Tribuna, februarie 1895 (Anul 12, nr. 25-47)

1895-02-14 / nr. 35

Kossutiştii. (*) Partidul kossuthist, care dela în­fiinţarea sa şi până azi n’a făcut decât să cultive între Maghiari şovinismul cel mai sălbatec, s’a spart, s’a despărţit în două. în şedinţa ce au ţinut la 22 Fe­bruarie n., se ştie că majoritatea dintre kossuthişti, 42 la număr, au votat mo­ţiunea lui Kapotsffy, care tinde la or­­ganisarea pentru o luptă crâncenă contra guvernu­lui, — car’ minoritatea, 35 la număr, a votat moţiunea lui I­s­a­a­k, care se mărginia la nişte declaraţiuni principiale, al căror înţeles este, că partidul kos­suthist va sprijini ori­ce idee înscrisă în programul seu; va sprijini deci şi gu­vernul actual ori alt guvern — ceea­ ce a şi făcut deja — dacă el va ţinti rea­­lizarea vre­unui punct înscris în progra­mul kossuthist. în capul minorităţii fusese J­u­s­­­h Gyula, presidentul partidului kossuthist. Văzându-se majoritat, el ’şi-a dat îndată demisiunea, şi urmat de H e­­­f f y, T h a l­y, Haviar şi alţi deputaţi, a părăsit clubul. Ear’ a doua zi întreaga minoritate s’a retras din club, constituin­­du-se aparte ca fracţiune a partidului in­­dependist 48-ist. Majoritatea — „anyapárt“ (matca partidului) cum se numește — ’și-a ales 0 comisiune de 11 membri, pe timp de un an, care având president pe Ugron Gábor, care secretar pe B­a­r­t­h­a Miklós, a decis să agite provincia în scopul unei organisări temeinice şi de caracter pro­nunțat oposițional. Efectul acestei spărturi în partid se şi vede deja: o polemică înverşunată in­tre „Egyetértés“, organul disidenţilor şi „Magyarország“, foaia ugroniştilor, în nu­­merile lor de azi amândouă se ceartă ca la uşa cortului. Causa principală a rupturii este în primul loc personală: U g r o n nu poate suferi pe Justh, dar’ amicii acestuia nu puteau suferi să fie într’un partid cu P o-l ó n y i, despre care zic că e un mare in­trigant. Nu este mai puțin adevărat vise, că sunt și motive principiare la mijloc. Ugron, Bartha, Bartók, Polónyi și ceialalți au fost contra proiectelor reli­gioase ale guvernului. Se simțiau deci ca legaţi, când şi după­ ce proiectele au fost deja votate şi sancţionate, Justh declara în Dietă că va sprijini guvernul actual în inştiinţele sale de a întrupa legile, precum şi de a se face legi cele două proiecte ce au mai rămas să se discute. Aşa, că pentru timp îndelungat întregul partid kossuthist era să rămână încă tot guvernamental, ceea­ ce strica mult presti­giului său. Dovadă cele opt alegeri parţiale, unde kossuthiştii nu numai că nu puseseră candidat, dar­ aderenţii lor au votat cu guvernamentalii chiar şi acolo, unde era candidat apponyist, ca la Bonyhăd de pildă, unde candidase baronul Kaas. Wekerle poate fi mângâiat: prin po­litica sa religionară a reușit să spargă partidul kossuthist, pentru­ că cei 102 de­putați kossuthişti din 1892, azi sunt di­­visați în trei tabere: tabăra lui Eötvös Károly şi ceste două de acum. Ear’ lupta între foştii to­vare şi de odinioară este mai înverşunată decât contra guvernului. Starea aceasta deplorabilă nu va în­târzia să-­şi aibă efectele sale dezastroase şi asupra provinciei, aşa că este mai mult ca probabil: partidul puternic kos­suthist, demoralisat şi divisat azi în par­lament şi afară, nu o să mai fie temut de nici un guvern unguresc. Deasemenea nu va mai pricinui atâta bătaie de cap nici Vienei. Iată de ce: Unroniştii caută să se transforme într’un partid oposiţional de guvernare, cedând din chestiile de drept public, car’ fracţiunea lui J­u­s­th se va mulţumi — pentru a-’şi asigura manda­tele — ca să meargă alăturea cu gu­vernul accentuând, în chip platonic, inde­pendenţa Ungariei... Pe noi, naţionalităţile nemaghiare, n’are decât să ne înveselească cele­ ce se petrec între aderenţii lui Kossuth. Pen­tru­ că nu trebue să uităm, că cei­ care mai ales licitau in şovinism cu guver­nele ungureşti, erau kossuthiştii. De frica lor şi pentru a nu le lăsa lor atâta popularitate între Unguri, guvernele libe­rale au săvîrşit contra noastră cele mai pă­cătoase nelegiuri. Disoluţia totală a kossuthismului ar însemna o zi de senin in vieaţa politică a Ungariei. Apucături perverse. „Budapesti Hír­lap“ de la 24 c. serie, că cele trei stipendii luate de la trei studenţi bravi din Cluj, „mi­nistrul Vlassics a ordonat se se dee altor trei studenţi, cari nu au luat parte la unei firi naţionaliste“. Nu credem, că ministrul poate să ordo­ne cui să se dee acele stipendii, păcat, dacă stipendiile se vor acorda unor studenți, cari totdeauna sau codit ori că li­ sar impune pe viitor să nu fee parte la nici o acţiune studenţească de caracter na­ţional. FOIŢA „TRIBUNEI. Ziarul unei femei­— Roman — De Oetare Fenillei. Tradus de Lucreția Popescu Capitolul XXI. (Urmare). începui să sper puţin, dar’ la o cotitură a acestei alee Jean, care mersese înaintea mea se opri pe loc şi scoase un ţipet. Alergai la el şi văzui cu o grije nespusă urmele repe­tate ale unor picioare mici, doi pantofi ele­ganţi, anguşti şi fini, singurele care întreru­­peau netezimea suprafeţei albe. Cu o emoţiune dureroasă ne uitarăm unul la altul. „Trebue să ne grăbim!“ zisei încet de tot. Şi ne grăbirăm paşii. — Vai! urmărirăm multă vreme aceste urme, în liniştea groaznică a pădurilor, sub cerul sur, neguros şi greu al acestei dimineţi mohorîte de iarnă.­­ Ne conduseră până la eşirea din parc; apoi formau deodată voltă şi se perdeau pe cărarea care conducea în crâng şi se termina cu câţiva paşi mai departe, în eremitagiu. „Doamnă aveți dreptate“, zise Jean în­cet; „este aici!“ Când văzu­ că mă opresc și șovăesc, te rugă să mă ruzim de brațul lui. Dar’ nu se putea, căci era prea îngustă cărarea pen­tru amândoi. Trecui pe lângă el și mă grăbii înainte­, da, în fapt, era aici! Mai demult descrisesem în aceste pagine „Eremitagiul“ cu singurătatea particulară, poetică, grupele risipite de arbori seculari, micile fântâni arcuite şi impresia unei linişte profunde şi solitară... ea era aici! La eşirea din cărare o descoperii cu prima privire, şi totuşi abia se putea vedea. Acolo zăcea ea întinsă înfăşurată în rochia ei de coloarea nalbei şi în dantele, — capul ceva mai ridicat, răzimat de o tufă bă­trână, care umbria isvorul. Peste noapte căzuse numai puţină ză­padă şi aceasta o acoperea ca un vel imvalt. Din timp în timp, după­ cum îmi aduc aminte, fulgi uşori cădeau de pe ramuri şi se lăsau lin pe ea. Mă aruncasem asupra ei. „ Cerile !... Cerile !“... îngenuncheată, îi strîngeam mâna — era mai rece ca zăpadă... Nimic­, inima nu-mi mai bătea... sărmana ei faţă se învine­ţise... era moartă! Vai! sărmanul, scumpul meu copil!.... aici îmi găsii din nou lacrimile. Şi totuşi nu puteam crede; pe lângă toată asigurarea tristă a însoţitorului meu mai speram... îmi adusei aminte, că la o mică depărtare, la limita dintre parc şi pădure, erau colibile cărbunarilor. îi spusei lui Jean să o ducă acolo.... acolo o vom putea încălzi şi reînvia. Bravul fecior, care însuşi plângea ca un copil, luă corpul înţepenit pe braţe şi ne îndreptarăm paşii câtră aţele colibe. Ce drum!... Ce scenă... această natură fără mân­gâiere, acest mort încântător în haină de săr­bătoare ! Evident îşi îmbrăcase această rochie dintr’un sentiment curios de cochetărie, pen­­tru­ ca să se unească moartea cu vieaţa ei şi fără îndoeală; şi pentru­ ca prin aceasta să ne facă ca ultima ei înfăţişare să ne rămână în memorie, cu atât mai mişcătoare, mai plăcută şi mai demnă de compătimire. Pe când toată lumea din colibă împre­ună cu mine ne îngrijam­ de ea, rugai pe Jean, să alerge în castel, și îndatâ­ ce va veni medicul, să-’l aducă aici... Dar’ de ce să mai zăbovesc la aceste detailuri ce-’ți rup inima? Doctorul veni, dar’ numai să mă asigure de tristul adevăr. Cu două oare mai târziu o duseră în castel. Soacrei mele îi repetai lămuririle ce m i-Ie dasem lui Jean, și făcui imposibil ori­ce gând despre o sinucidere. — Cerile avuse un ac­ces de friguri și delir; fără conştiență eșise peste noapte afară, frigul a surprins-o și a om­orît-o. Starea ei febrilă, în care o văzu­răm în preseară, făefi această explicare po­sibilă. La ameazi trimiseră dlui de Eblis o te­legramă, prin care-’l chemau în grabă; îl în­științau, că soţia lui s’a îmbolnăvit grav. Sosi seara; doamna de Louvercy și eu II primirăm, și îndata­ ce ne vezu, știu, că s’a sfîrşit cu ea. A vrut se rămână singur cu sărmanul cadavru, și l-am auzit suspinând amar. La două zile după aceasta Cerile fu așe­zată pentru odichna de veci, în micul cimiter din Louvercy, aproape de tot de groapa, în care căzuse odată ca vie. Capitolul XXIII. Dl de Eblis petrecu și restul săptămânii la noi, dar’ ’l-am văzut numai puţin. Mai des se închidea în odaia lui sau pribegia singur prin parc. Era foarte gânditor, întunecat şi tăcut. Nu-­mi punea nici o întrebare. Se părea a primi fără hesitare şi fără nici o umbră de neîncredere, povestia ce o improvi­­sasem, pentru a explica moartea soţiei sale, şi care­­i-o repetasem şi lui cu detailuri, care o adeveriau. Cu o lună mai târziu, în mijlocul lui Ia­nuarie — puţine zile după reîntoarcerea mea la Paris — veni, pentru ântâia­ oară să mă cer­ceteze. După­ ce am schimbat câteva vorbe in­diferente şi confuse, se sculă, se apropie de mine, își puse un deget pe mâna mea și zise: „Ei bine, spune-’mi, doamnă, de ce s’a si­nucis ?“ Această lovitură mă sur­prinse nepregă­tită, dar’ cu toate acestea îi putui răspunde fără încurcală: „Cum!... Dar’ Căcie nu s’a si­nucis !“ „îmi tăinuești“, replică el, „ascunzi de lumea întreagă, dar’ eu ştiu sigur că s’a si­nucis!“ „Atunci eşti mai bine informat ca mine“, zisei eu — „şi aceasta îmi pare imposibil — căci eu am fost acolo şi d-ta nu“. „Vă rog de iertare“, zise el, „dar­, ştiu, că toate detailurile, ce le-ai povestit despre împregiurările ce au premers acestei nenoro­ciri, sunt inventate... Așa spre pildă, starea nervoasă în care ai părăsit-o pe Cerile în pre­seară, e exagerată ciudat... Iulia, cameriera ei, a fost pentru ântâia­ oară la ea, îndată după­­ce te-ai dus d-ta — și a găsit-o tristă, dis­trasă, dar e foarte liniștită ... Imediat după mie­zul nopţii s’a mai dus odată la ea, fiindcă ’i­ se păruse că aude sgomot... Cecil se sculase şi îşi luase haina de dimineaţă, zise fetei, că­’i e de tot bine, fiindcă însă nu putea dormi, voia să scrie epistole, ca să-’i treacă vremea, până când li va veni somnul; părea par’că ar fi plâns, era foarte palidă, dar’ stăpână pe mintea, voința și vorbele ei... Nici o urmă de delir, care, după spusa d-tale, ar fi dus-o la o faptă nebună... Așadară m’ai amăgit!... O, ai motive eminente pentru asta, sânt convins.... dar’ cu toate acestea s’a sinucis... De ce?... îmi poţi spune?“ „încă odată“, răspunsei eu atât de re­solut cum am putut, „nu ştiu nimic despre aşa ceva“. „Nu eşti învăţată să minţi, sărmană fe­meie! E bine... mă rog încă odată de iertare... nu scrutez mai departe. De altcum ştiu des­tul S’a sinucis în preseara sosirii mele... îna­inte de a mă revedea... pentru­ ca se nu mă mai vadă... Dacă e aşa, bine a şi făcut!“ (Va urma.) Sibiiu, Marţi 14/26 Februarie 1895 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l0 an 2 fl. 50 cr., la an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., */1 an 3 fl- 50 cr. Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERȚIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr. a treia­ oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România: a dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Credem că e o păcătoşie, când despre cei trei studenţi se zice că „au luat parte la uneltiri naţionaliste“. Ar fi şi mai mare din parlamentul român. Bucureşti, 23 Febr.­e 1895, în şedinţa de ieri a camerei chestia naţională a format încă odată obiectul prin­cipal al desbaterilor. Deputatul Ionel Grădişteanu, bine cunoscutul membru al comitetului central al Ligei şi însufleţitul luptător al intereselor ro­mânismului,­­şi-a desvoltat interpelaţia sa, de­mult anunţată, despre brutalităţile comise de poliţia capitalei în noaptea de 14/26 Septem­vrie trecut, faţă cu studenţii reîntorşi de la congresul din Constanţa. Valorosul şi caldul discurs, rostit cu acest prilegiu de dl Grădişteanu, a provocat o discuţie importantă în cameră, discuţie care se resumă în următoarele: Dl Grădişteanu îşi începe discursul arătând că congresele studenţilor, care se ţin de un şir de ani regulat în fiecare vară, tot­deauna au fost însoţite de simpatiile publicului şi binevezute de toate guvernele. La aceste congrese încă din anii trecuţi au început să vină studenţi din ţerile vecine. Aşa la con­gresul din Turnu-Severin au luat parte re­­presentanţii studenţilor sârbi, care la cel din Giurgiu representanţii studenţilor greci şi bul­gari. Toată lumea s’a bucurat, de acest lucru, şi societatea, administraţia şi primăriile res­pectivelor oraşe se întreceau în buna primire a oaspeţilor străini. Anul trecut în fine, pen­tru prima­ oară au luat parte la congresul din Constanţa, representanţi ai studenţilor români din Transilvania şi Bucovina.­­ Atunci cu toţii ne-am bucurat, văzând că România a întrat în de toţi dorita ei misiune de a forma un cen­tru de cultură, atât pentru toţi Românii, cât şi pentru popoarele balcanice. Asemenea ne-am bucurat că guvernul li-a făcut studenţilor de peste munţi toate înlesnirile şi cea mai bună primire. Autori­tăţile au eşit întru întimpinarea lor, s’a­u dat sărbări, s’au rostit discursuri. Era şi firesc lucru ca guvernul aşa să facă. Căci congresul dela Constanţa n’a fost o manifestaţie demon­strativă îndreptată contra cuiva, ci o simplă sărbare de înfrăţire etnografică a tuturor Ro­mânilor. în Constanţa însă s’a proiectat ca par­ticipanţii la congres să facă şi o visită la Bucureşti. Lucru tot atât de firesc şi acesta şi care se întâmplă pretutindenea. Studenţii de peste munţi aveau dorinţa legitimă să vadă metropola românismului, care publicul capi­talei să vadă pe fiii fraţilor subjugaţi. Cu acest prilegiu nu erau proiectate alte ma­nifestaţii, afară de un simplu act de pietate faţă de memoria lui Mihaiu­ Viteazul. Studenţii voiau să depună o coroană pe statua acestui­­ erou, cel mai mare domn al Ţerii­ Rom­âneşti. Acest proiect cine ar fi crezut că într’a­­tâta va schimba guvernul, încât să nesoco­tească legile elementare ale ospitalităţii şi ale umanităţii! încât studenţii, atât de bine pri- I mi­ţi la Constanţa, la Bucureşti să fie primiţi cu ghionturi şi baionete! Şi cu toate acestea aşa s’a întâmplat. Guvernul s’a hotărît să împedece ve­nirea studenţilor de peste munţi în Bucureşti.­­ Spre acest sfîrşit a trimis emisari la Con­stanţa ca să-’i înduplece a nu veni. Iar’ după­ ce în chipul acesta n’a isbutit, li-a oprit trenul în mijlocul Bărăganului, sub pretext că s’a stricat locomotiva, deşi mai târziu trenul a ajuns cu aceeaşi maşină la Bucureşti. în fine însă, la insistenţa lor energică studenţii au fost aduşi în Bucureşti. Sosiţi la gară nu­­i-a mai supărat nimenea, în linişte şi ne­conturbaţi au ajuns la Bulevard, mergând spre statuă. Aici însă altă surprindere: lumina de pe Bulevard era stinsă din ordinul primarului! Cu toate acestea studenţii înaintează prin în­­tunerec până la statuă, pe care o găsesc în­­cungiurată de gardişti. Studenţii însă trec printre ei, depun coroana la statuă şi unul dintre studenţi rosteşte un mic discurs. Atunci o companie de soldaţi îi atacă cu baioneta, îi alungă de la statuă şi îi împing spre Calea­ Victoriei până la prefectura poliţiei. Aici din nou sunt atacaţi cu baioneta şi mulţi dintre ei rămân răniţi. întreb acum, zice oratorul, a cui este răspunderea acestei brutalităţi şi cât este de gravă această răspundere ? Fără îndoeală pro­­vocătorul a fost însuşi guvernul. El a dat ordin ca să se oprească trenul în Bărăgan. Un lucru ne­mai­pomenit acesta şi un pre­cedent rău, care poate ară urmări grave şi din­ punctul de vedere politic. în chipul acesta, ori­când guvernul poate opri trenuri cu ale­gători, când nu și-ar conveni ca ei să ajungă la forul de votare. Dar’ nu numai atâta. Oprirea trenului sub un pretext de nimic este de-a dreptul o tulburare a ordinei publice de care guvernul s’a făcut vinovat A doua provocare din partea guvernului a fost stingerea luminii electrice pe Bulevard Acesta este un lucru şi mai fără păreche şi este o deprindere revoluţionară, cu care un guvern nu este permis să se îndeletnicească. Mai târziu se vede, că guvernul singur a re­gretat ce a făcut, căci nimenea nu voia să spună din a cui ordin s’au stîns lămpile. Nu­mai dl primar al capitalei a recunoscut In cele din urmă, că el a dat acel ordin. Rău a făcut şi d-sa, cu atât mai rău, că nu era treaba d-sale să susţină ordinea publică. La statuă forţa publică s’a năpustit asu­pra studenţilor, fără măcar a le adresa cele trei somaţii atât de scumpe dlui ministru Carp, întrebaţi fiind nici aceasta n’a voit nimenea se recunoască, că a ordonat-o. Se zice, că fostul prefect al poliţiei, dl Deşliu este răspunzător de cele întâmplate. Se poate. Dl Deşliu în adevăr la câteva zile a şi de­misionat din prefectură. Aici sânt însă două versiuni. Unii zic, că a trebuit se se retragă pentru­ că a depăşit ordinile guvernului şi a mers prea departe contra studenţilor, alţii car’ zic că s’a retras pentru­ că nu a fost destul de energic în acea noapte memorabilă. Faptul, că nimenea din guvern n’a luat răspunderea celor întâmplate, dovedeşte că guvernul singur recunoaşte că a trecut peste făgăduelile ce va fi dat în această privinţă dlui conte K­á­­­­noky. Şi drept dovadă că a dat ase­menea făgădue­li, invoc chiar măr­turia dlui Kálnok­y, care a decla­rat că guvernul nostru mi-a promis că nu va mai suferi manifest­a­­ţiuni care supără g­u­verne­l­e din monarchia vecină. Această măr­turie sigur minis­trul nostru de ex­terne nu va desminţi-o. Guvernul este dat­ la tot ca mai răspun­zător de cele întâmplate. El ar fi greşit chiar şi atunci, dacă studenţii ar fi plănuit în ade­văr o manifestaţie periculoasă, înainte de toate însă greşeala guvernului este mare din punctul de vedere naţional. Căci este ne­patriotică încercarea sa de a înăbuşi un act de pietate, menit să desvolte sentimentul na­ţional care în ţeara noastră mai are încă multă trebuinţă să fie desvoltat. Apoi stu­denţii de peste munţi nici n’au luat parte la manifestaţia de la statue. Şi chiar dacă ar fi luat, Mihaiu­ Viteazul este o măreaţă fi­­guraj istorică, care aparţine­­ m­ai r­o r Româ­nilor. L-J Se va obiecta însă că constituţia opreşte alaiuri pe stradă. Nu este exact. Dacă ar fi exact, pentru­ ce nu opriţi alaiurile care se fac în fiecare an, la zilele aniversare, la Pa­lat, pe Bulevard la 10 Maiu, şi cu prilegiuri culturale la statua lui Lazar etc. Constituţia nu ve impune să opriţi asemenea manifestaţii, ci vă dă numai dreptul se le opriţi atunci, când ele sunt periculoase pentru stat, pentru ordinea şi siguranţa publică Dar’ să zicem că constituţia v’a impus să opriţi manifestaţia dela 14 Septemvrie. Aveaţi însă în caşul acesta trebuinţă să recurgeţi la forţa publică, la sergenţi şi ar­mată? La forţa publică se recurge numai atunci, când nu se poate delătura o primejdie altfel, sau când vieaţa şi averea cetăţenilor sânt în pericol. Ce pericol putea însă să in­­vo­lve încoronarea statuei unui erou ? în Nr. 35

Next