Tribuna, februarie 1895 (Anul 12, nr. 25-47)
1895-02-14 / nr. 35
Kossutiştii. (*) Partidul kossuthist, care dela înfiinţarea sa şi până azi n’a făcut decât să cultive între Maghiari şovinismul cel mai sălbatec, s’a spart, s’a despărţit în două. în şedinţa ce au ţinut la 22 Februarie n., se ştie că majoritatea dintre kossuthişti, 42 la număr, au votat moţiunea lui Kapotsffy, care tinde la organisarea pentru o luptă crâncenă contra guvernului, — car’ minoritatea, 35 la număr, a votat moţiunea lui Isaak, care se mărginia la nişte declaraţiuni principiale, al căror înţeles este, că partidul kossuthist va sprijini orice idee înscrisă în programul seu; va sprijini deci şi guvernul actual ori alt guvern — ceea ce a şi făcut deja — dacă el va ţinti realizarea vreunui punct înscris în programul kossuthist. în capul minorităţii fusese Jush Gyula, presidentul partidului kossuthist. Văzându-se majoritat, el ’şi-a dat îndată demisiunea, şi urmat de H ef f y, T h a ly, Haviar şi alţi deputaţi, a părăsit clubul. Ear’ a doua zi întreaga minoritate s’a retras din club, constituindu-se aparte ca fracţiune a partidului independist 48-ist. Majoritatea — „anyapárt“ (matca partidului) cum se numește — ’și-a ales 0 comisiune de 11 membri, pe timp de un an, care având president pe Ugron Gábor, care secretar pe Bartha Miklós, a decis să agite provincia în scopul unei organisări temeinice şi de caracter pronunțat oposițional. Efectul acestei spărturi în partid se şi vede deja: o polemică înverşunată intre „Egyetértés“, organul disidenţilor şi „Magyarország“, foaia ugroniştilor, în numerile lor de azi amândouă se ceartă ca la uşa cortului. Causa principală a rupturii este în primul loc personală: U g r o n nu poate suferi pe Justh, dar’ amicii acestuia nu puteau suferi să fie într’un partid cu P o-l ó n y i, despre care zic că e un mare intrigant. Nu este mai puțin adevărat vise, că sunt și motive principiare la mijloc. Ugron, Bartha, Bartók, Polónyi și ceialalți au fost contra proiectelor religioase ale guvernului. Se simțiau deci ca legaţi, când şi după ce proiectele au fost deja votate şi sancţionate, Justh declara în Dietă că va sprijini guvernul actual în inştiinţele sale de a întrupa legile, precum şi de a se face legi cele două proiecte ce au mai rămas să se discute. Aşa, că pentru timp îndelungat întregul partid kossuthist era să rămână încă tot guvernamental, ceea ce strica mult prestigiului său. Dovadă cele opt alegeri parţiale, unde kossuthiştii nu numai că nu puseseră candidat, dar aderenţii lor au votat cu guvernamentalii chiar şi acolo, unde era candidat apponyist, ca la Bonyhăd de pildă, unde candidase baronul Kaas. Wekerle poate fi mângâiat: prin politica sa religionară a reușit să spargă partidul kossuthist, pentru că cei 102 deputați kossuthişti din 1892, azi sunt divisați în trei tabere: tabăra lui Eötvös Károly şi ceste două de acum. Ear’ lupta între foştii tovare şi de odinioară este mai înverşunată decât contra guvernului. Starea aceasta deplorabilă nu va întârzia să-şi aibă efectele sale dezastroase şi asupra provinciei, aşa că este mai mult ca probabil: partidul puternic kossuthist, demoralisat şi divisat azi în parlament şi afară, nu o să mai fie temut de nici un guvern unguresc. Deasemenea nu va mai pricinui atâta bătaie de cap nici Vienei. Iată de ce: Unroniştii caută să se transforme într’un partid oposiţional de guvernare, cedând din chestiile de drept public, car’ fracţiunea lui Justh se va mulţumi — pentru a-’şi asigura mandatele — ca să meargă alăturea cu guvernul accentuând, în chip platonic, independenţa Ungariei... Pe noi, naţionalităţile nemaghiare, n’are decât să ne înveselească cele ce se petrec între aderenţii lui Kossuth. Pentru că nu trebue să uităm, că cei care mai ales licitau in şovinism cu guvernele ungureşti, erau kossuthiştii. De frica lor şi pentru a nu le lăsa lor atâta popularitate între Unguri, guvernele liberale au săvîrşit contra noastră cele mai păcătoase nelegiuri. Disoluţia totală a kossuthismului ar însemna o zi de senin in vieaţa politică a Ungariei. Apucături perverse. „Budapesti Hírlap“ de la 24 c. serie, că cele trei stipendii luate de la trei studenţi bravi din Cluj, „ministrul Vlassics a ordonat se se dee altor trei studenţi, cari nu au luat parte la unei firi naţionaliste“. Nu credem, că ministrul poate să ordone cui să se dee acele stipendii, păcat, dacă stipendiile se vor acorda unor studenți, cari totdeauna sau codit ori că li sar impune pe viitor să nu fee parte la nici o acţiune studenţească de caracter naţional. FOIŢA „TRIBUNEI. Ziarul unei femei— Roman — De Oetare Fenillei. Tradus de Lucreția Popescu Capitolul XXI. (Urmare). începui să sper puţin, dar’ la o cotitură a acestei alee Jean, care mersese înaintea mea se opri pe loc şi scoase un ţipet. Alergai la el şi văzui cu o grije nespusă urmele repetate ale unor picioare mici, doi pantofi eleganţi, anguşti şi fini, singurele care întrerupeau netezimea suprafeţei albe. Cu o emoţiune dureroasă ne uitarăm unul la altul. „Trebue să ne grăbim!“ zisei încet de tot. Şi ne grăbirăm paşii. — Vai! urmărirăm multă vreme aceste urme, în liniştea groaznică a pădurilor, sub cerul sur, neguros şi greu al acestei dimineţi mohorîte de iarnă. Ne conduseră până la eşirea din parc; apoi formau deodată voltă şi se perdeau pe cărarea care conducea în crâng şi se termina cu câţiva paşi mai departe, în eremitagiu. „Doamnă aveți dreptate“, zise Jean încet; „este aici!“ Când văzu că mă opresc și șovăesc, te rugă să mă ruzim de brațul lui. Dar’ nu se putea, căci era prea îngustă cărarea pentru amândoi. Trecui pe lângă el și mă grăbii înainte, da, în fapt, era aici! Mai demult descrisesem în aceste pagine „Eremitagiul“ cu singurătatea particulară, poetică, grupele risipite de arbori seculari, micile fântâni arcuite şi impresia unei linişte profunde şi solitară... ea era aici! La eşirea din cărare o descoperii cu prima privire, şi totuşi abia se putea vedea. Acolo zăcea ea întinsă înfăşurată în rochia ei de coloarea nalbei şi în dantele, — capul ceva mai ridicat, răzimat de o tufă bătrână, care umbria isvorul. Peste noapte căzuse numai puţină zăpadă şi aceasta o acoperea ca un vel imvalt. Din timp în timp, după cum îmi aduc aminte, fulgi uşori cădeau de pe ramuri şi se lăsau lin pe ea. Mă aruncasem asupra ei. „ Cerile !... Cerile !“... îngenuncheată, îi strîngeam mâna — era mai rece ca zăpadă... Nimic, inima nu-mi mai bătea... sărmana ei faţă se învineţise... era moartă! Vai! sărmanul, scumpul meu copil!.... aici îmi găsii din nou lacrimile. Şi totuşi nu puteam crede; pe lângă toată asigurarea tristă a însoţitorului meu mai speram... îmi adusei aminte, că la o mică depărtare, la limita dintre parc şi pădure, erau colibile cărbunarilor. îi spusei lui Jean să o ducă acolo.... acolo o vom putea încălzi şi reînvia. Bravul fecior, care însuşi plângea ca un copil, luă corpul înţepenit pe braţe şi ne îndreptarăm paşii câtră aţele colibe. Ce drum!... Ce scenă... această natură fără mângâiere, acest mort încântător în haină de sărbătoare ! Evident îşi îmbrăcase această rochie dintr’un sentiment curios de cochetărie, pentru ca să se unească moartea cu vieaţa ei şi fără îndoeală; şi pentru ca prin aceasta să ne facă ca ultima ei înfăţişare să ne rămână în memorie, cu atât mai mişcătoare, mai plăcută şi mai demnă de compătimire. Pe când toată lumea din colibă împreună cu mine ne îngrijam de ea, rugai pe Jean, să alerge în castel, și îndatâ ce va veni medicul, să-’l aducă aici... Dar’ de ce să mai zăbovesc la aceste detailuri ce-’ți rup inima? Doctorul veni, dar’ numai să mă asigure de tristul adevăr. Cu două oare mai târziu o duseră în castel. Soacrei mele îi repetai lămuririle ce m i-Ie dasem lui Jean, și făcui imposibil orice gând despre o sinucidere. — Cerile avuse un acces de friguri și delir; fără conştiență eșise peste noapte afară, frigul a surprins-o și a omorît-o. Starea ei febrilă, în care o văzurăm în preseară, făefi această explicare posibilă. La ameazi trimiseră dlui de Eblis o telegramă, prin care-’l chemau în grabă; îl înștiințau, că soţia lui s’a îmbolnăvit grav. Sosi seara; doamna de Louvercy și eu II primirăm, și îndata ce ne vezu, știu, că s’a sfîrşit cu ea. A vrut se rămână singur cu sărmanul cadavru, și l-am auzit suspinând amar. La două zile după aceasta Cerile fu așezată pentru odichna de veci, în micul cimiter din Louvercy, aproape de tot de groapa, în care căzuse odată ca vie. Capitolul XXIII. Dl de Eblis petrecu și restul săptămânii la noi, dar’ ’l-am văzut numai puţin. Mai des se închidea în odaia lui sau pribegia singur prin parc. Era foarte gânditor, întunecat şi tăcut. Nu-mi punea nici o întrebare. Se părea a primi fără hesitare şi fără nici o umbră de neîncredere, povestia ce o improvisasem, pentru a explica moartea soţiei sale, şi carei-o repetasem şi lui cu detailuri, care o adeveriau. Cu o lună mai târziu, în mijlocul lui Ianuarie — puţine zile după reîntoarcerea mea la Paris — veni, pentru ântâia oară să mă cerceteze. După ce am schimbat câteva vorbe indiferente şi confuse, se sculă, se apropie de mine, își puse un deget pe mâna mea și zise: „Ei bine, spune-’mi, doamnă, de ce s’a sinucis ?“ Această lovitură mă surprinse nepregătită, dar’ cu toate acestea îi putui răspunde fără încurcală: „Cum!... Dar’ Căcie nu s’a sinucis !“ „îmi tăinuești“, replică el, „ascunzi de lumea întreagă, dar’ eu ştiu sigur că s’a sinucis!“ „Atunci eşti mai bine informat ca mine“, zisei eu — „şi aceasta îmi pare imposibil — căci eu am fost acolo şi d-ta nu“. „Vă rog de iertare“, zise el, „dar, ştiu, că toate detailurile, ce le-ai povestit despre împregiurările ce au premers acestei nenorociri, sunt inventate... Așa spre pildă, starea nervoasă în care ai părăsit-o pe Cerile în preseară, e exagerată ciudat... Iulia, cameriera ei, a fost pentru ântâia oară la ea, îndată dupăce te-ai dus d-ta — și a găsit-o tristă, distrasă, dar e foarte liniștită ... Imediat după miezul nopţii s’a mai dus odată la ea, fiindcă ’i se păruse că aude sgomot... Cecil se sculase şi îşi luase haina de dimineaţă, zise fetei, că’i e de tot bine, fiindcă însă nu putea dormi, voia să scrie epistole, ca să-’i treacă vremea, până când li va veni somnul; părea par’că ar fi plâns, era foarte palidă, dar’ stăpână pe mintea, voința și vorbele ei... Nici o urmă de delir, care, după spusa d-tale, ar fi dus-o la o faptă nebună... Așadară m’ai amăgit!... O, ai motive eminente pentru asta, sânt convins.... dar’ cu toate acestea s’a sinucis... De ce?... îmi poţi spune?“ „încă odată“, răspunsei eu atât de resolut cum am putut, „nu ştiu nimic despre aşa ceva“. „Nu eşti învăţată să minţi, sărmană femeie! E bine... mă rog încă odată de iertare... nu scrutez mai departe. De altcum ştiu destul S’a sinucis în preseara sosirii mele... înainte de a mă revedea... pentru ca se nu mă mai vadă... Dacă e aşa, bine a şi făcut!“ (Va urma.) Sibiiu, Marţi 14/26 Februarie 1895 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l0 an 2 fl. 50 cr., la an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., */1 an 3 fl- 50 cr. Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERȚIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România: a dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Credem că e o păcătoşie, când despre cei trei studenţi se zice că „au luat parte la uneltiri naţionaliste“. Ar fi şi mai mare din parlamentul român. Bucureşti, 23 Febr.e 1895, în şedinţa de ieri a camerei chestia naţională a format încă odată obiectul principal al desbaterilor. Deputatul Ionel Grădişteanu, bine cunoscutul membru al comitetului central al Ligei şi însufleţitul luptător al intereselor românismului,şi-a desvoltat interpelaţia sa, demult anunţată, despre brutalităţile comise de poliţia capitalei în noaptea de 14/26 Septemvrie trecut, faţă cu studenţii reîntorşi de la congresul din Constanţa. Valorosul şi caldul discurs, rostit cu acest prilegiu de dl Grădişteanu, a provocat o discuţie importantă în cameră, discuţie care se resumă în următoarele: Dl Grădişteanu îşi începe discursul arătând că congresele studenţilor, care se ţin de un şir de ani regulat în fiecare vară, totdeauna au fost însoţite de simpatiile publicului şi binevezute de toate guvernele. La aceste congrese încă din anii trecuţi au început să vină studenţi din ţerile vecine. Aşa la congresul din Turnu-Severin au luat parte representanţii studenţilor sârbi, care la cel din Giurgiu representanţii studenţilor greci şi bulgari. Toată lumea s’a bucurat, de acest lucru, şi societatea, administraţia şi primăriile respectivelor oraşe se întreceau în buna primire a oaspeţilor străini. Anul trecut în fine, pentru prima oară au luat parte la congresul din Constanţa, representanţi ai studenţilor români din Transilvania şi Bucovina. Atunci cu toţii ne-am bucurat, văzând că România a întrat în de toţi dorita ei misiune de a forma un centru de cultură, atât pentru toţi Românii, cât şi pentru popoarele balcanice. Asemenea ne-am bucurat că guvernul li-a făcut studenţilor de peste munţi toate înlesnirile şi cea mai bună primire. Autorităţile au eşit întru întimpinarea lor, s’au dat sărbări, s’au rostit discursuri. Era şi firesc lucru ca guvernul aşa să facă. Căci congresul dela Constanţa n’a fost o manifestaţie demonstrativă îndreptată contra cuiva, ci o simplă sărbare de înfrăţire etnografică a tuturor Românilor. în Constanţa însă s’a proiectat ca participanţii la congres să facă şi o visită la Bucureşti. Lucru tot atât de firesc şi acesta şi care se întâmplă pretutindenea. Studenţii de peste munţi aveau dorinţa legitimă să vadă metropola românismului, care publicul capitalei să vadă pe fiii fraţilor subjugaţi. Cu acest prilegiu nu erau proiectate alte manifestaţii, afară de un simplu act de pietate faţă de memoria lui Mihaiu Viteazul. Studenţii voiau să depună o coroană pe statua acestui erou, cel mai mare domn al Ţerii Româneşti. Acest proiect cine ar fi crezut că într’atâta va schimba guvernul, încât să nesocotească legile elementare ale ospitalităţii şi ale umanităţii! încât studenţii, atât de bine pri- I miţi la Constanţa, la Bucureşti să fie primiţi cu ghionturi şi baionete! Şi cu toate acestea aşa s’a întâmplat. Guvernul s’a hotărît să împedece venirea studenţilor de peste munţi în Bucureşti. Spre acest sfîrşit a trimis emisari la Constanţa ca să-’i înduplece a nu veni. Iar’ după ce în chipul acesta n’a isbutit, li-a oprit trenul în mijlocul Bărăganului, sub pretext că s’a stricat locomotiva, deşi mai târziu trenul a ajuns cu aceeaşi maşină la Bucureşti. în fine însă, la insistenţa lor energică studenţii au fost aduşi în Bucureşti. Sosiţi la gară nui-a mai supărat nimenea, în linişte şi neconturbaţi au ajuns la Bulevard, mergând spre statuă. Aici însă altă surprindere: lumina de pe Bulevard era stinsă din ordinul primarului! Cu toate acestea studenţii înaintează prin întunerec până la statuă, pe care o găsesc încungiurată de gardişti. Studenţii însă trec printre ei, depun coroana la statuă şi unul dintre studenţi rosteşte un mic discurs. Atunci o companie de soldaţi îi atacă cu baioneta, îi alungă de la statuă şi îi împing spre Calea Victoriei până la prefectura poliţiei. Aici din nou sunt atacaţi cu baioneta şi mulţi dintre ei rămân răniţi. întreb acum, zice oratorul, a cui este răspunderea acestei brutalităţi şi cât este de gravă această răspundere ? Fără îndoeală provocătorul a fost însuşi guvernul. El a dat ordin ca să se oprească trenul în Bărăgan. Un lucru nemaipomenit acesta şi un precedent rău, care poate ară urmări grave şi din punctul de vedere politic. în chipul acesta, oricând guvernul poate opri trenuri cu alegători, când nu și-ar conveni ca ei să ajungă la forul de votare. Dar’ nu numai atâta. Oprirea trenului sub un pretext de nimic este de-a dreptul o tulburare a ordinei publice de care guvernul s’a făcut vinovat A doua provocare din partea guvernului a fost stingerea luminii electrice pe Bulevard Acesta este un lucru şi mai fără păreche şi este o deprindere revoluţionară, cu care un guvern nu este permis să se îndeletnicească. Mai târziu se vede, că guvernul singur a regretat ce a făcut, căci nimenea nu voia să spună din a cui ordin s’au stîns lămpile. Numai dl primar al capitalei a recunoscut In cele din urmă, că el a dat acel ordin. Rău a făcut şi d-sa, cu atât mai rău, că nu era treaba d-sale să susţină ordinea publică. La statuă forţa publică s’a năpustit asupra studenţilor, fără măcar a le adresa cele trei somaţii atât de scumpe dlui ministru Carp, întrebaţi fiind nici aceasta n’a voit nimenea se recunoască, că a ordonat-o. Se zice, că fostul prefect al poliţiei, dl Deşliu este răspunzător de cele întâmplate. Se poate. Dl Deşliu în adevăr la câteva zile a şi demisionat din prefectură. Aici sânt însă două versiuni. Unii zic, că a trebuit se se retragă pentru că a depăşit ordinile guvernului şi a mers prea departe contra studenţilor, alţii car’ zic că s’a retras pentru că nu a fost destul de energic în acea noapte memorabilă. Faptul, că nimenea din guvern n’a luat răspunderea celor întâmplate, dovedeşte că guvernul singur recunoaşte că a trecut peste făgăduelile ce va fi dat în această privinţă dlui conte Kánoky. Şi drept dovadă că a dat asemenea făgădueli, invoc chiar mărturia dlui Kálnoky, care a declarat că guvernul nostru mi-a promis că nu va mai suferi manifestaţiuni care supără guvernele din monarchia vecină. Această mărturie sigur ministrul nostru de externe nu va desminţi-o. Guvernul este dat la tot ca mai răspunzător de cele întâmplate. El ar fi greşit chiar şi atunci, dacă studenţii ar fi plănuit în adevăr o manifestaţie periculoasă, înainte de toate însă greşeala guvernului este mare din punctul de vedere naţional. Căci este nepatriotică încercarea sa de a înăbuşi un act de pietate, menit să desvolte sentimentul naţional care în ţeara noastră mai are încă multă trebuinţă să fie desvoltat. Apoi studenţii de peste munţi nici n’au luat parte la manifestaţia de la statue. Şi chiar dacă ar fi luat, Mihaiu Viteazul este o măreaţă figuraj istorică, care aparţine mai ro r Românilor. L-J Se va obiecta însă că constituţia opreşte alaiuri pe stradă. Nu este exact. Dacă ar fi exact, pentru ce nu opriţi alaiurile care se fac în fiecare an, la zilele aniversare, la Palat, pe Bulevard la 10 Maiu, şi cu prilegiuri culturale la statua lui Lazar etc. Constituţia nu ve impune să opriţi asemenea manifestaţii, ci vă dă numai dreptul se le opriţi atunci, când ele sunt periculoase pentru stat, pentru ordinea şi siguranţa publică Dar’ să zicem că constituţia v’a impus să opriţi manifestaţia dela 14 Septemvrie. Aveaţi însă în caşul acesta trebuinţă să recurgeţi la forţa publică, la sergenţi şi armată? La forţa publică se recurge numai atunci, când nu se poate delătura o primejdie altfel, sau când vieaţa şi averea cetăţenilor sânt în pericol. Ce pericol putea însă să involve încoronarea statuei unui erou ? în Nr. 35