Tribuna, noiembrie 1897 (Anul 14, nr. 243-266)
1897-11-08 / nr. 249
Anul XIV Nr. 249 Sibiiu, Sâmbătă 8/20 Noemvrie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarcbie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 111 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */1 an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici î 5 cf. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni Babeş şi Bartha. Ungurii au avut şi ei un martir şi ’l-au graţiat. Noi dintre mulţii martiri, ce-’i avem prin temniţele din Seghedin, saţ şi Alba-Iulia, am ajuns să avem şi noi un graţiat. Bartha Miklós, martirul maghiar a fost graţiat după vre-o 10 ciasuri de temniţă; cât ce a intrat în camera sa de martiraj s’a apucat să cetească o carte,, o novitate literară, şi nu ajunsese nici la jumătatea volumului, când se trezi la sfârşitul pedepsei sale. ’L-au eliberat Înainte chiar de a fi avut vreme să arunce o privire in jur de sine şi să-şi dee puţin seamă, că e în temniţă. Dl Andreiu Babeş, devotatul nostru responsabil, a fost graţiat numai după ce suferise în temniță atâtea luni câte ciasuri Bartha, numai după ce, supus unui regim aspru și brutal, într’atâta se obicinuise și cu el, încât se ratecia să se creadă „acasă*. Lui Bartha ’i-au iertat pedeapsa de 6 luni, până ce încă nu suferise nici o zi, car’ lui Balteș îi pardonară 11 luni, după ce suferise cu amar 10 luni de zile! Şi şi această graţie a capetat-o în rate ! Iată o mică deosebire între un martir maghiar şi unul român. Dar’ noi am avut zeci de martiri, cari au suferit ani de zile, chinuiţi ca pe timpul inchiziţiei spaniole. Maghiarii au avut unul ori doi. Şi noi avem şi azi temniţele pline de Români nevinovaţi, şi guvernul îi reţine de a gusta şi ei din isvorul nesecat al graţiei, pe care M. Sa de sigffr, că nu ’l-ar opri să se reverse şi asupra fiilor poporului nostru, care pâraie de sânge a versat din inima sa, pentru gloriosul tron al Habsburgilor. Oar’ când guvernul, mai propune câteodată şi câte un Român, ca să fie graţiat, cum procede? Aşa, că frustrează chiar darul graţiei înaltului nostru Suveran. Cum a fost graţiarea întemniţaţilor pentru Memorand? Când te gândeşti asupra lucrului, de abia îţi vine să mai pronunți cuvântul „grațiare.“ Să sforţezi un proces desperat pentru un memoriu, o rugare, o plângere depusă la treptele tronului, și să’l deduci într’un fel, cum s’a făcut procesul Memorandului, singur un adevărat martiriu de 3 septemâni pentru cei acusați! Se condamni pentru cuventul cătră tron al unui întreg popor loial pe cei mai distinşi fruntaşi ai lui, să-’i iai apoi cu gendarmii din casele lor, din sînul familiilor sale, şi să-’i tîreşti sub excortă, ca pe nişte criminali, ca să umpli temniţele cu ei! Să-’i supui acolo unui regim brusc şi brutal, cu vecinice şicanări şi molestări, cari se învenineze şi mai mult amarul robiei şi a lipsei de libertate; şi — să-’i ţii astfel 14 luni de zile — o adevărata tortură a fisicului şi a moralului — şi după aceea să-’i liberezi şi să le spui că asta-’i graţiei. Este aceasta o procedură umană? Este o procedură cuviincioasă față cu delincvenți politici — dacă a te plânge la Monarchul tău e un delict — şi din partea unor bărbați politici? Nu! Asta e o barbarie spoită. E o tortură sub vealul miluirei; e o brutalitate învelită cu bunăvoință. Să faci pe cineva criminal din nevinovat, rob din liber ce a fost pe dreptul, ca să i te aveți apoi generos eliberându-’i de nou. Se-’l despoi de toate drepturile omenești și cetățenești, se-’i iai libertatea, se-’i subminezi demnitatea, se-’l despoi de toate comorile și să-’i creezi o stare de nesuferit, pentru ca în urmă restabilind în parte starea de mai înainte să-’i apari generos, mărinimos. Asta-’i graţie? Nu! E cel mult o mică, o minimală reparaţie. Şi această procedură e sistem politic. Şi sistemul e pornit din firea Maghiarilor. Aplicarea aşa de des a acestui sistem vedeşte tot aşa de clar, pe cât de des, perfidia şi lipsa de sinceritate a politicei guvernului maghiar de azi. Întocmai aşa s’a procedat şi cu graţiarea lui Barteş. Graţie după 10 luni temniţă, după atâtea şi atâtea suferinţe, asta numai e graţie, decât după nume. Şi apoi cu ce scop ? De a arăta, vezi Doamne, ce mărinimos e guvernul maghiar faţă cu poporul român, spre a “dovedi“, că mişcarea română nu mai există, că martiri nu mai sunt, că şi unicul redactor „de temniţă“ al „Tribunei“ a fost graţiat „la propunerea guvernului“. Cum? Dar’ chestiunea română se resumă la Babeş? Gravaminele noastre se reduc la suferinţele lui Balteş ? Martirii noştri se numără cu unicul Balteş ? azi sânt rodul unei metode care, răzimându-se numai pe fapte, nu poate pecătui. Dar’, iată că, la dispreţul faptelor, în derâderea metodei, clădirea positivismului se prăvăleşte ca o vulgară clădire metafizică. Ba s’ar părea că ironia lucrurilor ar fi împinsă până acolo, încât se sa dovedească că spiritul omenesc străbate o cale de-a dreptul opusă pornind de la ştiinţă spre a se ridica de pe această minunată basă, spre filosofie şi a atinge apoi înălţimile religiunei. Cum se lămureşte această reacţiune? Pe ce drum şi prin ce cotituri, noul curent idealist străbate el calea ce desparte necredinţa de filosofie spiritualistă şi pe aceasta de religie? Şi de data aceasta, impulsiunea a pornit tot deja bătrâna şi gârbovita morală. Lucral se înţelege, la mijlocul celor mai aprige controverse, filosofii oricărei şcoale, toţi fara deosebire de credinţă, asupra unui singur punct s’au putut totdeauna învoi, asupra necesitaţei moralei practice şi asupra principiului măcar al uiditatei unei biete liste de poveţe care să ne călăuzească paşii. De-ar fi fost în stare ştiinţa naturalistă să ne şi înzestreze cu o atare nomenclatură, cât de sărăcăcioasă, de precepte morale, care să ne desvălească restul limpede al vieţei şi să ne croiască o linie de purtare lămurită, poate că triumful ei n’ar fi stîruit prea gălăgioase protestări, măcar că e mare jertfa ce ni se cere de-a nu mai cerceta chestiunea originei şi menirei noastre, căreia positivismul mărturiseşte, că nu poate da aici o deslegare. Dar’ nu vedeţi, că Seghedinul e plin de preoţi, învăţători şi studenţi români? Dar’ la Vaţ nu sufer atâţia preoţi români? Dar’ la Alba-Iulia nu ţineţi închişi doi „agitatori“, ţărani, ce nu ştiu scrie şi ceti şi cari nu au altă vină, decât că v’au spus, într’o crîşmă, ceea ce zilnic vă spune partidul poporal în dietă, şi ce zilnic vi-o spunem noi, toţi ziariştii nemaghiari, prin presă că: „nici în Turcia nu se procede aşa de pâgâneşte ca în Ungaria! “ Pe lângă toate acestea mai câţi sufer în pribegie, feriţi de prigonirile voastre, de temniţele voastre ?! Osânda „Memorandului“ planează încă asupra capului lui Septimiu Albini, care nu se poate reîntoarce în patrie. Osânda unui proces de presă planează asupra doctorului George Candrea, care nu se mai poate reîntoarce la vatra părinţilor de groaza gendarmilor şi a temniţerilor voştri. Dar’ Aurel C. Popovici, acel mândru representant al unei întregi generaţii, bărbatul inteligent şi luminat al poporului nostru, pe care cu 4 ani de temniţă ’l-aţi lovit pentru că v’a dovedit în Replică, cu fapte şi date, toate fărădelegile şi volniciile unui sistem de forţă şi brutalitate ! ? Nu este el un martir scump al nostru, nu este el victima causei noastre, alungată de barbaria voastră în pribegie din patria sa? Credeţi că cu unul espiaţi păcatele ce aţi comis şi continuaţi a comite asupra atâtor, asupra tuturor? Vă înşelaţi! Vedem perfidia apucăturilor voastre. Dacă vreaţi să fiţi generoşi, fiţi drepţi şi împărţiţi tuturor darurile graţiei Monarchului nostru, pentru că datorie aveţi să repara atâtea fapte, ce aţi comis conduşi de ură şi de şovinism. FOIŢA „TRIBUNEI“. Curentul idealist de JS. Filipescu (Urmare. I. Nu odată s’a observat că dogmele renasc, ca prin o încăpăţînată fatalitate, de câte ori li se prevesteşte sfîrşitul. Această constatare puţin măgulitoare pentru sumeţia înţelepţiunei noastre, avem încă odată prilej a o face. De unde aproape nu se mai pomenea de religie şi, pe când entusiasmul pentru ştiinţa naturalistă devenise covîrşitor, deodată, lumea a început s se trezească din buimăceala în care o aruncase strălucitele triumfuri ale ştiinţei, greşit interpretate de o anume şcoală. Nu-i încă departe vremea când un filosof, multă vreme slăvit, se lăuda a fi osândit pe vecie, nu numai religia, dar şi metafizica, formulând vestita lege, după care, omenirea ieşind din copilăria stărei teologice şi străbătând numai în treacăt metafisca, se îndreptează cu pas sigur, ca spre ultimul termen al evoluţiei, cătră starea positivă. Cu ce isteaţă siguranţă ni se dedea încredinţarea că, de astă dată, suntem la adăpostul oricărei amăgiri, căci adevărurile de Saşii contra maghiarizărei comunelor. „S. D. Tageblatt“, organul de aici al Saşilor moderaţi, se ocupă în numeral de ieri la locul prim cu proiectul „devenit celebru“, al lui Perczel. Spune, că Saşii sânt contra acestui proiect şi provoacă pe deputaţii saşi să’l combată, chiar şi din consideraţii de administraţie şi comunicaţie. E de părerea, că Saşii trebue să lupte până la extrem din punct de vedere al bisericei şi şcoalei lor. Articolul se încheie cu ur-Dar’ nu era cu putinţă ca basele credinţei să fie surpate, fără ca morala să devină şovăitoare. Dacă pretinzi — cum cer unii — ca „Dumnezeu să-şi iscălească demisia“ şi întăriţi în contra’i spiritul de răzvrătire, dacă lăţeşti credinţa că dincolo de lumea văzută e un pustiu şi că faptele omului din vieaţa aceasta nu sânt urmate de consecinţe ce se răsfrâng asupra celei de apoi, dacă distrugi pedeapsa ca şi răsplata, nu rămâne omului altă călăuză, decât aceea a patimelor sale. Minat de aceste fapte şi lipsit de orice frâu, îmboldit numai de interes, muncit de singurul dor al câştigului, trebuia să se încingă în lăuntrul lui, o luptă aprigă între interese şi aspiraţiuni. Cel puţin aceste rele mintea noastră a fost în stare a le pătrunde, fără totuşi a putea de îndată descoperi însăşi rădăcina răului. D’aci, nevoia de a se rehabilita morala, însă, nu poate deocamdată fi vorba decât de o morală în afară de teologie; în epocale de necredinţă, morala nu se impune prin autoritate, ci numai prin arătările raţiunei. De aceea vedem în Francia, pe Guyau schiţând, în cartea sa asuprareligiunei viitorului,, o religie filosofică basată pe concepţiunea sociologică. Puţin mai în urmă, dl Paul Desjardins publică, sub titlul Le devoir présent, o broşură care capătă îndată însemnătatea unui răsunător manifest. El zice: „N’aş roşi să am drept stăpân unic pe Christos. N’a fost încă, până azi, o mai mare şcoală de virtute ca biserica creştină. Totuşi scopul nostru e altul. Noi ne sânt vreo şese săptămâni de când guvernul maghiar isbuti să procure faimosului Jeszenszky „Coroana României” în grad de mare ofiţer. Imensa majoritate a Românilor de aici şi de peste munţi a fost şi este profund agitată de acest fapt, ce părea inexplicabil la început. Oamenii de inimă şi înzestraţi de un puternic simţământ de mândrie românească au pornit prin presă şi prin o serie de impunătoare întruniri publice o energică agitaţiune adresăm la acei cari au perdut credinţa şi cari, totuşi, n’ar voi să peardă totodată şi rostul vieţei. De aceea, cu toţii vom porni dela această convingere, care ne e comună, că trăim pentru ceva, că avem ceva de îndeplinit pe pământ. Afirmaţiunea unui ideal de vieaţă şi de credinţă într'o datorie, iată ce ne uneşte“. Şi trecând dela teorie la apostolat, dl Paul Desjardins, sprijinit de o seamă de credincioşi, întemeiază, la Paris, sub numele de Union pour Vaction morale, un fel de biserică, în care să slăveşte o religie atee, un soiu de creştinism laic. Pe vreme-ce dl Paul Desjardins îşi întinde propaganda în Francia, în Statele Unite se întemeiază o asociaţie sub denumirea de Societatea pentru cultura morală, care, sub îmboldirea dlui Adler, ajunge a constitui o adevărată religie laică. Dar, aceste afirmaţiuni morale, rostite cu atâta isteţime, erau menite a crea numai o stare de transiţie. Vrând, nevrând, morala te tîrăşte mai presus de lumea sensibilă, într’o sferă superioară, până la desvălirea principiului chiar care cârmueşte conştienţa. Pasul acesta îl face o parte din şcoala „Neo-creştină*. Aceasta recunoaşte, că o morală n’a putut nici-odată fi statornicită, în afară de o doctrină care, stabilind o anume concepţie a universului, deduce dintr’insa scopul vieţei omului şi arată acestuia calea pe care poate atinge acea ţintă. Ea creează, mai presus de lumea experimentală, o lume transcedentă, pe înălţimile Sibiiu, 19 Nov. următorul pasaj, de un ton neobicinuit la Saşii moderaţi: „Proiectul de lege e o ofensă a tuturor nemaghiarilor, o batjocură a egalei îndreptăţiri, o ingerenţă gravă în autonomia bisericilor, o siluire nemaiauzită a şcoalelor, un nou „Zwing- Uri*, care încearcă să se impună în ţeară — nu e permis deci să se facă lege, pentru că provoacă forţă şi resistenţă*. Volnicia de la Lissa. Nu ştim ce desvoltare a luat afacerea cu oprirea conferenţei înveţătoreşti, ce era să se ţină la Lissa. Articolul nostru a făcut adâncă impresiune în România. Timpul, îl reproduce aproape întreg. La sfîrşit seriosul organ adaugă: „De sigur că de data aceasta Pester Lloyd n’are să spună nici un cuvent, căci aci nu mai avem a face cu pretinşi „agitatori de meserie*, contra cărora se deslănţueşte fulgerile lui Jeszenszky. Aci s’a comis un act arbitrar inexplicabil pe cale politică, dar’ care dovedeşte îndeajuns cât de departe merg Ungurii cu prigonirile lor A ghicit-o Timpul. Nu numai „P. L.“ dar’ nici un ziar mathar n’a înregistrat faptul. Şi aceasta nu da ruşine, ci din politică. Ziarele ungureşti aproabă volnicia, prin tăcere. Din Fiume. Poporaţiunea aşteaptă cu mare interes nouele algeri. E mai pe sus de orice îndoială, că partidul autonomist car’ va esi biruitor şi Dr. Maßander va fi ales de nou primar. în Fiume s’a lăţit svonul, că dintre cei 14 fiumani învitaţi la a doua anchetă nu va participa decât Kuranda, directorul executiv al societăţei de navigaţie Adria. Membrii antonoraişti, cari au retuzat invitarea cred, că ancheta nici nu se va ţină. Chestia Jeszenszky. — Din Liga Română. — în această chestie, discutând-o şi căutând a scoate un relief generala indignare ce a cuprins toată lumea românească în faţa acestei ne maipomenite sfidări a opiniunei noastre publice din partea celor ce au pus la cale şi au reuşit să presente pe Jeszeenzky decorat cu acest înalt ordin naţional al statului nostru. Interpelarea deputatului român Şerban în camera maghiară în chestia Jeszenszky, precum şi hotărîrea bar. Bánffy de a nu se pronunţa în această afacere, au contribuit a pune din nou în lumină această chestie. Mai ales cinismul cu care comentează gazetele ungureşti interpelarea dini Şerban şi tăcerea ministrului-preşedinte unguresc e revoltător. Sânt, din nenorocire, şi oameni cari nu simţesc ferbinţeala ruşinei în obrajii lor în faţa acestei sfidări; sânt oameni a toate explicători şi a toate sculători, cari cred nu numai că „nu se putea aminteri“, dar cari înghit cu o păcătoasă laşitate aceastăumilire şi caută a se consola pe sine şi a linişti pe alţii, zicând: „apoi la urma urmelor n’avem ce face. Trebue să fim cu tripla alianţă", avem nevoie mai ales de sprijinul Austro-Ungariei şi n avem încătro, nu putem rupe relaţiunile cu ea, etc. Argumentări de felul acesta se potrivesc în gura oamenilor cu coloane vertebrale de cauciuc, lipsiţi de demnitate şi de orice simţ naţional — dar imensa, covîrşitoarea mulţime a Românilor de cultură şi de caracter viril nu numai că nu poate primi acest mod de a vedea, ci se simţesc revoltaţi în adâncimile conştienţei lor de bărbaţi şi de Români la ideea, că an Jeszenszky se poate mândri astăzi cu înaltul nostru ordin naţional şi are astfel putinţa de a-şi bate joc de noi, Românii din regat, şi de aspiraţiunile fraţilor noştri asupriţi de furia şovinismului maghiar. Iată de ce agitaţiunea din ţeară nu numai că nu se poate potoli, dar’ nici nu se va potoli, cât timp neamului românesc nu ’i se va da o satisfacţiune deplină, strălucită, sgomotoasă... E cu neputinţă, ca o naţiune geloasă de onoarea ei în societatea popoarelor civilisate să supoarte o asemenea insultă cu creştinească resempaţiune, fără a se expune, în asemenea cas, la dispreţul vecinilor sei. Şi de onoarea noastră este azi vorba ! Baronul Bánffy surprinzând, precum se zice, realitatea şi bună credinţa guvernului şi a Regelui nostru a ţinut să ne ofenseze cu intenţie premeditată, în mod nedemn şi ordinar. Această ofensă reclama o imediată reparaţiune. Fiecare zi de Întârziere imprimă urme neşterse de ruşine asupra reputaţiunei noastre. Ei bine, sânt şese săptămâni căreia aşează un Dumnezeu unic şi atotputernic, care întrupează legea morală. Această fiinţă superioară, care nu îngâmfata noastră neputinţă, e principiul cârmuitor al lumei. Actul moral de mărturisire a subordonaţiei noastre cătră acea fiinţă superioară, e simburele din care răsare sentimentul religios.*) Era firesc, ca cei porniţi pe clinul acesta să nu se oprească in cale. Era în firea lucrurilor, ca mulţi să preţuească, că e cam slabă mângâierea ce ne-o dă acea dumnezeire atotputernică în vorbă, dar, de fapt, simplă umbră metafisică, acel Dumnezeu rod al dialecticei, acea biserică eterică clădită cu abstracţiuni. Şi apoi, este o urmare fatală a recunoaşterei acelui principiu cârmuitor al lumei, ca inimele noastre, de îndată ce şi-au simţit atingerea, să rîvnească neîncetat cătră dtnsul şi să fie dogorite de dorul de a stabili între dumnezeire şi dînsele acea legătură positivă, pe care o statorniceşte religia; în fine, în sprijinul acestei tendenţe se mai adaugă că o credinţă, care isvoreşte din un sistem exclusiv raţional, nu poate naşte, decât o morală curat aristocratică. Până la înălţimile ei, nu pot străbate, prin puterea cugetărei, decât puţini privilegiaţi de felul înţelepţilor Greciei antice, cari, sub un portic la Atena, propovăduiau virtutea şi perfecţiunea morală câtorva rafinaţi ai titerilor şi filosofiei. (Va urma). *) A. Sabatier. Esquisse d'une philosophie de la religion.