceste se pot reasuma în puţine cuvinte astfel: Alianţa F r a n c i e i cu Rusia este o combinaţiune greşită, care, chiar şi dacă s’ar pută realiza, n’ar aduce Franciei nici un folos, câtă vreme poporul rusesc nu este altceva, decât o unealtă fără voinţă proprie în mânile autocratului Ţar, a cărui politică este politica de cucerire a înaintaşilor sei. Din contră interesul Frandei, interesul Germaniei şi interesul culturii şi al civilisaţiunii este, ca Francia şi Germania să încheie o alianţă, al cărei scop să fie apărarea acestei culturi şi acestei civilisaţiuni faţă cu pericolul, de care sunt ameninţate tocmai din partea colosului de la Nord. Această alianţă este posibilă şi realisabilă, dar numai cu preţul, dacă Germania ar ave abnegaţiunea să retrocedeze provinciile anectate după răsboiul franco-german dela 1870, adecă Alsaţia şi Lotaringia, ba şi mai mult, dacă s’ar învoi ca Rinul să fie graniţa pe întreagă linia între Germania şi Francia. Ce se ţine de cele două idei dintâiu, abia credem, că se va găsi om politic cu vederi europene nepreocupate, care să nu le admită. Ori şi cine simte şi concede fără multă discuţiune, că o alianţă între democratica republică a Franciei şi între despoticul împărat al Ruşilor, fie şi numai în urma colosalului contrast dintre formele de guvernament ale celor două state, este ceva nenatural, ceva ce anevoie s’ar pută susţină multă vreme şi în toată sinceritatea şi anevoie ar produce în timpuri grele efectele dorite. Dacă mai considerăm, că Francia şi Rusia, cum zace Stoffel, afară de duşmănia contra Germaniei, n’au nici un interes comun, nici naţional, nici economic, nici cultural, dacă mai considerăm şi distanţa geografică ce desparte aceste două mari puteri, hotărît trebue să concludem, că simpatiile Franciei pentru Rusia şi idea alianţei cu aceasta n’au putut isvorî decât din dorul prea exagerat de a-’şi răsbuna înfrângerea îndurată din partea Germaniei, dar’ nicidecum nu din grijea pentru adevăratele interese ale poporului francez. Tot atât de evidentă este şi aserţiunea, că unicul duşman puternic şi primejdios al Europei întregi este Ţarul poftitor de cuceriri. Nu numai popoarele şi statele cele mici din poarta orientală a Europei, nu numai monarchia noastră, care este vecină nemijlocită a Rusiei şi numără între locuitorii sei douăzeci de milioane de Slavi, pe care împărăţia pravoslavnică se simte chiematâ a-’i „salva“, adecă a-i înghiţi în formidabilul seu corp, ci întreagă Europa, întreaga cultură apuseană este ameninţată de Rusia. Foarte bine o sciu aceasta toţi politicianii europeni, care lugubra dovadă a acestei sciinţe este febrila şi încordata activitate şi sunt imensele poveri impuse popoarelor, cu preţul cărora s’a înarmat întreagă Europa din tălpi până în crescet. Dacă ar succede a nimici antagonismul ce desparte astăzi Francia de Germania, dacă ar succede a împrieteni aceste două state mari, culte şi bogate, atunci întreagă Europa ar fi una întru combaterea poftelor de expansiune ale Rusiei, care pericolul, care ameninţă din partea ei, abia s’ar mai pută numi pericol. Atunci Europa liniştită ar pută depune în magazine cea mai mare parte a milioanelor sale de baionete, milioane de braţe ar fi redate muncei pacinice şi popoarele în tignă ar pută să desvoalte cea mai extinsă şi mai rodnică activitate culturală şi civilisatorică. în vederea acestor seducătoare avantagii este lucru de mirare, că Francia şi Germania atât de rău îşi cunosc interesele şi, în loc de a-’şi da mâna spre meaţâ un om să-’i iee banii , el nu se mai întoarce, așa a spus . . . — Petre își mușcă buzele. — Bine, — A zise încheiându-se automaticesce la haină, — bine, închide prăvălia . . . au(Ji? . . . se închini prăvălia ... Ce casei gura ? ... Ai înțeles ? . . . se ducă cheile Măritei . . . Să-’i spui c’a fugit teșghetarul și că eu nu pot sta în prăvălie și a trebuit să închiji . . . Aide ... Ce vrei? — se rosti apoi cătră o servitoare, care intrase cu un clondir în mână și cu gologanii în alta. — nu mai vindem aii . . . aide, du-te în altă parte... Și el însuși, îndesându-și pălăria pe cap, eși din prăvălie, împăcare şi durabilă prietenie, îşi consumă puterile într’o duşmănie ce şi lor şi Europei întregi le este spre stricăciune. Un lucru însă este mângâietor pentru toţi amicii lucrării pacinice a popoarelor europene. Acum, când colonelul Stoffel a pus cestiunea împăcării şi a alianţei francogermane, nici o voce serioasă nu s’a ivit în presa europeană ca se’l desaproabe cu privire la ceea ce a susţinut despre pericolul ameninţător din partea Rusiei. Presa franceză, ce e drept, nu s’a încâlcjit de idea împăcării cu secularul inimic german, dar’ nici n’a putut combate adevărul, că primejdia cea mare pentru Europa întreagă din partea Rusiei vine. Presa germană însă, atât în imperiul german, cât şi în monarchia noastră, a recunoscut fără încungiur, că o alianţă între Francia şi Germania ar fi o adevărată binefacere pentru bătrânul nostru continent. Ba, după cum am văzut din telegrama noastră publicată în numărul de Vineri, deputatul Joest din partidul socialiştilor, care în alegerile săvîrşite ,zilele trecute a crescut atât de mult, a declarat publice într-o adunare electorală, că Germania trebue să dee înapoi Alsaţia şi Lotaringia şi să se împace cu Francia. Ear’ dacă nici una, nici alta n’au întrat în discuţiune serioasă asupra posibilităţii acestei alianţe, ci au privit-o numai ca un pimri desiderium, causa nu este, că n’ar fi bună şi corespunzătoare intereselor, ci că preţul, pe care Stoffel îl propune şi Joest îl ofere, este inaccesibil. Cu alte cuvinte, astăzi nu se poate vorbi serios de retrocedarea Alsaţiei şi Lotaringiei. Dar’ adevărat este şi rămâne, că precum Germania nu voeşce să scie şi să audă de retrocedarea provinciilor ocupate la 1871, aşa Francia ar uita toate duşmăniile şi animosităţile, dacă ’i s’ar reîncorpora numitele provincii, ear’ cochetarea ei cu Rusia în caşul acesta ar dispară cu totul. Ceea ce dovedesce, că afară de acest punct toate condiţiunile pentru alianţa propusă de Stoffel sânt, în fiinţă, adecă interesele păcii şi culturii europene, ameninţate de lacomul moscovitism. Acesta ni se pare nouă a fi resultatul discuţiunilor ţaristice urmate de broşura colonelului Stoffel. Ear’ dacă am judecat bine, apoi acesta este un mare câştig. Dacă sunt date celelalte condiţiuni, în momente critice, când primejdia prevestită se va apropia, în faţa altor interese amenin-După pălărie o cunoscu numaidecât dela REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Februarie st. v. Evenimentele din Bulgaria. Se scie, că consulul general german din Bulgaria, baronul Wangenheim, care prevede afacerile rusesci în Bulgaria, a cerut de la guvernul din Sofia plătirea restului de chieltueli pentru ocupaţiunea rusească. Pasul consulului german a dat prilegiu la fel de fel de comentarii, care toate se concentrează în presupunerea, că prin aceasta Rusia voesce să recunoască actuala stare de lucruri din Bulgaria. Oficiosul „Journal de St. Petersbourg“ e de părere, că toate hipotesele ce se leagă de acest pas sânt neîntemeiate, și sicet că cererea consulului general german nici într’un fel nu invoalvă recunoascerea, nici măcar recunoascerea indirectă a actualelor raporturi din Bulgaria. Dacă cabinetul din Viena, după ce a aprobat cotarea împrumutului bulgar la bursa din Viena, nu s’a sfiit a declara, că această aprobare nu invoalvă deloc o recunoascere a prințului Ferdinand de Coburg, cu atât mai multe cuvinte ar fi de a afirma, că cererea pentru plătirea ratelor decăzute din datoria poporului bulgar ar involva o recunoascere a guvernului bulgar de cătră Rusia. Ce privesce eventualele perplexităţi, pentru guvernanţii din Bulgaria acele numai atunci s’ar nasce, dacă declaraţiunea categorică a dlui Dr. Stransky, că sumele recerute sunt depuse la banca din Sofia şi nu trebue decât ridicate, nu ar corespunde adevărului. Cu privire la situaţia internă generală din Bulgaria, „Daily News“ primesce din Petersburg o telegramă, că o auctoritate panslavistă competentă a declarat corespondentului de la numitul ziar, că în Bulgaria vor isbucni în cel mai apropiat timp noue tulburări serioase. Dacă „autorităţi panslaviste“ profeţesc asemenea tulburări, asta nu va să însemne altceva, decât că acele auctorităţi lucrează deja pentru instigarea lor. Chiar şi omul de încredere al lui „Pol Korr.“ a scris zilele aceste, că în Petersburg se crede, că conjuraţiunile de felul afacerii mareaşteaptă un răspuns . . . aruncă o privire împregiur, apoi ridică mâna Zoii la buze. . . Laş, nimicit, Petre se întoarse și plecă aproape fugind spre oraș. — Era adevărat! . . . d'86 rătăcit și fugi mai departe gâfâind, făcând lumea să se oprească și să se uite lung după dânsul. — Un oficer. . . necunoscut . . . Oficerul ei ! . . . Nu era minciună . . . Scie toată lumea . . . Pănă și teșghetarul . . . Toți sciu ... Numai eu nu . . . Teşghetarul negreşit dela muşterii ... Se vorbia dar’ prin tot oraşul!... Ce ruşine!... De acum s’a sfîrşit.. s’a sfîrşit . . . îmi mai rămâne falimentul ... Ea s’a dus . . . în calea Victoriei, galantarul unui armurier îi atrase privirile. Arme . . . revolvere . . . scăparea faliților . . . — Ce mai avea să caute în lume ? Fără să scie cum, se pomeni în prăvălie. Alese cel dintâiu revolver cei-’l prețului Panița vor fi pe viitor inevitabile. piarul „Times“ încă primesce de la corespondentul său din Viena cu privire la situația din Bulgaria următoarele: „Situaţiunea din Bulgaria este cât se poate de gravă şi îngrijitoare nu numai pentru guvernul dela Sofia, dar’ chiar şi pentru cercurile politice din Europa, care aşteaptă din 4* în 40 ca cestiunea bulgară să încurce iţele diplomaţilor. „De aceea la Viena s’a început o acţiune, pentru a se interveni prelungă puterile mari din Europa, ca dinsele se recunoască pe principele de Coburg. Se crede însă, că cu toate aceste contele Kálnoky nu va lua asupră-’și să ducă la Îndeplinire acest proiect, decât în caşul, când delegațiunile își vor exprima într’un mod hotărât, ca de urgență ministerul de externe al Austro- Ungariei să fee măsuri, pentru ca prin recunoascerea principelui Ferdinand de Coburg, Bulgaria să înceteze a fi un focar de tulburări, un punct în Balcani, spre care puterile numai cu îngrijire privesc“. Corespondentul ziarului englez mai scrie, că atât la Viena, cât şi la Budapesta simpatiile cătră principele Ferdinand au crescut dela descoperirea conspiraţiunii majorului Paniţa încoace. FOIŢA „TRIBUNEI“ M a r c h, i s a. De Alexandru I. Hodoş. (Urmare şi fine.) în faţa băiatului îi fu ruşine de pornirea-’i violentă. Se stăpâni cât putu șizise: — Mihalache, du-te ... ba nu, stăi . . . ori du-te, du-te de spune lui Vasile să plece numaidecât, să nu-’l mai întâlnesc p’aci, că.. Băiatul voi săese. — Stăi! — striga Petre în urma lui. Vorbele „se curtează“, „oficerul ei“ îl rescoliau ear’. Ce însemnau vorbele alea? însfîrșit, ori-ce, trebuia să scie . . . trebuia să scie . . . poate că . . . — Du-te, — dise ear’ băiatului, — și spue domnului Vasile să vină . . . să-’și iee paralele . . . du-te, ce stai ? !, Băiatul eși. Oficerul ... Ce oficer? ... El nu văzuse nimic, nu scia nimic ... Să fie o scornitură?.. Să fie o vorbă așa d'8& în mânie? . . . Dar’ de ce tocmai „oficerul“ ? . . . Dacă Vasile n’ar fi sciat ceva sigur, ar fi di® numai . . . Scia ceva ? . . .Ce scia ? Băiatul se întoarse. — Domnul Vasile a plecat ... — Aleargă după el. — Am alergat . . .L-am ajuns în poartă . . A «pus, că nu »» întoarce, că are să tri-* — Ce-a vrut se cjica? Ce a vrut sejică ? Se poate ? ... Ea... Zoe ... Se poate ? ... Fără voe par’că, pașii ’i se îndreptau spre șosea. — Să aibă un amant? ... un oficer . . . dar’ cum? de unde? Unde să se fi întâlnit? Unde să se întâlnească ? ... La prietenele ei ? Pe stradă? . . . Ce, întâlnesci aşa un om, şi aide, să-mi fii amant ... Se poate? Fantoma falimentului era acum departe; alta mai înfiorătoare îi era înaintea ochilor : tradarea femeii sale. La şosea lumea se plimba leneşe în sus şi în jos. Şirul de trăsuri era lung. Petre, perdut în mulțime, căuta cu ochii. Deodată tresări. într’o trăsură la vre-o dou^zeci da pași înaintea lui era Zoe, spate. — E singură . . . se numea va4ă... și voi să se întoarcă. Dar’ ear’ tresări. Un oficer trecea acum călare pe dinaintea trăsurii. Petre nu era sigur, salutase ofițerul ? Răspunsese ea ? ’I se păruse ca și când ar fi vănut pe oficer plecându-se ușor spre trăsură.I se păruse? Oficerul trecu înainte. Puțin mai apoi trăsura Zoii, eșind din rând, o luă pe șosea în jos. Inima svâcnia cu putere în pieptul lui Petre. Să fie ăsta? Ca un nebun începu să urmărească pe aleea pietonilor trăsura în pas gimnastic. Departe, unde preumblâtori nu mai erau, trăsura se opri oare. Ofițerul era la doi pași de ea. Acum încet, cu precauție, îngrijind ca totdeauna să fie un arbore între el și trăsură, Petre se apropie. Lângă arborele cel mai apropiat se opri. Oficerul nu-’l observase, și chiar de ’l-ar fi vezut, nu-’l cunoscea. Era acum plecat asupra trăsurii... Vorbiau. . . Ce? Nu visa? Da, vedea bine. . . Oficerul ia mâna nevestei sale ... se uită cu dragoste la ea, se omoarbă. . . zice ceva. . . sentă armurierul. — Cartușe nu luați? Petre se întoarse de la ușe. Da, luă și cartușe. în stradă se opri ear’, pipăind arma în buzunar. Dinții îi clănțăniau în gură. — Se me împușc . . . O revoltă îl sgudui deodată. — Se me împușc eu? Eu se me împușc? și ea să trăească mai departe cu ofițerul ei ? Aș’! Ce prostie! Dar’ ce vină am eu? Sânt falit ... Ei, și pentru cine ? . . . * Acasă servitoarea îi deschise. Un moment îi trecu prin minte gândul să o întrebe și pe ea. Dar’ nu putea să dee de veste Zoei și să-’i zădărnicească răsbunarea. Nufise nimic. întră în casă. Aprinse lampa. Sticla și globul se ciocniau în mânile-i tremurătoare, în mijlocul odăii luminate, stete uitându-se rătăcit împregiur. Tresări. Un om străin?... Nu era chipul lui în oglindă, galben, înholbat, înfiorător, de necunoscut. Criminal ! . . . Da, chipul criminalului era acolo. — Criminal! — și nise ștergându-și sudoarea de pe frunte. Revolverul era acolo, instrumentul crimei, nu al răsbunării. — Acesta le desleagă toate, el face dreptățile . . . trebue să fie dreptate . . . — Trebue să fie dreptate . . . repetă strângând în mână arma și ne mai sciind ce zice. țațe mai mari, cestiunea Alsaţiei şi Lotaringiei va veni într’al doilea plan şi va fi mai uşor de resolvat. La aceste verişoare va renunţa sau ambiţia franceză, sau puterea germană, sau apoi se va afla un al treilea mod de resolvare, asupra căruia n’avem să ne spargem de astăzi capul. Nr. 35 Bar’ asilele de copii. Guvernamentalul din Cluj face grele imputări presei românesti pentru opoziţia ei contra asilelor de copii şi se încearcă a dovedi, că asilele mai ales Românilor, care sunt săraci şi prăpădiţi şi ai căror copii mor cu ridicata, au să folosească. După cum era de prevezut, guvernamentalul susţine, că de maghiarisare nici vorbă nu este şi că fac rău foile românesci, când agită poporul şi îngreunează guvernului realizarea acestei salutare instituţiuni umanitare, numai din motivul, că în asile se va învăţa şi elementele limbii maghiare. Pentru a combate presa română, guvernamentalul se provoacă la un articol publicat în numărul de la 21 Februarie a. c. al lui „Nemzet“ şi iscălit de Sz. Gy., cu care crede a fi dovedit, că ministrul Csáky prin proiectatele sale asile nu voesce maghiarisarea, ci prosperarea şi sporirea naționalităților. Drept răspuns onorabililor de la „Kolozsvár“ reproducem și noi traducerea verbală a articolului citat din „Nemzet“, din care orice om nepreocupat va vedea, că, acel articol mai vîrtos în favorulia mea aduce la sapă de lemn și mă și înșeală ... Și eu să mă împușc!... Aida de! Ea trebue să moară, nu eu . . . Cum t făcea Vasile, tot Văcărescu mea așteaptă ... O crimă mai mult ... Ce crimă? Răsplată . . . Răsbunare . . .