Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)
1890-10-10 / nr. 230
Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V» an 10 franci, l/» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiu, Mercuri 10/22 Octomvrie 1890 Apare în fiecare zi de lucru Mr. 230 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădîei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Conferenţa Românilor în Sibiiu-Articolul, publicat de „Allgemeine Zeitung“ din München, pe carel-am signalizat noi ieri, poartă data de 12 Octomvrie st. n. şi are următorul cuprins : Dela hotărîrile ,, Sachsentag “-ului ardelenesc din primăvara acestui an domnesce între Românii din Ungaria şi Ardeal o disposiţiune din măsură afară agitată, care s’a manifestat în special şi în aspri articoli de fond politici ai oparelor românesci, care după aceea oară au dat prilegiu unor condamnări numai puţin aspre din partea judecătoriei de presă din Cluj. Atitudinea mai bruscă a Românilor faţă cu Saşii isvoresc e învederat din teama, că Maghiarii acum uniţi cu Saşii ar merge împreună în contra intereselor naţionale româneşci? Această teamă însă cu privire la Saşi este un prejudiţiu nebasat, deoarece anteiu Saşii n’au „capitulat“ nicidecât înaintea Maghiarilor, ci la din contră au ţinut tare la drepturile şi pretensiunile lor naţionale-politice. Şi apoi trebue respinsă ca o rătăcire hotărîtă bănueala, că adecă Saşii ar avă o antipatie sau chiar duşmănie în contra românimii. Saşii privesc cu o simpatie binevoitoare progresul cultural şi material al compatrioţilor lor români; ei nu-i ameninţă nici într’un chip şi nu se consideră nici ei ameninţaţi de dînşii, cât timp fiecare parte stimează dreptul egal şi libertatea egală a celeilalte. Faţă cu Maghiarii, ca faţă cu elementul domnitor în ţeară, Saşii şi Românii au pănă la un anumit grad interese şi scopuri comune; însă ce se atinge de mijloacele şi căile la îndeplinirea acestora fiecare din aceste naţionalităţi merge pe drumul ei propriu, deosebit. Aceasta zace în natura, istoria, caracterul naţional şi în cerinţele poporului, şi aceasta nu o va schimba şi nu o poate schimba nici un curent politic de partid sau o disposiţie de a fi trecătoare. Inştinţa energică, de a sa ridica pe pământul poliglot al regatului Ungariei un stat naţional maghiar bine centralizat şi uniformistic, află la Români cea mai hotărîtă oposiţiune, care caută în mod propriu de a ajunge la valoare. Românii se simţesc şi se consideră prin transacţia întemeiată pe dreptul public dela 1867 şi prin legile şi instituţiunile create de atunci încoace, precum şi prin desvoltarea societăţii maghiare nu numai jigniţi şi păgubiţi în existenţa lor, ci de-a dreptul serios ameninţaţi. Speranţa lor se basează încă şi acum în o nemijlocită iniţiativă a Coroanei, a „împăratului“ din Viena, pentru că ei de repetite ori au implorat prin petiţiuni şi deputaţiuni scut în contra desnaţionalizării, în timpul din urmă în anul 1887 conferenţa Românilor, ţinută în Sibiiu, a însărcinat pe comitetul ei central permanent, de a aduce din nou înaintea Tronului în un memorand gravaminele poporului român. Această însărcinare însă n’a putut fi îndeplinită, şi tocmai aceasta este împregiurarea, care a dat comitetului central prilegiul exterior de a trimite la Sibiiu în 27 şi 28 octomvrie a. c. bărbaţi de încredere aleşi de toţi Românii ce locuesc în părţile Ungariei şi ale Ardealului, ca să se sfătuească asupra viitoarei atitudini politice a poporului român. Cu toată unanimitatea aparentă există şi acum între Români, după cum e cunoscut, două direcţiuni politice diferite. Cea dintâiu, şi încă pănă acum predominătoare, ţine la programul politicei gravaminale şi de pasivitate, formulat de nou în anul 1881 , cea de a doua, încuragiată în timpul mai nou prin exemplul Saşilor, voesce prelângă susţinerea tuturor pretensiunilor naţionale să păşească pe terenul politicei active pentru de a câştiga pe această cale poporului avantagii cât se poate mai mari. Că o desbinare a Românilor este dorită şi încercată din mai multe părţi, aceasta stă mai presus de toată îndoeala. în anul 1884 li-a şi succes astorfel de influenţe a îndupleca o parte a Românilor în Ungaria proprie la părăsirea politicei de abstinenţă hotărîtă şi cel puţin la recunoascerea faptică a stării legale. Această desbinare însă s’a sfîrşit curând, căci în anul 1887 s’a proclamat sărbătoresce din nou uniunea permanentă a Românilor de dincoace şi de dincolo de Dealul-craiului. Cu toate aceste se simte lipsa, ca programul politic şi întreaga situaţiune politică a poporului român din Ungaria şi Ardeal să fie supuse din nou unei examinări amănunţite, unei aprecieri şi unei eventuale revisiuni. Cel mai răspândit s ziar român, „Tribuna“ din Sibiiu, scrie în privinţa aceasta între altele: „Astăzi conferenţa convocată ne găsesce pe toţi la un loc. Frământările, intrigile şi certele, care ne ţineau pe toţi într’o continuă agitaţie, ele toate ’şi-au aflat sfîrşitul lor natural şi au încetat. Astăzi stăm toţi uniţi în faţa adversarului, care tinde cu mână brutală a ne răpi naţionalitatea şi limba noastră. Avem deci cuvânt de o zice, că astăzi este timpul, când să discutăm în linişte despre atitudinea partidului naţional în viitor“. Acest limbagiu amar caracterisează disposiţiunea ce predomnesce între Români. De la această disposiţiune nu se pot subtrage dintre Români nici chiar aceia, care sunt prietenii şi aderenţii notoriei ai Maghiarilor. Unul dintre cei mai zeloşi „maghiaroni“, profesorul de la universitatea din Cluj Grigoriu Moldovan, pe care conaţionalii sei români îl timbrează de „renegat“, s’a exprimat într’un ciclu de articole, publicaţi de curând, într’un mod vehement asupra umilirii, maltratării şi neglijenţei Românilor din partea societăţii maghiare. Atitudinea duşmănoasă a acestei societăţi faţă cu toţi nemaghiarii ar fi causa principală a înstrăinării ce cresce între Români. Ea ar purta ură şi ar produce stările nesuportabile de acum, ea ar respinge elementul român din societatea maghiară ca nefiind demn de încrederea ei. Şi această disposiţiune ar începe deja în şcoală. Aici Maghiarul se arată ca un rău pedagog, deoarece voind să câştige naţionalităţile pentru cultura maghiară, nu stie a le atrage în cercul intereselor maghiare. Tinărul român cercetează şcoalele maghiare. Succesul ar fi, că eşti din şcoalele maghiare tinărul român devine un inimic al Maghiarilor, pentru că în şcoală se desvoartă ura ambelor naţionalităţi, pe băncile şcoalei chiar, Valachul ar fi tractat de Maghiar cu dispreţ. Urmarea acestei procederi ar consista în aceea, că elementul român, respins cu răceală şi cu neîncredere ,şi-a creat o inteligenţă proprie, o literatură proprie, o vieaţâ publică proprie cu idei şi cugete proprii şi cu o lume întreagă, şi s’ar fi făcut atât de independent de influenţa maghiară, încât astăzzi abia mai are loc o influenţă a culturii şi societăţii maghiare asupra Românilor. După observarea corectă a profesorului Moldovan, o consecvenţă mai departe a acestei înstrăinări consistă în excluderea Românilor din cercurile societăţii maghiare şi vice-versa , mai departe în lipsa de legături prin căsătorie între Maghiari şi Români şi în fine în imposibilitatea crescândă, ca un tinăr român studiat să-şi poată afla o posiţiaţie în patria sa ungară. Aceşti tineri sunt din causa aceasta siliţi la emigrarea în mas se în România învecinată. „Nu există astăzi nici o familie valachă în Ardeal, care nu ar avă legături cu România. România şi Valachimea părţilor ardelenesti sunt contopite în corp şi în cugete, împărţirea politică este alta, dar’ în cugete s’a îndeplinit deja(!) unificarea“. Dacă un profesor, plătit de statul ungar, se încearcă a descrie starea într’un astfel de mod, atunci putem cu drept cuvânt presupune, că ea este în realitate cu mult mai rea şi încă cu mult mai îngrijitoare. „Tribuna“, foaia naţionalistică citată mai sus, constată şi din partea sa expunerile dlui profesor Moldovan, care mai observă încă de tot nimerit: „Dacă noi dăm in tot anul floarea tinerimii române României, ne cugetăm noi la aceea, că ea duce cu sine inima şi simţămintele părinţilor rămaşi aici, a căror inimă de jumătate bate pentru cei ce trăesc în statul român ? Aceasta în faptă aşa este. Nu există putere şi nici rigoare, care ar fi în stare să oprească baterea inimii părinteşti pentru copilul seu...“ în faţa astor fel de stări şi disposiţiuni la tot caşul trebue să deştepte un mare interes despre ceea ce va tracta şi decide proxima conferenţă a Românilor în Sibiiu, în invitare se avisează la importanţa obiectelor de pertractat şi în faptă, dacă împărtăşirile unui ejist sunt adevărate, atunci acolo se vor desbate cestiuni de o însemnătate ponderoasă. Ca astfel de cestiuni se numesc : desfacerea uniunii Ardealului cu Ungaria ; folosirea limbii române în administraţiune, precum şi în jurisdicţiune în părţile de ţeară locuite de Români, în aceste părţi sunt de a se numi numai astfel de neromâni în serviciul public, care posed perfect limba română şi sunt cunoscuţi cu moravurile poporului român ; revizuirea legii ungare de naţionalităţi şi a. m. d. Dar’ detailurile conferenţei nu s’ar fi stabilit încă. Din o parte se sperează, că ar veni la desbatere şi cestiunea unei apropieri şi împăcări a Românilor cu Maghiarii şi că eventual s’ar declara pentru o participare la vieaţa politică. La conferenţă se vor trimite mai mult decât 150 de bărbaţi de încredere, care şedinţele aceleia vor fi publice. în cercurile maghiare, precum şi în cercurile guvernamentale, mişcarea cea mai nouă a Românilor se urmăreşte cu o atenţiune şi încordare uşor de explicat; în presa maghiară însă ese la iveală iarăşi un ton atât de aspru al neîncrederii duşmănesei, încât nu se pot observa nici un fel de semne pentru o atitudine împăciuitoare şi prevenitoare din această parte. Şi totuşi se atinge aci o cestiune cardinală a statului unguresc, care cestiune şi din punctul de vedere al monarchiei austro-ungare îndeobşte, chiar din punctul de vedere al politicei de pace a Europei-de-mijloc poate să devină importantă. FOIŢA „TRIBUNEI“ Revederea. — Novelă — de I. T. Magiera. (A obţinut la concursul literar al „Tribunei“ menţiune onorabilă.) Michea Arsenov se făcuse om cu stare. Articlii sei de comerciu exotic erau căutaţi excelent. Marfa indigenă încă începuse a fi mai bine căutata, ba în timpul din urmă luase un avânt îmbucurător. Dealtcum Arsenov avea toate calităţile profitabile, care fac o numeroasă clientelă a unei prăvălii de bun renume. Trecuse multă vreme la mijloc, de când după surparea unui stabiliment din fabrica de spirt din oraşul bulgăresc S., unde părinţii lui Michea Arsenov, angajaţi ca lucrători, îşi aflară tristul sfîrşit; bietul Michea abia de patrusprezece ani, trecând Dunărea, se stabili în oraşul românesc B. la micul seu unchiu după mamă, neguţătorul Paranov, care îl primi cu toată bucuria. Ba mai târziu convingându-se, că Michea era prunc bun, — precum clipea el, — fiind dealtcum holteiu tomnatec, îl adoptă drept moştenitor al seu după toate formalitățile legale. Trecuseră dela cele enorate cincisprezece ani. Acum în jocul micei băcănii de odinioară a lui Paranov, — care în cursul timpului se mutase la altă patrie mai bună, — se afla bogat asortatul stabiliment al lui Michea Arsenov. Arsenov era pruncul norocului. Manierele sale frumoase îi îmulţia clientela pe Zi ce merge. Naturelul seu pururea vesel şi inima lui deschisă, adunau tot mai mulţi amici în giurul seu. Bunul gust ce poseda Arsenov mai ales la confecţionarea articlilor de modă îi asigură multă provenienţă şi în giurul sexului frumos, înainte cu doi ani Arsenov se căsătorise. Nici aici nu o nimerise rău. Irina, fiica orfană a unui grădinar, cătră care Arsenov demult avea afecte, e drept, că nu-’i adusese nici o zestre, dar’ în schimb îi aduse o inimă bună, o minte trează . . . și-’i aduse la casă noroc. Noroc, căci de când Arsenov se însurase, prin neobosita diligenţă a Irinei şi sub agerul ei ochiu în casă şi în băcănie toate înfloriau. Pe Arsenov îl mai dăruise norocul cu o bucurie. La un an după cununie muierea sa Irina îl dărui cu o făptură micuţă de partea bărbătească. Micul Leontin, deşi numai de un an, trada calităţi şi mare isteţime. Arsenov nu mai avea nimic de citit. * * * Ne aflăm în anul 1881, în băcănia lui Arsenov se schimbase lucrurile. înainte cu doi ani Irina, în urma unui morb repentin, se mută la cele eterne. Leontin, care se afla la şcoalele medii din Bucuresci, nu mai avu nici atâta mângâiere, ca să o afle în vieaţă. Această lovitură grea produse asupra lui Arsenov o rană adâncă, în capul lui se învălmăşiau gânduri mari şi din chaotica învălmăşeală şi se năluciau par’că negre presimţiri tainice pentru viitor Arsenov se silia să le înece, dar cele instantaneur i se iviau cu porniri şi mai violente; îl turmentau în băcănie, îl împresurau la masă şi îl chinuiau în aşternut. Lipsa Irinei se simţia adânc în casă ca şi în băcănie. Bietul Arsenov se cătrănia mult, când se gândia la viitor. Cum va pute dînsul învinge greutăţile viitorului fără puternicul sprijin şi scut al Irinei, care îi fusese atât de însemnat în momentele trecutului!? . . . Arsenov era nemângâiat . . . Timpul însă, care sub neobosita sa roată rostogolesce tot ce stăpânesce, timpul, care curmă atâtea fericiri şi nimicesce atâtea visuri, el schimbă şi durerile. Timpul, şi încă nu tocmai îndelungat, vindeca şi rana lui Arsenov. Arsenov după un an se căsători. Lumea zicea, că Arsenov a făcut bună pârtie. El luase pe Zinca, fiica văduvei bancherului Iason. „E din bună familie“, — îşi zicea Arsenov, „şi precum sânt informatare şi nisce parale, care împregiurare numai profitabilă poate fi pentru băcănie“. Sărmanul Arsenov nici nu observase resignaţiunea împreunată cu melancolia pe faţa Ziucei la cununie; nu observase reserva prea bătătoare la ochi, care cu firea răsfăţată a Zincei stătea în disarmonie isbitoare, nu observase privirile ei reci şi înţăpătoare ce mereu şi le arunca preste umăr pe cale de la cununie. Michea Arsenov nu observase chiar nimic. — „Iată atâtea visuri sburate în vânt. . . atâtea idealuri nimicite . . . atâtea speranţe neîmplinite . . .“ — îşi zicea Zinca, încruntându-şi sprîncenele, „în fine ce să fac!? ... ca se scap fie ruinul ce mă ameninţă, caută să mă mărit şi după un băcan . . . O! . . soarta năprasnică! . . . fată de bancher după un băcan . . . după un băcan în o aşa vîrstă diferenţă de a mea! . . . Oh! . . visuri . . . speranţe . . . idealuri . . soarte miserabilă . . Michea Arsenov se liniştise cu soartea sa. El se silia a da trecutul uitării şi a trăi pentru present. Se cugeta cu întristare şi la viitorul lui Leontin, care nu preste mult avea să treacă bacalaureatul; era îngrijit mereu, dar’ nu pentru că doar’ nu era decis, că ce carieră va ave fiiul seu să-’și aleagă, ci tocmai pentru că el nu voia, ca Leontin să-’și aleagă carieră, în săptămânile trecute, când cu ocasiunea feriilor de Pasci, Leontin îi spusese, că e aplecat spre drepturi. Arsenov, al cărui neam de neam nu fusese domni, mai bucuros ,l-ar vedea în băcănie sucind cornete, decât în cancelarie făcând procese. Această dorinţă a sa rămase însă deocamdată în domeniul dorinţelor sale interne, nu o spuse nimenui, căci, îşi cugeta, mai este încă timp la mijloc şi pruncul se va mai coace la minte. De altă parte Leontin mai ales în timpul din urmă se purta destul de rece față cu mama sa vitregă, ceea ce fu deajuns se o îndemne la o ură tăinuită, dar’ hotărîtă asupra sa. Lui Arsenov căsătoria a doua îi imprimă a doua natură. Din om retras și închis la mână devenise om de societăţi şi galant. Cine observase, cu câtă uşurinţă se îndatinase modernul Arsenov a spera atâta sumedenie de bani pe toalete din ce în ce mai extravagante pentru sine, dar, mai ales pentru Zinca sa, când era vorba, ca dînsa să exceleze la cutare sau cutare concert sau bal; cine vedea pe acest om învîrtindu-se prin toate soarelele şi convenirile, pe care înadins le căuta, cu atâta galanterie şi eleganţă, par’că nu-ş i mai venia a crede, că acesta e băcanul modest şi atât de retras de odinioară, care în curs de atâţia ani, cu atâta amar de trudă, îşi câştigase o posiţie onorabilă, care mâne car’ o să-l ducă la ruină. Banii, sufletul lui Arsenov, pentru care asudase o grămadă de ani de-a rîndul, astăzi ca fulgii de zăpadă sburau în toate părţile. E uşor de înţeles, că această schimbare marcantă în vieaţa lui Arsenov obvenise decând se căsătorise a doua oarâ. Zinca, care dela început îl scuse lua sub cârmă, pretindea dela el toate aceste jertfe ca un ce firesc, căci Zicea: vara şi renumele numai aşa se pot susţine. Zinca cu şireţie scrutase aplicările şi părţile slabe ale soţului seu, pe care mereu se silia a le exploata în favorul pretenţiilor sale. Ba încă mai mult. Ura tăinuită ce o purta asupra lui Leontin află o pasiune binevenită de răsbunare în idea încăpăţînată a lui Arsenov, de a nu-i permite altă carieră, afară de afacerile prăvăliei, spre care scop necontenit cu îngrijire simulată îl tot îmboldia să fie firm în această hotărîre a sa, căci îi tot zicea: „Leontin îţi este unicul moştenitor ce va avea să urmeze în băcănie, de altă parte După Eftins — Năseudul. Guvernul unguresc nu are timp mult de perdut la realisarea operei de maghiarisare. După ce s’a făcut o probă cu maghiarisarea gimnasiului român din Beiuş şi toată resistenţa cercurilor interesate a consistat în unii articoli de s fiar publicaţi de presa română, guvernul se grăbesce a supune procesului de maghiarisare un al doilea gimnasiu român, gimnasiul din Năsăud. „Kolozsvár“ (Nrul din 20. c.) ne spune, — şi el sigur este bine informat, — că ministrul unguresc de culte şi instrucţiune Csáky, prin directorul suprem al şcoalelor, a dat direcţiunii gimnasiului din Năsăud ordinul, ca pe viitor gimnasiul să nu se mai numească „greco catolic“, nici „românesc“; programele anuale să le publice de aci înainte în limba maghiară sau dacă se poate în limbile maghiară şi română. Mai departe direcţiunea este strict oprită, ca pe viitor să romaniseze numele elevilor în programe şi în registrele şcolare. Ordonanţa ministerială se datează de la 11 Octomvrie. După „Kolozsvár“, directorul suprem districtual Dr. Enric Finály a şi plecat alaltăieri la Năsăud, spre a câştiga ordinului ministerial valoare în toate direcţiunile. Celelalte trei gimnasti române, ce le mai avem, se ştie gata a primi şi ele ordonanţele ministrului, căci acum vin ele la rînd. „Kolozsvár“ nu va lipsi a ne avisa de timpuriu, căruia dintre aceste trei gimnasti ce ni-au mai rămas se va da onorul de a fi preferit la maghiarisare. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 9 Octomvrie st. v. Afaceri interne- Circulă faima, că ministrul ele justiţie va presenta dietei cât mai în grabă un proiect de lege cu privire la înfiinţarea unui nou penitenciar, îmulţirea penitenciarelor a devenit inevitabilă în urma împregiurării, că o mulţime de indivizi condamnaţi la temniţă trebue puşi în aresturi. Ministrul plănueşte şi o reorganisare a instituţiunii penitenciarelor; ministrul adecă ţine, că nu e corect, ca cei condamnaţi la arest pe cale administrativă să fie închişi în prinsuri speciale. Ministrul de justiţie a iniţiat deja în