Tribuna, februarie 1890 (Anul 7, nr. 25-47)

1890-02-14 / nr. 35

Anul VII Sibiiu, Mercuri 14/26 Februarie 1890 -jg—wniwirrinOTrHj^-iMiilwiiliW»ÉMiriiniiTíiiiraiíiiimrn»nBB»m«i»i»i^mBan»5ági»á»M»É«aMif 1 TM■ - == --------- ■ ' "----------------------------------^ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/» an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un nuraer costă 5 craceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Februarie st. v. (z7l) O sensaţiune, după a noastră părere din cele mai binefăcătoare, a pro­dus în timpul din urmă în cercurile po­litice scrierea politică a colonelului fran­cez Stoffel. Acest bătrân militar a fost multă vreme, şi încă în timpuri foarte miş­cate, ataşatul militar prel­ungă ambasada franceză din Berlin şi prin urmare scrie­rea lui nu este numai o încercare de diletant a unui ofiţer, care se ocupă şi cu politica, ci conţine ideile unui bărbat serios, care timp îndelungat a avut pri­­legiu de a comunica cu persoane grave în de ale politicei şi astfel este în po­­ziţia de a-­şi fi putut forma idei clare şi temeinice pe acest teren. Promitem aceste pentru a constata, că colonelul Stoffel şi în politică este a se lua ca om serios şi că în adevăr me­rită atenţiunea ce se dă scrierii sale. Nu cunoascem această scriere ce numai de curând a apărut în formă de carte, decât din extrasele publicate în foile din monarchia noastră şi din Ro­mânia. Dar, credem, că şi atâta este deajuns, ca să ne putem da seama, care sunt ideile principale, pentru care pledează vechiul militar şi diplomat francez. Aceste se pot reasuma în puţine cuvinte astfel: Alianţa F r a n c i e i cu Rusia este o combinaţiune greşită, care, chiar şi dacă s’ar pută realiza, n’ar aduce Fran­ciei nici un folos, câtă vreme poporul rusesc nu este altceva, decât o unealtă fără voinţă proprie în mânile autocra­tului Ţar, a cărui politică este politica de cucerire a înaintaşilor sei. Din contră interesul Frandei, in­teresul Germaniei şi interesul culturii şi al civilisaţiunii este, ca Francia şi Germania să încheie o alianţă, al că­rei scop să fie apărarea acestei culturi şi acestei civilisaţiuni faţă cu pericolul, de care sunt ameninţate tocmai din partea colosului de la Nord. Această alianţă este posibilă şi rea­­lisabilă, dar­ numai cu preţul, dacă Germania ar ave abnegaţiunea să re­­trocedeze provinciile anectate după răsboiul franco-german dela 1870, adecă Alsaţia şi Lota­­ringia, ba şi mai mult, dacă s’ar în­voi ca Rinul să fie graniţa pe în­treagă linia între Germania şi Francia. Ce se ţine de cele două idei din­tâi­u, abia credem, că se va găsi om politic cu vederi europene nepreocupate, care să nu le admită. Ori­ şi­ cine simte şi concede fără multă discuţiune, că o alianţă între democratica republică a Franciei şi între despoticul împărat al Ruşilor, fie şi numai în urma colosalu­lui contrast dintre formele de guver­­nament ale celor două state, este ceva nenatural, ceva ce anevoie s’ar pută sus­ţină multă vreme şi în toată sincerita­tea şi anevoie ar produce în timpuri grele efectele dorite. Dacă mai considerăm, că Francia şi Rusia, cum zace Stoffel, afară de duşmănia contra Germaniei, n’au nici un interes comun, nici naţional, nici economic, nici cultural, dacă mai con­siderăm şi distanţa geografică ce des­parte aceste două mari puteri, hotărît trebue să concludem, că simpatiile Fran­ciei pentru Rusia şi idea alianţei cu aceasta n’au putut isvorî decât din do­rul prea exagerat de a-’şi răsbuna în­frângerea îndurată din partea Germa­niei, dar’ nici­decum nu din grijea pentru adevăratele interese ale poporu­lui francez. Tot atât de evidentă este şi aser­ţiunea, că unicul duşman puternic şi primejdios al Europei întregi este Ţarul poftitor de cuceriri­. Nu numai popoa­rele şi statele cele mici din poarta orien­tală a Europei, nu numai monarchia noastră, care este vecină nemijlocită a Rusiei şi numără între locuitorii sei douăzeci de milioane de Slavi, pe care împărăţia pravoslavnică se simte chie­­matâ a-’i „salva“, adecă a-­i înghiţi în formidabilul seu corp, ci întreagă Eu­ropa, întreaga cultură apuseană este ameninţată de Rusia. Foarte bine o sciu aceasta toţi po­­liticianii europeni, care lugubra dovadă a acestei sciinţe este febrila şi încor­data activitate şi sunt imensele poveri impuse popoarelor, cu preţul cărora s’a înarmat întreagă Europa din tălpi până în crescet. Dacă ar succede a nimici antago­nismul ce desparte astăzi Francia de Germania, dacă ar succede a împrie­teni aceste două state mari, culte şi bogate, atunci întreagă Europa ar fi­ una întru combaterea poftelor de ex­pansiune ale Rusiei, care pericolul, care ameninţă din partea ei, abia s’ar mai pută numi pericol. Atunci Europa liniştită ar pută depune în magazine cea mai mare parte a milioanelor sale de baionete, milioane de braţe ar fi redate muncei pacinice şi popoarele în tignă ar pută să desvoalte cea mai extinsă şi mai rodnică activitate culturală şi civilisa­­torică. în vederea acestor seducătoare avan­­tagii este lucru de mirare, că Francia şi Germania atât de rău îşi cunosc in­teresele şi, în loc de a-’şi da mâna spre meaţâ un om să-’i iee banii ,­­ el nu se mai întoarce, așa a spus . . . — Petre își mușcă buzele. — Bine, — A zise încheiându-se automati­­cesce la haină, — bine, închide prăvălia . . . au(Ji? . . . se închini prăvălia ... Ce casei gura ? ... Ai înțeles ? . . . se ducă cheile Mă­ritei . . . Să-’i spui c’a fugit teșghetarul și că eu nu pot sta în prăvălie și a trebuit să în­­chi­ji . . . Aide ... Ce vrei? — se rosti apoi cătră o servitoare, care intrase cu un clon­dir în mână și cu gologanii în alta. — nu mai vindem a­i­i . . . aide, du-te în altă parte... Și el însuși, îndesându-­și pălăria pe cap, eși din prăvălie, împăcare şi durabilă prietenie, îşi con­sumă puterile într’o duşmănie ce şi lor şi Europei întregi le este spre stri­căciune. Un lucru însă este mângâietor pen­tru toţi amicii lucrării pacinice a po­poarelor europene. Acum, când colonelul Stoffel a pus cestiunea împăcării şi a alianţei franco­­germane, nici o voce serioasă nu s’a ivit în presa europeană ca se­’l desa­­proabe cu privire la ceea­ ce a susţinut despre pericolul ameninţător din partea Rusiei. Presa franceză, ce e drept, nu s’a încâlcjit de idea împăcării cu secu­larul inimic german, dar’ nici n’a putut combate adevărul, că primejdia cea mare pentru Europa întreagă din partea Rusiei vine. Presa germană însă, atât în im­periul german, cât şi în monarchia noastră, a recunoscut fără încungiur, că o alianţă între Francia şi Germania ar fi o adevărată binefacere pentru bătrâ­nul nostru continent. Ba, după­ cum am văz­ut din tele­grama noastră publicată în numărul de Vineri, deputatul Joest din partidul so­cialiştilor, care în alegerile săvîrşite ,zi­­lele trecute a crescut atât de mult, a declarat publice într-o adunare electo­rală, că Germania trebue să dee îna­poi Alsaţia şi Lotaringia şi să se îm­pace cu Francia. Ear’ dacă nici una, nici alta n’au întrat în discuţiune serioasă asupra po­sibilităţii acestei alianţe, ci au privit-o numai ca un pimri desiderium, causa nu este, că n’ar fi bună şi corespunză­­toare intereselor, ci că preţul, pe care Stoffel îl propune şi Joest îl ofere, este inaccesibil. Cu alte cuvinte, astăzi nu se poate vorbi serios de retrocedarea Alsaţiei şi Lotaringiei.­­ Dar’ adevărat este şi rămâne, că precum Germania nu voeşce să scie şi să audă de retrocedarea provinciilor ocupate la 1871, aşa Francia ar uita toate duşmăniile şi animosităţile, dacă ’i­ s’ar reîncorpora numitele provincii, ear’ cochetarea ei cu Rusia în caşul acesta ar dispară cu totul. Ceea­ ce dovedesce, că afară de acest punct toate condiţiunile pentru alianţa propusă de Stoffel sânt, în fiinţă, adecă interesele păcii şi culturii europene, ame­ninţate de lacomul moscovitism. Acesta ni­ se pare nouă a fi resul­­tatul discuţiunilor ţ­aristice urmate de broşura colonelului Stoffel. Ear’ dacă am judecat bine, apoi acesta este un mare câştig. Dacă sunt date celelalte condiţiuni, în momente critice, când primejdia prevestită se va apropia, în faţa altor interese amenin-După pălărie o cunoscu numai­decât dela REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Februarie st. v. Evenimentele din Bulgaria. Se scie, că consulul general ger­man din Bulgaria, baronul Wangen­heim, care prevede afacerile rusesci în Bulgaria, a cerut de la guvernul din Sofia plătirea restului de chieltueli pentru ocu­­paţiunea rusească. Pasul consulului ger­man a dat prilegiu la fel de fel de co­mentarii, care toate se concentrează în presupunerea, că prin aceasta Rusia voesce să recunoască actuala stare de lucruri din Bulgaria. Oficiosul „Journal de St. Petersbourg“ e de părere, că toate hipotesele ce se leagă de acest pas sânt neîntemeiate, și sicet că cererea consulului general german nici î­n­­tr’un fel nu invoalvă recu­­noascerea, nici măcar recunoascerea indirectă a actualelor raporturi din Bul­garia. Dacă cabinetul din Viena, după­ ce a aprobat cotarea împrumutului bulgar la bursa din Viena, nu s’a sfiit a de­clara, că această aprobare nu invoalvă deloc o recunoascere a prințului Ferdi­nand de Coburg, cu atât mai multe cu­vinte ar fi de a afirma, că cererea pen­tru plătirea ratelor decăzute din datoria poporului bulgar ar involva o recu­noascere a guvernului bulgar de cătră Rusia. Ce privesce eventualele perplexi­tăţi, pentru guvernanţii din Bulgaria acele numai atunci s’ar nasce, dacă de­­claraţiunea categorică a dlui Dr. Stransky, că sumele recerute sunt depuse la banca din Sofia şi nu trebue decât ridicate, nu ar corespunde ade­vărului. Cu privire la situaţia internă ge­nerală din Bulgaria, „Daily News“ pri­mesce din Petersburg o telegramă, că o auctoritate panslavistă competentă a declarat corespondentului de la numitul ziar, că în Bulgaria vor isbucni în cel mai apropiat timp noue tulburări serioase. Dacă „autorităţi panslaviste“ profeţesc asemenea tulbu­rări, asta nu va să însemne altceva, decât că acele auctorităţi lucrează deja pentru instigarea lor. Chiar şi omul de încredere al lui „Pol Korr.“ a scris zilele aceste, că în Petersburg se crede, că conjuraţiunile de felul afacerii mare­aşteaptă un răspuns . . . aruncă o privire îm­­pregiur, apoi ridică mâna Zoii la buze. . . Laş, nimicit, Petre se întoarse și plecă aproape fugind spre oraș. — Era adevărat! . . . d'86 rătăcit și fugi mai departe gâfâind, făcând lumea să se oprească și să se uite lung după dânsul. — Un oficer. . . necunoscut . . . Oficerul ei ! . . . Nu era minciună . . . Scie toată lumea . . . Pănă și teșghetarul . . . Toți sciu ... Nu­mai eu nu . . . Teşghetarul negreşit dela mu­şterii ... Se vorbia dar’ prin tot oraşul!... Ce ruşine!... De acum s’a sfîrşit.. s’a sfîr­­şit . . . îmi mai rămâne falimentul ... Ea s’a dus . . . în calea Victoriei, galantarul unui ar­murier îi atrase privirile. Arme . . . revol­vere . . . scăparea faliților . . . — Ce mai avea să caute în lume ? Fără să scie cum, se pomeni în prăvălie. Alese cel dintâiu revolver ce­­i-’l pre­țului Panița vor fi pe viitor inevi­tabile. pi­arul „Times“ încă primesce de la corespondentul său din Viena cu pri­vire la situația din Bulgaria următoa­rele: „Situaţiunea din Bulgaria este cât se poate de gravă şi îngrijitoare nu numai pentru guvernul dela Sofia, dar’ chiar şi pentru cercurile politice din Europa, care aşteaptă din 4* în 40 ca cestiunea bulgară să încurce iţele di­plomaţilor. „De aceea la Viena s’a început o acţiune, pentru a se interveni prel­ungă puterile mari din Europa, ca dinsele se recunoască pe principele de Coburg. Se crede însă, că cu toate aceste con­tele Kálnoky nu va lua asupră-’și să ducă la Îndeplinire acest proiect, decât în caşul, când delegațiunile își vor ex­prima într’un mod hotărât, ca de ur­gență ministerul de externe al Austro- Ungariei să fee măsuri, pentru­ ca prin recunoascerea principelui Ferdinand de Coburg, Bulgaria să înceteze a fi un focar de tulburări, un punct în Balcani, spre care puterile numai cu îngrijire privesc“. Corespondentul ziarului englez mai scrie, că atât la Viena, cât şi la Buda­pesta simpatiile cătră principele Ferdi­nand au crescut dela descoperirea con­­spiraţiunii majorului Paniţa încoace. FOIŢA „TRIBUNEI“ M a r c h, i s a. De Alexandru I. Hodoş. (Urmare şi fine.) în faţa băiatului îi fu ruşine de porni­­rea-’i violentă. Se stăpâni cât putu și­­zise: — Mihalache, du-te ... ba nu, stăi . . . ori du-te, du-te de spune lui Vasile să plece numai­decât, să nu-’l mai întâlnesc p’aci, că.. Băiatul voi să­ese. — Stăi! — striga Petre în urma lui. Vorbele „se curtează“, „oficerul ei“ îl rescoliau ear’. Ce însemnau vorbele alea? în­­sfîrșit, ori-ce, trebuia să scie . . . trebuia să scie . . . poate­ că . . . — Du-te, — dise ear’ băiatului, — și spue domnului Vasile să vină . . . să-’și iee paralele . . . du-te, ce stai ? !, Băiatul eși. Oficerul ... Ce oficer? ... El nu vă­zuse nimic, nu scia nimic ... Să fie o scor­nitură?.. Să fie o vorbă așa d'8& în mânie? . . . Dar’ de ce tocmai „oficerul“ ? . . . Dacă Vasile n’ar fi sciat ceva sigur, ar fi di® numai . . . Scia ceva ? . . .Ce scia ? Băiatul se întoarse. — Domnul Vasile a plecat ... — Aleargă după el. — Am alergat . . .L-am ajuns în poartă . . A «pus, că nu »» întoarce, că are să tri-* — Ce-a vrut se cjica? Ce a vrut se­­jică ? Se poate ? ... Ea... Zoe ... Se poate ? ... Fără voe par’că, pașii ’i­ se îndreptau spre șosea. — Să aibă un amant? ... un oficer . . . dar’ cum? de unde? Unde să se fi întâlnit? Unde să se întâlnească ? ... La prietenele ei ? Pe stradă? . . . Ce, întâlnesci aşa un om, şi aide, să-­mi fii amant ... Se poate? Fantoma falimentului era acum departe; alta mai înfiorătoare îi era înaintea ochilor : tradarea femeii sale. La şosea lumea se plimba leneşe în sus şi în jos. Şirul de trăsuri era lung. Petre, perdut în mulțime, căuta cu ochii. Deodată tresări. într’o trăsură la vre-o dou^zeci da pași înaintea lui era Zoe, spate. — E singură . . . se nu­mea va4ă... și voi să se întoarcă. Dar’ ear’ tresări. Un oficer trecea acum călare pe dina­intea trăsurii. Petre nu era sigur, salutase ofițerul ? Răspunsese ea ? ’I­ se păruse ca­ și­ când ar fi vănut pe oficer plecându-se ușor spre trăsură.­­I­ se păruse? Oficerul trecu înainte. Puțin mai apoi trăsura Zoii, eșind din rând, o luă pe șosea în jos. Inima svâcnia cu putere în pieptul lui Petre. Să fie ăsta? Ca un nebun începu să urmărească pe aleea pietonilor trăsura în pas gimnastic. Departe, unde preumblâtori nu mai erau, trăsura se opri oare. Ofițerul era la doi pași de ea. Acum încet, cu precauție, îngrijind ca totdeauna să fie un arbore între el și trăsură, Petre se apropie. Lângă arborele cel mai apropiat se opri. Oficerul nu-’l observase, și chiar de ’l-ar fi vezut, nu-’l cunoscea. Era acum plecat asupra trăsurii... Vor­­biau. . . Ce? Nu visa? Da, vedea bine. . . Ofi­cerul ia mâna nevestei sale ... se uită cu dragoste la ea, se o­moarbă. . . zice ceva. . . sentă armurierul. — Cartușe nu luați? Petre se întoarse de la ușe. Da, luă și cartușe. în stradă se opri ear’, pipăind arma în buzunar. Dinții îi clănțăniau în gură. — Se me împușc . . . O revoltă îl sgudui deodată. — Se me împușc eu? Eu se me îm­pușc? și ea să trăească mai departe cu ofi­țerul ei ? Aș’! Ce prostie! Dar’ ce vină am eu? Sânt falit ... Ei, și pentru cine ? . . . * Acasă servitoarea îi deschise. Un moment îi trecu prin minte gândul să o întrebe și pe ea. Dar’ nu­ putea să dee de veste Zoei și să-’i zădărnicească răsbunarea. Nu­­fise nimic. întră în casă. Aprinse lampa. Sticla și globul se cioc­­niau în mânile-­i tremurătoare, în mijlocul odăii luminate, stete uitân­­du-se rătăcit împregiur. Tresări. Un om străin?... Nu era chi­pul lui în oglindă, galben, înholbat, înfiorător, de necunoscut. Criminal ! . . . Da, chipul criminalului era acolo. — Criminal! — și nise ștergându-­și su­doarea de pe frunte. Revolverul era acolo, instrumentul cri­mei, nu­ al răsbunării. — Acesta le desleagă toate, el face drep­tățile . . . trebue să fie dreptate . . . — Trebue să fie dreptate . . . repetă strângând în mână arma și ne mai sciind ce zice. țațe mai mari, cestiunea Alsaţiei şi Lo­taringiei va veni într’al doilea plan şi va fi mai uşor de resolvat. La aceste verişoare va renunţa sau ambiţia fran­ceză, sau puterea germană, sau apoi se va afla un al treilea mod de resolvare, asupra căruia n’a­vem să ne spargem de astăzi capul.­ ­Nr. 35 Bar’ asilele de copii. Guvernamentalul din Cluj face grele imputări presei românesti pentru opo­­ziţia ei contra asilelor de copii şi se încearcă a dovedi, că asilele mai ales Românilor, care sunt săraci şi prăpă­diţi şi ai căror copii mor cu ridicata, au să folosească. După­ cum era de pre­­vezut, guvernamentalul susţine, că de maghiarisare nici vorbă nu este şi că fac rău foile românesci, când agită po­porul şi îngreunează guvernului reali­­zarea acestei salutare instituţiuni uma­nitare, numai din motivul, că în asile se va învăţa şi elementele limbii ma­ghiare. Pentru a combate presa română, guvernamentalul se provoacă la un ar­ticol publicat în numărul de la 21 Fe­bruarie a. c. al lui „Nemzet“ şi iscălit de Sz. Gy., cu care crede a fi dovedit, că ministrul Csáky prin proiectatele sale asile nu voesce maghiarisarea, ci pros­­perarea şi sporirea naționalităților. Drept răspuns onorabililor de la „Ko­lozsvár“ reproducem și noi traducerea verbală a articolului citat din „Nemzet“, din care ori­ce om nepreocupat va vedea, că, acel articol mai vîrtos în favorul­ia mea aduce la sapă de lemn și mă și în­șeală ... Și eu să mă împușc!... Aida de! Ea trebue să moară, nu eu . . . Cum t făcea Vasile, tot Văcărescu­ mea așteaptă ... O crimă mai mult ... Ce crimă? Răsplată . . . Răsbu­­nare . . .

Next