Tribuna, februarie 1893 (Anul 10, nr. 24-46)

1893-02-14 / nr. 34

Anul X Sibiiu, Duminecă 14/26 Februarie 1893 Nr. 34 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/4 an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., x/4 an 3 fl. 50 cr., x/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 111 an 10 franci, x/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOIŢA JRIBUIcEF. Petru Maior. — Studiu — de George Bogdan-Duică. (întrorincere.) Petru Maior a fost o inteligenţă mare; dar’ mărimea minţii lui găsi nobile îndemnuri în poate mai mare inima lui. Bărbat mare, bărbat rar! Şi ca şi cum din voea unei provedinţe ţesut gata, dar’ pentru noi ascuns, ar fi cursul vremilor ce ea le desveleşte; şi ca şi cum această provedinţă ni ar fi nouă, neamului românesc, purtătoare de multă grije ocrotitoare — el, Petru Maior, şi George Şincai şi Samoil Clain, toţi trei nobili, de Dicio-Sân- Mărtin, de Şinca şi de Sad, se iviră ca dintr’a ei poruncă tocmai într’o vreme, în care acest al nostru neam avea lipsă de lumină împărţită cu inspiraţie de apostol şi cu îndrăsnire de martir. Şi ei apostoli au fost şi martiri! Nu sclipeşte nici o marmoră albă, nu se zăreşte nici un bronz serios pe mormintele acestor trei eroi ai minţii; ba nu cunoaştem nici cărările ce ne-ar duce la mormintele lor să le aducem închinare. Monumentele lorşi le-au înălţat ei înşişi din vieaţa lor, din scrierile lor! Vino, tinerime, şi şterge praful de pe ele; vino şi descopere isvoare adânci, nese-cate de înţelepciune şi iubire de neam; şi dacă eroii aceştia vor fi în tine, fi-vei şi tu măcar o parte din ei! Ardealul şi poporul român în „Istoria“ lui Maior. Petru Maior s’a născut în Căpuşul de Câmpie, în comitatul Turdei, în nefericita noastră ţeară a Ardealului. Dragă îi era lui ţeara asta, pe care ’şi-o cunoştea ca paserea cuibul. Scriind, el o desmeardă cu vorbe frumoase; pentru el ea e „ţeară desfătată“, ea se poate lăuda cu „bunătatea pământului ei, care poate îndestula de toate pe locuitorii şi agonisitorii sei întru cele ce sânt de lipsă spre desfătata chivernisire a vieţii“; ea e „ţeară sănătoasă şi cu toate bunătăţile îndestulată“, în ea sânt „moşiile grase“. Dar’ această bogăţie şi aceste desfătări scris a fost să nu rămână numai fiilor sei, cei drepţi, deşi natura ’i-a făcut Ardealului brâu mândru şi apărător din munţii Carpaţi. Căci, zice Maior, care privia şi cu ochi de ostaş la harta ţerii sale, că peste Carpat „nu puteau lesne să resbată barbarii“, şi In alt loc: „care ştie firea răsboiului şi-i sânt cunoscute locurile Ardealului, care prepărtinitoare sânt ţeranilor spre a conveni „pe năvălitorii protivnici“ poate înţelege că d. e. Tuhutum ce venia din Ungaria, ar fi putut fi sdrobit de acei ţerani cu vorbele acestea. Maior explică la 1812 o pricină a succeselor ostăşeşti dela 1848 şi — el contimporanul lui Horia, gândit-a oare? — şi a celor dela 1785. Aici găsim dar’ un isvor al patriotismului lui Maior: iubirea ţărînii Ardealului! Dar’ mai calde şi mai alese cuvinte găseşte peana lui Petru Maior, când el vorbeşte de poporul seu, pe care-’l vede frânt de asupriri, şi asuprit de venetici. „Şi astăzi barbarilor le esteiric numele de Român“, zice el, amărîtul dar’ căutând o analogie la starea în care noi Românii ne aflam pe când emigrările rostogliau potoppotop popoare peste pământul nostru, tot presentul trist îi cade în minte. Au nu se poate şi acum afla ţeară, ca se cuprinză mai multe ginţi deschilinite în sinul seu; şi o gintă dintre acestea se fie la toate celelalte ginţi urîtă, ci pentru că toate celelalte ginţi au dela acea** sta nu puţin folos, pentru aceea bucuros o sufer, ba încă de ar vre unii casa şi de ai gintei acesteia se fugă dintr’acea ţeară, îi opresc“.*) (pagina 78) Aşa vorbeşte el zugrăvind în alusie Ardealul şi omorîtoarea iobăgie în care căzuse neamul nostru. Şi mare era, ca şi astăzi, acest popor „suferit“ şi suferitor. Maior stătue des asupra însemnătăţii acesteia numerice a lui: „Câte *) E fapt, că iobagii români fugiau în ţeri atraine. Atfel d. e. Apafii, principele Ardealului, vorbeşte în actul prin care dărueşte lui Brâncovean Sâmbăta-de-sus — la 1678 — de iobagi fugiţi în Muntenia şi readuşi la gliea lor prin sirguinţa Voevodului român Vezi Nic. Densuşiettu, Monumente pentru istoria Ţerii- Făgăraşului, pag. 41 neamuri“, zice el, „sânt din Tisa pănă în Marea-Neagră, decât fiecare neam de acestea fără asemănare sânt mai mulţi Românii; ba toate neamurile câte sânt din Tisa pănă în Marea-Neagră să le socoteşti laolaltă încă cu mult mai mulţi sânt Românii în prea largul acela ţinut“ — adecă în ţinutul care alcătuia — după Maior, teritorul Daciei-vechi (pag 154, 59, 190 etc) Şi privirea lui Maior, care nu caută numai numele, nici numai limba, ci caută rasa, „sângele“ cum zice el, se lărgeşte şi cuprinde toate grupele de Români, revendicând rasei noastre chiar şi pe cei ce prin felurite ştiute şi neştiute întâmplărişi-au perdut graiul românesc. El vorbeşte cu căldură despre Macedoneni, care „în timpurile acestea de pe urmă“ începuseră a se învrăjbi cu Grecii; „sângele lor e curat românesc şi (ei) sânt adevăraţi Români“ (pag. 209). El revendică pe Mavrovlahii *) din Croaţia, Bosnia şi dintre munţii ţerii sârbeşti, despre care spune, că „acum“, adecă pe timpul seu „unii încep a se lăpeda şi de numele Vlahi“, după ce limba au lăpedat-o (pag. 206, 207, 204 etc.). Şi aşa mai departe. Conştienţa* unităţii de rasă şi de aptitudini**) era viuă în inima lui Maior, marelui apostol al românismului. Era deci o urmare firească, dacă ei voiau, ca toţi, de pretutindeni să caute *) Românii slavisaţi de pe rîpa Dalmaţiei se numesc şi ali „Morlachi“. **) Vezi pag 179. a-’şi păstra neatins şi a-’şi întări tot ce era aptitudine de rasă, şi tot ce alcătuia unitatea naţională. Iată spre pildă cum vorbeşte el despre lupta în contra Grecilor, pe care-i duşmăneşte, ca şi Neculce, clasica întrupare a antigrecismului. „Mai întunecă- i pe ei (Macedoneni) aceea, ca măcar ca se cunosc pe sine a fi Români, totuşi mulţi mai dedaţi sânt spre limba cea grecească, decât se se nevoească a-şi învăţa limba lor cea românească şi a o curăţî de grecie“ (p. 209). Aşa despre Macedoneni! Şi despre fraţii din „Ţeară“: „Drept în Ţeara Românească şi Moldova acum, mai vîrtos între boierii cei mai învăţaţi se aud cuvinte greceşti nu puţine“ etc. (Pag. 207.) Maior cerea, precum vedem un purism etnic de rasă bine întemeiat prin desvoltarea neamului seu. Ne putem acum închipui ce osândă era în stare se arunce acest preot al cultului iubirii de neam asupra celor ce — în loc să-’şi purifice şi să-’şi întemeieze cu trăinicie vieaţa naţională, cum cerea el, îşi părăsiau chiar neamul. Scriind despre pomeniţii Mavrovlahi ori Morlaci, ce în vremea lui începeau a-’şi lăsa şi numele, Maior adauge: „Şi nu-’şi trag de seamă, ca de mărit nume se lapădă şi din preastrălucita viţă a Romanilor, domnitorilor lumii cu mijlocirea aceea se nevoesc a se preface în barbari“. Barbari! Cuvântul acesta caracterisează energia, la care se ridicase simţământul lui Maior în om Francezii se liniştesc... Nu e tocmai mult, abia câteva săptămâni numai, de când foarte mulţi credeau că republica franceză se află în ajunul unei catastrofe din care cu greu va scăpa teafăra. Scandalul Panama, ca un iad negru şi furios, a înghiţit o mulţime de ilustrităţi, atât politice cât şi ca oameni financiari şi stîlpi ai propăşirii economice. Pe un moment se credea că are să cadă jertfă chiar presidentul republicei, şi cum elementele turbulente şi monarchiştii începuseră o acţiune destul de primejdioasă, lumea se întreba deja: cine are să conducă imperiul puternic de odinioară şi republica glorioasă de emi ? Cei, care cunosc însă isvorul nesecat de forţă politică şi economică a poporului francez, care ştiu din istorie şi au văzut chiar cum în zilele cele mai critice Francezii s’au arătat mai viguroşi: au scos armate ca din pământ şi bani de au pus lumea în mirare, nuşi-au perdut încrederea în vitalitatea Francezilor nici chiar în momentele de crisă mai pomenită prin care a trecut republica în aceste din urmă luni. Şi au avut dreptate. Azi putem să considerăm crisa ca terminată. Campania pătimaşe a unor ziare a încetat, cei compromişi în afacerea Panama ’şi-au primit pedeapsa, oscilaţiunile de la bursă au încetat şi ele, oare cât despre valurile ce tulburaseră corpurile legiuitoare franceze, sau liniştit şi ele, după ce elementele extreme, radicalii pe de o parte şi conservatorii pe de alta, au fost siliţi să recunoască şi unii şi alţii că nici chiar în Francia, la poporul atât de viu şi uşor de pus în mişcare, n’au trecere vorbele goale, nu prind insinuările, ci oamenii de muncă sunt căutaţi. Nota situaţiunii o dă de altfel faptul, că la votarea de probă asupra alegerii presidentului senatului, cele mai multe voturi le-a primit Jules Ferry, bărbatul politic despre care mulţi credeau că n’are să mai reînvie, ci că pe veci este îngropat de opinia publică, ce nu-i poate ierta pretinsa amiciţie prea mare pentru Germani şi eşecul din Tonkin. Iată de ce acest fapt este un eveniment însemnat şi de ce el caracterisează situaţia: în Francia scaunul de president al senatului nu este pur şi simplu o răsplată numai bătrânilor ce au adus servicii mari ţerii, un loc de retragere prin urmare pentru cei care numai ca o decoare trebue ţinuţi, ci experienţa a dovedit, că este treapta după care se păşeşte la scaunul de president al republicei. Ear’ despre Ferry cu atât mai ales se poate presupune aceasta, cu cât se ştie că la ultima alegere de president al republicei a fost unul dintre candidaţii care n’a căzut decât în urma unirii în contra lui a elementelor celor mai eterogene : radicalii extremi, monarchişti şi boulangişti, care se temeau toţi de el, şi cu cât chiar acum a bătut pe candidatul guvernului actual, pe Magnin, agreatul lui S a d i C a r n o t şi cu cât nu mai e o taină că aderenţii lui îl vor şi candida faţă cu Sadi Carnot. Se înţelege, că potrivnicii sei au început campania contra lui, pentru ca la alegerea definitivă, Ferry să nu poată reuși. Au desgropat toate din trecutul lui, căutând să-l compromită. Nu prind însă și se spune deja că Magnin nu va mai candida, în fruntea senatului va veni deci Ferry, un om de muncă, serios, dușman al guralivilor și zurbagiilor, care după ce va fi chemat apoi cu vremea în capul republicei, nu va întârzia a pune la locul lor pe toate elementele turbulente. Este cel mai bun lucru ce s’ar pută face pentru Francia, care de când cu scandalurile boulangiste n’a mai avut linişte, ci a fost mereu neliniştită, când de anarchişti, când de socialişti, ear’ acum în urmă era cât pe colo să se îngloade într’un nămol, din care scăparea începuse a deveni problematică. Ear’ revenirea la o cale mai liniştită a Franciei este un bine nu numai pentru poporul francez, ci pentru toate statele din Europa, în care totdeauna s’a resimţit, într’o măsură mai mare sau mai mică, cele întâmplate în republica franceză. Iată de ce alegerea lui Ferry de preşedinte al senatului are să fie un eveniment nu numai pentru Francezi, ci un lucru important şi pentru celelalte state, sincere doritoare ale progresului liniştit dar’ sigur, şi duşmane ale oricăror elemente ce nu ştiu să-’şi marcheze drumul decât prin sguduiri, însuţi; dar’ se ştie că nici copilul nu se face mai bun, dacă îi dai voe se pună pe alţii vina pentru ştrengăriile sale. Dacă massele maghiarimii în orbirea lor naţională nu înţeleg aceasta, ar trebui s- o înţeleagă măcar conducătorii responsabili pentru desvoltarea raporturilor. Unui om mărginit ca Bacsák Pál ’i se poate ierta prostia, că bănueşte pe Slovaci că „cochetează cu Rusia“, că aude „cântări panslave“ şi ar dori să pună sub o lege excepţională preoţii şi învăţătorii „panslavi“. Dar’ ce să zicem când un comite suprem de calitatea contelui I. Zichy ascultă toate prostiile acestea şi enunţă pe basa lor o resoluţie?! Că dl conte să stee peacelaşi nivel politic cu dl Bacsák, nu se poate presupune. De ce dar’ nu a avut curagiul să-şi afirme convingerea sa mai bună? Aici este mormântul periculos în precara situaţie internă a Ungariei Sub terorismul presei ce are interes uşor de înţeles în maghiarizarea cu forţa, tuturor celor ce au vre-un rol în vieaţa publică a Ungariei, le lipseşte curagiul de a se opune acestor păgubitoare exaltaţiuni naţionale şi a lumina faţa nălucei nefaste a statului maghiar unitar cu lumina patriotismului adevărat. Acest curagiu trebue însă să-l aibă cei chemaţi şi prudenţi dintre Maghiari, dacă nu voesc să rischeze tot. Ar trebui să fie deja convinşi, că naţionalităţile nu mai pot fi oprite cu procurori şi temniceri de la reclamarea drepturilor. La ce aşadară aceste netrebnice probe de putere, la care în tot caşul Maghiarii rischează mai mult. Croaţii despre cestiunea naţionalităţilor. Comentând cele întâmplate în congregaţiunea comitatensă din Pressburg, „ Agramei- Taglatt“ îşi termină primul seu de la 23 i. c. precum urmează: „Adevărat că este cu mult mai uşor a acusa pe Papa, pe Ţarul, camarilla din Viena şi irredentismul român, decât a te acusa pe tine La Seghedin. Sunt două feluri de locuri istorice: unele mărturii, monumente despre evenimente înălţătoare ale vieţii naţionale, cum e la noi Românii Câmpul Libertăţii, — altele sfinţite prin sângele eroilor ce şi-au jertfit vieaţa pentru patrie şi pentru causa naţională. M I-a fost dat, în veacul nostru, stăpânirii maghiare gloria de a face să se înregistreze şi al treilea fel de loc istoric: închisorile de stat, locul de osândă al tuturor bărbaţilor naţionalişti cari îşi iubesc neamul, care au curagiul de a se devota luptei pentru recâştigarea drepturilor poporului împilat şi oropsit, locul menit să încătuşeze libera cugetare, să amorţească simţirea cea mai nobilă, şi să moaie aspiraţiunile cele mai calde. Un astfel de loc e Seghedinul, în Ia cărui închisoare de stat geme în present leul luptelor noastre naţionale, dl dr. V a s i l e L u caciu, închisoare din care nu s’a împlinit încă anul, de când a ieşit un alt preot şi luptător, părintele loan Macaveiu; — astfel de locuri sunt N ă s cu du 1 unde a suferit martiriu Cornel Pop Păcurar, satul unde a stat întemniţat dl loan Slavici, Sibiiu, unde publicistul Septimiu Albini a fost întemniţat la un loc cu criminalii ordinari. Am visitat zilele trecute pe dl dr. Vasile Lucaciu. Cam la capătul oraşului, înspre meazăzi, acolo unde Tisa îneacă tot când se revarsă, e o clădire cu un etagiu, jur împregiur zid înalt. O singură poartă, închisă totdeauna. Deasupra porţii inscripţia: „Magyar királyi állami fogház“ (închisoare de stat regească ungară). M’am gândit, cetind această inscripţiune, oare n’ar fi fost mai nimerit să se scrie în locu-i: „Magyar nemzeti intézmény“ (Instituţiune naţional-maghiară) ?! Am sunat de mai multe ori, pănă ce s’a arătat un haiduc, înarmat. A trebuit însă ca să alerg prin oraş, să caut pe directorul temniţei, să-’l rog să-’mi dea un bilet, pentru ca să pot visita pe neînfrântul nostru luptaciu. Mi s’a deschis atunci şi a doua poartă — de fer — care dă în curtea îngustă în mijlocul cărei e temniţa. O tăcere adâncă domnea aici, cu adevărat tăcere de temniţă. Am urcat câteva trepte şi de acolo m’au condus, prin gangul ce străbate dealungul clădirii, într’o celulă (unul 22) cam de patru paşi lăţime şi vre-o şepte paşi lungime. O singură fereastră, şi aceea spre mează noapte, î»e«, soarele nu o bate, ci-’l vezi numai pe coşurile caselor din faţă. Mobilierul seracăcios, simplu, din scândură jiluită aşa cum a dat Dumnezeu, şi nevăpsit. Un spălător, o masă, o mică bibliotecă din patru scânduri — un pat ca la casarmă, un dulap şi o sobă. Pe părete o singură icoană, aceea a Sfintei Fecioare Maria, adusă de întemniţat, după cum şi biblioteca“ (?) — sau mai bine, cele patru scânduri, — numai după multă rugăciune ’i s’a îngăduit deţinutului se o comande, pe banii sei proprii, căci în liberalul şi cultul stat ungar asemenea lues nu prea se încuragiază, cu atât mai puţin se face din oficiu!.. Aici am îmbrăţişat pe apostolul dreptei noastre cause. Şi mă simţeam parcă îl îmbrăţişez în numele tuturor Românilor, şi el mă îmbrăţoşa, de parcă ar strînge la sinul lui pe toţi Românii de inimă cari îl iubesc şi îl doresc... Este tot L u c a c iu, a cărui figură întipărită a rămas tuturora câţi l’au văzut, cu statura lui bărbătească, plin de vieaţă în faţă şi în ochi cu foc, vocea dulce, dar’ ale cărei săgeţi par’că troznesc şi acum în sala tribunalului dela Dobriţin şi Sătmar, par’că resună încă deşteptător în toată întinderea dela Crişuri şi pănă sus în Tisa, ţinutul redeşteptat la vieaţă naţională de cel al cărui glas azi înăbuşit este între ai temniţei patru păreţi; numai capul îi este par’că mai brumat, dă în cărunţeală, încolo sănătos şi destul de bine dispus. Aşa, că dacă e vorba despre deprimare, apoi aceasta nu cel un an şi două luni de temniţă (pe atunci tabla regească din Dobriţin nu-’i ridicase încă osânda de a doua oară la patru luni temniţă ordinară) ’i-o poate aduce, ci faptul căi s’a adus la cunoştinţă că şi alte două procese sânt pe cale a ’i se intenta: unul de cătră fiscigăbiroul Schmidt din Baia-mare pentru calomnie, car’ altul din partea procurorului de stat, pentru scrisoarea „Din pragul temniţei“, publicată în „Tribuna“, — vor în chipul acesta se-’i facă peste putinţă orice activitate, acum când mai ales trebue se luptăm cu toţii şi din răsputeri. Pe când eram mai aprinşi în convorbirea noastră şi eu abia puteam se răspund la multele întrebări ce dl Lucaciu îmi punea — un om, obicinuit cu lupta, de câte nu-i muncit, câte n’ar dori se ştie după ce de şese săptămâni închise de lume — Iată că darabantul anunţă că „dl Hurbanescu doreşte a vedea pe părintele“... Ne-am uitat unul la altul miraţi şi ne-am gândit îndată, că acesta nu poate fi altul decât dl Svetozar Hurban Vajansky, aprigul publicist slovac. Darabantul însă, având pe semne credinţa că pe aici numai Românii calcă, ’l-a crezut Român şi ’i-a schimbat terminaţiunea numelui. „Se poftească“ ziserăm, bucuroşi ,că putem se’i facem cunoştinţă eminentului luptător. Şi întră un bărbat, cam de patruzeci ani, statură mijlocie, sprinten la mişcări, cu privire blândă, voce simpatică, la faţă puţin cam palid, dar’ care se aprinde îndată ce vorbeşte, cu barbă mare galbenă, pe nas şi pănă sub umerii obrazului drept un semn de tăietură. Se recomandă. Era în adevăr dl Hurban, cel care atât de straşnic ’i-a caracterisat pe Unguri,mumindu-’i hiene într’un articol din „Narodni Noviny”, articol pentru care a fost osândit la un an închisoare de stat. Venise în dimineaţa acestei zile (5/17 Februarie) să-’şi înceapă osânda. Cei doi tovarăşi de suferinţă se împretiniră într’un minut. Nu puteau destul să se bucure că „îşi fac stagiul“ împreună, mai pot omorî astfel urîtul ce are se-şi cerce. Vorbirăm, se înţelege, despre „cele de afară“, lupta pe care s’au pus naţionalităţile, tendenţa guvernului maghiar de a ne pstrivi cu orice preţ şi hotărîrea ce se manifestă, cu deosebire între Români şi Slovaci, de a nu se lăsa pănă la cea din urmă picătură. Dl Hurban a adus, în privinţa asta, impresii proaspete, şi nedescrise, pănă în mici amănunţimi, starea Slovacilor din nordul Ungariei.