Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-10 / nr. 230

Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibi­u: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V» an 10 franci, l/» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibi­u, Mercuri 10/22 Octomvrie 1­890 Apare în fiecare zi de lucru M­r. 230 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădîei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un­ număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Conferenţa Românilor în Sibiiu-Articolul, publicat de „Allgemeine Zei­tung“ din München, pe care­­l-am signalizat noi ieri, poartă data de 12 Octomvrie st. n. şi are următorul cuprins : Dela hotărîrile ,, Sachsentag “-ului ardelenesc din primăvara acestui an dom­­nesce între Românii din Ungaria şi Ar­deal o disposiţiune din măsură afară agitată, care s’a manifestat în special şi în aspri articoli de fond politici ai opa­relor românesci, care după aceea oară au dat prilegiu unor condamnări numai puţin aspre din partea judecătoriei de presă din Cluj. Atitudinea mai bruscă a Românilor faţă cu Saşii isvoresc e în­vederat din teama, că Maghiarii acum uniţi cu Saşii ar merge împreună în contra intereselor naţionale româneşci? Această teamă însă cu privire la Saşi este un prejudiţiu nebasat, deoare­ce an­­teiu Saşii n’au „capitulat“ nici­decât înaintea Maghiarilor, ci la din contră au ţinut tare la drepturile şi pretensiu­­nile lor naţionale-politice. Şi apoi tre­­bue respinsă ca o rătăcire hotărîtă bă­­nueala, că adecă Saşii ar avă o antipatie sau chiar duşmănie în contra românimii. Saşii privesc cu o simpatie binevoitoare progresul cultural şi material al compa­trioţilor lor români; ei nu-­i ameninţă nici într’un chip şi nu se consideră nici ei ameninţaţi de dînşii, cât timp fiecare parte stimează dreptul egal şi libertatea egală a celeilalte. Faţă cu Maghiarii, ca faţă cu ele­mentul domnitor în ţeară, Saşii şi Ro­mânii au pănă la un anumit grad in­terese şi scopuri comune; însă ce se atinge de mijloacele şi căile la îndepli­nirea acestora fiecare din aceste naţio­nalităţi merge pe drumul ei propriu, deosebit. Aceasta zace în natura, istoria, caracterul naţional şi în cerinţele popo­rului, şi aceasta nu o va schimba şi nu o poate schimba nici un curent politic de partid sau o disposiţie de a fi trecă­toare. Inştinţa energică, de a sa ridica pe pământul poliglot al regatului Un­gariei un stat naţional maghiar bine centralizat şi uniformistic, află la Ro­mâni cea mai hotărîtă oposiţiune, care caută în mod propriu de a ajunge la valoare. Românii se simţesc şi se con­sideră prin transacţia întemeiată pe drep­tul public dela 1867 şi prin legile şi instituţiunile create de atunci încoace, precum şi prin desvoltarea societăţii ma­ghiare nu numai jigniţi şi păgubiţi în existenţa lor, ci de-a dreptul serios ame­ninţaţi. Speranţa lor se basează încă şi acum în o nemijlocită iniţiativă a Coroanei, a „împăratului“ din Viena, pentru­ că ei de repetite­ ori au implorat prin petiţiuni şi deputaţiuni scut în contra desnaţionalizării, în timpul din urmă în anul 1887 conferenţa Românilor, ţinută în Sibiiu, a însărcinat pe comitetul ei central per­manent, de a aduce din nou înaintea Tronului în un memorand gravaminele poporului român. Această însărcinare însă n’a putut fi îndeplinită, şi tocmai aceasta este împregiurarea, care a dat comitetului central prilegiul exterior de a trimite la Sibiiu în 27 şi 28 octom­vrie a. c. bărbaţi de încredere aleşi de toţi Românii ce locuesc în părţile Un­gariei şi ale Ar­dealului, ca să se sfătuească asupra viitoarei atitudini politice a po­porului român. Cu toată unanimitatea aparentă există şi acum între Români, după­ cum e cunoscut, două direcţiuni politice di­ferite. Cea dintâiu, şi încă pănă acum predominătoare, ţine la programul po­liticei gravaminale şi de pasivitate, for­mulat de nou în anul 1881 , cea de a doua, încuragiată în timpul mai nou prin exemplul Saşilor, voesce prelângă susţinerea tuturor pretensiunilor naţio­nale să păşească pe terenul politicei active pentru de a câştiga pe această cale poporului avantagii cât se poate mai mari. Că o desbinare a Românilor este dorită şi încercată din mai multe părţi, aceasta stă mai presus de toată îndo­­eala. în anul 1884 li-a şi succes as­­torfel de influenţe a îndupleca o parte a Românilor în Ungaria proprie la părăsirea politicei de abstinenţă ho­tărîtă şi cel puţin la recunoascerea fap­tică a stării legale. Această desbinare însă s’a sfîrşit curând, căci în anul 1887 s’a proclamat sărbătoresce din nou uniunea permanentă a Românilor de dincoace şi de dincolo de Dealul-craiu­­lui. Cu toate aceste se simte lipsa, ca programul politic şi întreaga situa­­ţiune politică a poporului român din Ungaria şi Ardeal să fie supuse din nou unei examinări amănunţite, unei aprecieri şi unei eventuale revisiuni. Cel mai răspândit s ziar român, „Tribuna“ din Sibiiu, scrie în privinţa aceasta între altele: „Astăzi conferenţa convocată ne găsesce pe toţi la un loc. Frământările, intrigile şi certele, care ne ţineau pe toţi într’o continuă agita­ţie, ele toate ’şi-au aflat sfîrşitul lor natural şi au încetat. Astăzi stăm toţi uniţi în faţa adversarului, care tinde cu mână brutală a ne răpi naţionali­tatea şi limba noastră. Avem deci cu­vânt de o zice, că astăzi este timpul, când să discutăm în linişte despre ati­tudinea partidului naţional în viitor“. Acest limbagiu amar caracterisează disposiţiunea ce predomnesce între Ro­mâni. De la această disposiţiune nu se pot sub­trage dintre Români nici chiar aceia, care sunt prietenii şi aderenţii notoriei ai Maghiarilor. Unul dintre cei mai zeloşi „maghiaroni“, profeso­rul de la universitatea din Cluj Gri­goriu Moldovan, pe care conaţionalii sei ro­mâni îl timbrează de „renegat“, s’a exprimat într’un ciclu de articole, pu­blicaţi de curând, într’un mod vehe­ment asupra umilirii, maltratării şi ne­­glijenţei Românilor din partea societăţii maghiare. Atitudinea duşmănoasă a ace­stei societăţi faţă cu toţi nemaghiarii ar fi causa principală a înstrăinării ce cresce între Români. Ea ar purta ură şi ar produce stările nesuportabile de acum, ea ar respinge elementul român din so­cietatea maghiară ca nefiind demn de încrederea ei. Şi această disposiţiune ar începe deja în şcoală. Aici Maghia­rul se arată ca un rău pedagog, deoa­re­ce voind să câştige naţionalităţile pen­tru cultura maghiară, nu stie a le atrage în cercul intereselor maghiare. Tină­­rul român cercetează şcoalele maghiare. Succesul ar fi, că eşti din şcoalele ma­ghiare tinărul român devine un inimic al Maghiarilor, pentru­ că în şcoală se desvoartă ura ambelor naţionalităţi, pe băncile şcoalei chiar, Valachul ar fi tractat de Maghiar cu dispreţ. Urma­rea acestei procederi ar consista în aceea, că elementul român, respins cu răceală şi cu neîncredere ,şi-a creat o inteligenţă proprie, o literatură proprie, o vieaţâ publică proprie cu idei şi cu­gete proprii şi cu o lume întreagă, şi s’ar fi făcut atât de independent de influ­enţa maghiară, încât astăzzi abia mai are loc o influenţă a culturii şi socie­tăţii maghiare asupra Românilor. După observarea corectă a profe­sorului Moldovan, o consecvenţă mai departe a acestei înstrăinări consistă în excluderea Românilor din cercurile so­cietăţii maghiare şi vice-versa , mai de­parte în lipsa de legături prin căsăto­rie între Maghiari şi Români şi în fine în imposibilitatea crescândă, ca un ti­­năr român studiat să-­şi poată afla o posiţiaţie în patria sa ungară. Aceşti ti­neri sunt din causa aceasta siliţi la emi­grarea în mas­ se în România învecinată. „Nu există astăzi nici o familie valachă în Ardeal, care nu ar avă legă­turi cu România. România şi Valachi­mea părţilor ardelenesti sunt contopite în corp şi în cugete, împărţirea poli­tică este alta, dar’ în cugete s’a îndepli­nit deja(!) unificarea“. Dacă un profesor, plătit de statul ungar, se încearcă a descrie starea în­tr’un astfel de mod, atunci putem cu drept cuvânt presupune, că ea este în realitate cu mult mai rea şi încă cu mult mai îngrijitoare. „Tribuna“, foaia naţionalistică citată mai sus, constată şi din partea sa expunerile dlui profe­sor Moldovan, care mai observă încă de tot nimerit: „Dacă noi dăm in tot anul floarea tinerimii române României, ne cugetăm noi la aceea, că ea duce cu sine inima şi simţămin­tele părinţilor rămaşi aici, a căror inimă de jumătate bate pentru cei­ ce trăesc în statul român ? Aceasta în faptă aşa este. Nu există putere şi nici rigoare, care ar fi în stare să oprească baterea inimii părinteşti pentru copilul seu...“ în faţa astor fel de stări şi disposi­­ţiuni la tot caşul trebue să deştepte un mare interes despre ceea­ ce va tracta şi decide proxima conferenţă a Româ­nilor în Sibiiu, în invitare se avisează la importanţa obiectelor de pertractat şi în faptă, dacă împărtăşirile unui ejist sunt adevărate, atunci acolo se vor desbate cesti­uni de o însemnătate pon­­deroasă. Ca astfel de cestiuni se numesc : desfacerea uniunii Ardealului cu Ungaria ; folosirea limbii române în administra­­ţiune, precum şi în jurisdicţiune în păr­ţile de ţeară locuite de Români, în ace­ste părţi sunt de a se numi numai ast­fel de neromâni în serviciul public, care posed perfect limba română şi sunt cu­noscuţi cu moravurile poporului român ; revizuirea legii ungare de naţionalităţi şi a. m. d. Dar’ detailurile conferenţei nu s’ar fi stabilit încă. Din o parte se sperează, că ar veni la desbatere şi ces­­tiunea unei apropieri şi împăcări a Ro­mânilor cu Maghiarii şi că eventual s’ar declara pentru o participare la vieaţa politică. La conferenţă se vor trimite mai mult decât 150 de bărbaţi de încredere, care şedinţele aceleia vor fi publice. în cercurile maghiare, precum şi în cercurile guvernamentale, mişcarea cea mai nouă a Românilor se urmăreşte cu o atenţiune şi încordare uşor de ex­plicat; în presa maghiară însă ese la iveală iarăşi un ton atât de aspru al neîncrederii duşmănesei, încât nu se pot observa nici un fel de semne pentru o atitudine împăciuitoare şi prevenitoare din această parte. Şi totuşi se atinge aci o cestiune cardinală a statului un­guresc, care cestiune şi din punctul de vedere al monarchiei austro-ungare în­deobşte, chiar din punctul de vedere al politicei de pace a Europei-de-mijloc poate să devină importantă. FOIŢA „TRIBUNEI“ Revederea. — Novelă — de I. T. Magiera. (A obţinut la concursul literar al „Tribunei“ menţiune onorabilă.) Michea Arsenov se făcuse om cu stare. Articlii sei de comerciu exotic erau căutaţi excelent. Marfa indigenă încă începuse a fi mai bine căutata, ba în timpul din urmă luase un avânt îmbucurător. Dealtcum Arsenov avea toate calităţile profitabile, care fac o nume­roasă clientelă a unei prăvălii de bun renume. Trecuse multă vreme la mijloc, de când după surparea unui stabiliment din fabrica de spirt din oraşul bulgăresc S., unde părinţii lui Michea Arsenov, angaj­aţi ca lucrători, îşi aflară tristul sfîrşit; bietul Michea abia de patrusprezece ani, trecând Dunărea, se stabili în oraşul românesc B. la micul seu unchiu după mamă, neguţătorul Paranov, care îl primi cu toată bucuria. Ba mai târziu convingân­­du-se, că Michea era prunc bun, — precum clipea el, — fiind dealtcum holteiu tomnatec, îl adoptă drept moştenitor al seu după toate formalitățile legale. Trecuseră dela cele enorate cincispre­zece ani. Acum în jocul micei băcănii de odi­nioară a lui Paranov, — care în cursul tim­pului se mutase la altă patrie mai bună, — se afla bogat asortatul stabiliment al lui Mi­chea Arsenov. Arsenov era pruncul norocului. Manie­rele sale frumoase îi îmulţia clientela pe Zi ce merge. Naturelul seu pururea vesel şi inima lui deschisă, adunau tot mai mulţi amici în giurul seu. Bunul gust ce poseda Arsenov mai ales la confecţionarea articlilor de modă îi asigură multă provenienţă şi în giurul se­xului frumos, înainte cu doi ani Arsenov se căsătorise. Nici aici nu o nimerise rău. Irina, fiica or­fană a unui grădinar, cătră care Arsenov de­mult avea afecte, e drept, că nu-’i adusese nici o zestre, dar’ în schimb îi aduse o inimă bună, o minte trează . . . și-’i aduse la casă noroc. Noroc, căci de când Arsenov se însu­rase, prin neobosita diligenţă a Irinei şi sub agerul ei ochiu în casă şi în băcănie toate înfloriau. Pe Arsenov îl mai dăruise norocul cu o bu­curie. La un an după cununie muierea sa Irina îl dărui cu o făptură micuţă de partea băr­bătească. Micul Leontin, deşi numai de un an, trada calităţi şi mare isteţime. Arsenov nu mai avea nimic de cit­it. * * * Ne aflăm în anul 1881, în băcănia lui Arsenov se schimbase lucrurile. înainte cu doi ani Irina, în urma unui morb repentin, se mută la cele eterne. Leontin, care se afla la şcoalele medii din Bucuresci, nu mai avu nici atâta mângâiere, ca să o afle în vieaţă. Această lovitură grea produse asupra lui Arsenov o rană adâncă, în capul lui se învălmăşiau gânduri mari şi din chaotica învăl­măşeală şi­ se năluciau par’că negre presimţiri tainice pentru viitor Arsenov se silia să le înece, dar c­ele instantaneu­r i­ se iviau cu por­niri şi mai violente; îl turmentau în băcănie, îl împresurau la masă şi îl chinuiau în aşter­nut. Lipsa Irinei se simţia adânc în casă ca şi în băcănie. Bietul Arsenov se cătrănia mult, când se gândia la viitor. Cum va pute dîn­­sul învinge greutăţile viitorului fără puternicul sprijin şi scut al Irinei, care îi fusese atât de însemnat în momentele trecutului!? . . . Arsenov era nemângâiat . . . Timpul însă, care sub neobosita sa roată rostogolesce tot ce stăpânesce, timpul, care curmă atâtea feri­ciri şi nimicesce atâtea visuri, el schimbă şi durerile. Timpul, şi încă nu tocmai îndelungat, vindeca şi rana lui Arsenov. Arsenov după un an se căsători. Lumea zicea, că Arsenov a făcut bună pârtie. El luase pe Zinca, fiica văduvei bancherului Iason. „E din bună familie“, — îşi zicea Ar­senov, „şi precum sânt informat­are şi nisce parale, care împregiurare numai profitabilă poate fi pentru băcănie“. Sărmanul Arsenov nici nu observase resig­­naţiunea împreunată cu melancolia pe faţa Ziu­­cei la cununie; nu observase reserva prea bătă­toare la ochi, care cu firea răsfăţată a Zincei stătea în disarmonie isbitoare, nu observase privi­rile ei reci şi înţăpătoare ce mereu şi­ le arunca preste umăr pe cale de la cununie. Michea Arsenov nu observase chiar nimic. — „Iată atâtea visuri sburate în vânt. . . atâtea idealuri nimicite . . . atâtea speranţe neîmplinite . . .“ — îşi zicea Zinca, încruntându-­şi sprîncenele, „în fine ce să fac!? ... ca se scap fie ruinul ce mă ame­ninţă, caută să mă mărit şi după un bă­can . . . O! . . soarta năprasnică! . . . fată de bancher după un băcan . . . după un bă­can în o aşa vîrstă diferenţă de a mea! . . . Oh! . . visuri . . . speranţe . . . idealuri . . soarte miserabilă .­­ . Michea Arsenov se liniştise cu soartea sa. El se silia a da trecutul uitării şi a trăi pentru present. Se cugeta cu întristare şi la viitorul lui Leontin, care nu preste mult avea să treacă bacalaureatul­; era îngrijit mereu, dar’ nu pentru­ că doar’ nu era decis, că ce carieră va ave fiiul seu să-’și aleagă, ci toc­mai pentru­ că el nu voia, ca Leontin să-’și aleagă carieră, în săptămânile trecute, când cu ocasiu­­nea feriilor de Pasci, Leontin îi spusese, că e aplecat spre drepturi. Arsenov, al cărui neam de neam nu fu­sese domni, mai bucuros ,l-ar vedea în băcă­nie sucind cornete, decât în cancelarie făcând procese. Această dorinţă a sa rămase însă deocamdată în domeniul dorinţelor sale in­terne, nu o spuse nimenui, căci, îşi cugeta, mai este încă timp la mijloc şi pruncul se va mai coace la minte. De altă parte Leontin mai ales în tim­pul din urmă se purta destul de rece față cu mama sa vitregă, ceea­ ce fu deajuns se o îndemne la o ură tăinuită, dar’ hotărîtă asupra sa. Lui Arsenov căsătoria a doua îi im­primă a doua natură. Din om retras și închis la mână devenise om de societăţi şi galant. Cine observase, cu câtă uşurinţă se îndati­nase modernul Arsenov a spera atâta sumedenie de bani pe toalete din ce în ce mai extrava­gante pentru sine, dar, mai ales pentru Zinca sa, când era vorba, ca dînsa să exceleze la cutare sau cutare concert sau bal; cine vedea pe acest om învîrtindu-se prin toate soarelele şi convenirile, pe care înadins le căuta, cu atâta galanterie şi eleganţă, par’că nu-ş i mai venia a crede, că acesta e băcanul modest şi atât de retras de odinioară, care în curs de atâţia ani, cu atâta amar de trudă, îşi câ­ştigase o posiţie onorabilă, care mâne car’ o să-­l ducă la ruină. Banii, sufletul lui Arse­nov, pentru care asudase o grămadă de ani de-a rîndul, astăzi ca fulgii de zăpadă sburau în toate părţile. E uşor de înţeles, că această schimbare marcantă în vieaţa lui Arsenov obvenise de­când se căsătorise a doua­ oarâ. Zinca, care dela început îl sc­use lua sub cârmă, pretin­dea dela el toate aceste jertfe ca un ce firesc, căci Zicea: vara şi renumele numai aşa se pot susţine. Zinca cu şireţie scrutase aplicările şi părţile slabe ale soţului seu, pe care mereu se silia a le exploata în favorul pretenţiilor sale. Ba încă mai mult. Ura tăinuită ce o purta asupra lui Leontin află o pasiune bine­venită de răsbunare în idea încăpăţînată a lui Arsenov, de a nu-­i permite altă carieră, afară de afacerile prăvăliei, spre care scop necontenit cu îngrijire simulată îl tot îmboldia să fie firm în această hotărîre a sa, căci îi tot zicea: „Leontin îţi este unicul moştenitor ce va avea să urmeze în băcănie, de altă parte După Eftins — Năseudul. Guvernul unguresc nu are timp mult de perdut la rea­­lisarea operei de maghiarisare. După­ ce s’a făcut o probă cu maghiarisarea gimnasiului român din Beiuş şi toată resistenţa cercurilor interesate a consistat în unii articoli de s fiar publicaţi de presa română, guvernul se gră­­besce a supune procesului de maghiarisare un al doilea gimnasiu român, gimnasiul din N­ă­­săud. „Kolozsvár“ (Nrul din 20­­. c.) ne spune, — şi el sigur este bine informat, — că mi­nistrul unguresc de culte şi instrucţiune Csáky, prin directorul­ suprem al şcoalelor, a dat di­recţiunii gimnasiului din Năsăud ordinul, ca pe viitor gimnasiul să nu se mai nu­mească „greco catolic“, nici „românesc“; programele anuale să le publice de aci înainte în limba maghiară sau dacă se poate în limbile maghiară şi română. Mai departe direcţiunea este strict oprită, ca pe viitor să romaniseze numele elevilor în programe şi în registrele şcolare. Ordonanţa ministerială se datează de la 11 Octomvrie­­. După „Ko­lozsvár“, directorul­ suprem districtual Dr. Enric Finály a şi plecat alaltăieri la Năsăud, spre a câştiga ordinului ministerial valoare în toate direcţiunile. Celelalte trei gimnasti române, ce le mai avem, se ştie gata a primi şi ele ordonanţele ministrului, căci acum vin ele la rînd. „Ko­lozsvár“ nu va lipsi a ne avisa de timpuriu, căruia dintre aceste trei gimnasti ce ni-au mai rămas se va da onorul de a fi preferit la maghiarisare. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 9 Octomvrie st. v. Afaceri interne- Circulă faima, că ministrul ele justiţie va presenta dietei cât mai în grabă un proiect de lege cu privire la înfiinţarea unui nou penitenciar, îmulţirea penitenciarelor a devenit inevi­tabilă în urma împregiurării, că o mul­ţime de indivizi condamnaţi la temniţă trebue puşi în aresturi. Ministrul plă­­nueşte şi o reorganisare a insti­­tuţiunii penitenciarelor; mini­strul adecă ţine, că nu e corect, ca cei condamnaţi la arest pe cale administra­tivă să fie închişi în prinsuri speciale. Ministrul de justiţie a iniţiat deja în

Next