Tribuna, noiembrie 1897 (Anul 14, nr. 243-266)

1897-11-08 / nr. 249

Anul XIV Nr. 249 Sibiiu, Sâmbătă 8/20 Noemvrie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarcbie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 111 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */1 an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici î 5 cf. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni Bab­eş şi Bartha. Ungurii au avut şi ei un martir şi ’l-au graţiat. Noi dintre mulţii martiri, ce-’i avem prin temniţele din Seghedin, saţ şi Alba-Iulia, am ajuns să avem şi noi un graţiat. Bartha Miklós, martirul maghiar a fost graţiat după vre-o 10 ciasuri de temniţă; cât ce a intrat în camera sa de martiraj s’a apucat să cetească o carte,, o novitate literară, şi nu ajunsese nici la jumătatea volumului, când se trezi la sfârşitul pedepsei sale. ’L-au eliberat Înainte chiar de a fi avut vreme să arunce o privire in jur de sine şi să-­şi dee puţin seamă, că e în temniţă. Dl Andreiu Bab­eş, devotatul nostru responsabil, a fost graţiat numai după­ ce suferise în temniță atâtea luni câte cia­suri Bartha, numai după­ ce, supus unui regim aspru și brutal, într’atâta se obici­­nuise și cu el, încât se ratecia să se creadă „acasă*. Lui Bartha ’i-au iertat pedeapsa de 6 luni, până­ ce încă nu suferise nici o zi, car’ lui Balteș îi pardonară 11 luni, după­ ce suferise cu amar 10 luni de zile! Şi şi această graţie a capetat-o în rate ! Iată o mică deosebire între un mar­tir maghiar şi unul român. Dar’ noi am avut zeci de martiri, cari au suferit ani de zile, chinuiţi ca pe timpul inchiziţiei spaniole. Maghiarii au avut unul ori doi. Şi noi avem şi azi temniţele pline de Români nevinovaţi, şi guvernul îi reţine de a gusta şi ei din isvorul­ nesecat al graţiei, pe care M. Sa de sigffr, că nu ’l-ar opri să se reverse şi asupra fiilor poporului nostru, care pâ­raie de sânge a versat din inima sa, pentru gloriosul tron al Habsburgilor. Oar’ când guvernul, mai propune câte­odată şi câte un Român, ca să fie graţiat, cum procede? Aşa, că frustrează chiar darul gra­ţiei înaltului nostru Suveran. Cum a fost graţiarea întemniţaţilor pentru Memorand? Când te gândeşti asupra lucrului, de abia îţi vine să mai pronunți cuvântul „grațiare.“ Să sforţezi un proces desperat pen­tru un memoriu, o rugare, o plângere depusă la treptele tronului, și să­’l deduci într’un fel, cum s’a făcut procesul Me­morandului, singur un adevărat martiriu de 3 septemâni pentru cei acusați! Se condamni pentru cuventul cătră tron al unui întreg popor loial pe cei mai dis­tinşi fruntaşi ai lui, să-’i iai apoi cu gendarmii din casele lor, din sînul fami­liilor sale, şi să-’i tîreşti sub excortă, ca pe nişte criminali, ca să umpli temniţele cu ei! Să-’i supui acolo unui regim brusc şi brutal, cu vecinice şicanări şi molestări, cari se învenineze şi mai mult amarul robiei şi a lipsei de libertate; şi — să-’i ţii astfel 14 luni de zile — o adevărata tortură a fisicului şi a moralu­lui — şi după aceea să-’i liberezi şi să le spui că asta-’i graţiei. Este aceasta o procedură umană? Este o procedură cuviincioasă față cu delincvenți politici — dacă a te plânge la Monarchul tău e un delict — şi din partea unor bărbați politici? Nu! Asta e o barbarie spoită. E o tortură sub vealul miluirei; e o brutalitate învelită cu bunăvoință. Să faci pe cineva criminal din ne­vinovat, rob din liber ce a fost pe dreptul, ca să i­ te aveți apoi generos eliberându-’i de nou. Se-’l despoi de toate drepturile ome­nești și cetățenești, se-’i iai libertatea, se-’i subminezi demnitatea, se-’l despoi de toate comorile și să-’i creezi o stare de nesuferit, pentru­ ca în urmă restabilind în parte starea de mai înainte să-’i apari generos, mărinimos. Asta-’i graţie? Nu! E cel mult o mică, o minimală reparaţie. Şi această procedură e sistem politic. Şi sistemul e pornit din firea Maghia­rilor. Aplicarea aşa de des a acestui sistem vedeşte tot aşa de clar, pe cât de des, perfidia şi lipsa de sinceritate a po­liticei guvernului maghiar de azi. Întocmai aşa s’a procedat şi cu gra­ţiarea lui Barteş. Graţie după 10 luni temniţă, după atâtea şi atâtea suferinţe, asta numai e graţie, decât după nume. Şi apoi cu ce scop ? De a arăta, vezi Doamne, ce mări­nimos e guvernul maghiar faţă cu po­porul român­, spre a “dovedi“, că miş­carea română nu mai există, că martiri nu mai sunt, că şi unicul redactor „de temniţă“ al „Tribunei“ a fost graţiat „la propunerea guvernului“. Cum? Dar’ chestiunea română se resumă la Bab­eş? Gravaminele noastre se reduc la suferinţele lui Balteş ? Martirii noştri se numără cu unicul Balteş ? azi sânt rodul unei metode care, răzimân­­du-se numai pe fapte, nu poate pecătui. Dar’, iată că, la dispreţul faptelor, în derâderea metodei, clădirea positivismului se prăvăleşte ca o vulgară clădire metafizică. Ba s’ar părea că ironia lucrurilor ar fi împinsă până acolo, încât se sa dovedească că spi­ritul omenesc străbate o cale de-a dreptul opusă pornind de la ştiinţă spre a se ridica de pe această minunată basă, spre filosofie şi a atinge apoi înălţimile religiunei. Cum se lămureşte această reacţiune? Pe ce drum şi prin ce cotituri, noul curent idealist străbate el calea ce desparte necre­dinţa de filosofie spiritualistă şi pe aceasta de religie? Şi de data aceasta, impulsiunea a pornit tot deja bătrâna şi gârbovita morală. Lucral se înţelege, la mijlocul celor mai aprige controverse, filosofii ori­cărei şcoale, toţi fara deosebire de credinţă, asupra unui singur punct s’au putut totdeauna învoi, asu­pra necesitaţei moralei practice şi asupra prin­cipiului măcar al uiditatei unei biete liste de poveţe care să ne călăuzească paşii. De-ar fi fost în stare ştiinţa naturalistă să ne şi înzestreze cu o atare nomenclatură, cât de sărăcăcioasă, de precepte morale, care să ne desvălească restul limpede al vieţei şi să ne croiască o linie de purtare lămurită, poate­ că triumful ei n’ar fi stîruit prea gălă­gioase protestări, măcar că e mare jertfa ce ni­ se cere de-a nu mai cerceta chestiunea ori­­ginei şi menirei noastre, căreia positivismul mărturiseşte, că nu poate da aici o deslegare. Dar’ nu vedeţi, că Seghedinul e plin de preoţi, învăţători şi studenţi ro­mâni? Dar’ la Vaţ nu sufer atâţia preoţi români? Dar’ la Alba-Iulia nu ţineţi închişi doi „agitatori“, ţărani, ce nu ştiu scrie şi ceti şi cari nu au altă vină, decât că v’au spus, într’o crîşmă, ceea­ ce zilnic vă spune partidul poporal în dietă, şi ce zilnic vi-o spunem noi, toţi ziariştii ne­maghiari, prin presă că: „nici în Turcia nu se procede aşa de pâgâneşte ca în Ungaria! “ Pe lângă toate acestea mai câţi sufer în pribegie, feriţi de prigonirile voastre, de temniţele voastre ?! Osânda „Memorandului“ planează încă asupra capului lui Septimiu Albini, c­are nu se poate reîntoarce în patrie. Osânda unui proces de presă planează asupra doctorului George Candrea, care nu se mai poate reîntoarce la vatra pă­rinţilor de groaza gendarmilor şi a tem­­niţerilor voştri. Dar’ Aurel C. Popovici, acel mân­dru representant al unei întregi generaţii, bărbatul inteligent şi luminat al poporu­lui nostru, pe care cu 4 ani de temniţă ’l-aţi lovit pentru­ că v’a dovedit în Replică, cu fapte şi date, toate fărădelegile şi volniciile unui sistem de forţă şi bru­talitate ! ? Nu este el un martir scump al nostru, nu este el victima causei noastre, alungată de barbaria voastră în pribegie din patria sa? Credeţi că cu unul espiaţi păcatele ce aţi comis şi continuaţi a comite asupra atâtor, asupra tuturor? Vă înşelaţi! Vedem perfidia apu­căturilor voastre. Dacă vreaţi să fiţi ge­neroşi, fiţi drepţi şi împărţiţi tuturor da­rurile graţiei Monarchului nostru, pen­tru­ că datorie aveţi să repara atâtea fapte, ce aţi comis conduşi de ură şi de şovinism. FOIŢA „TRIBUNEI“. Curentul idealist de JS. Filipescu (Urmare. I. Nu odată s’a observat că dogmele renasc, ca prin o încăpăţînată fatalitate, de câte­ ori li­ se prevesteşte sfîrşitul. Această constatare puţin măgulitoare pentru sumeţia înţelepţiunei noastre, avem încă odată prilej a o face. De unde aproape nu se mai pomenea de religie şi, pe când entusiasmul pentru ştiinţa naturalistă devenise covîrşitor, deodată, lumea a început s­ se trezească din buimăceala în care o aruncase strălucitele triumfuri ale ştiinţei, greşit in­terpretate de o anume şcoală. Nu-­i încă departe vremea când un fi­losof, multă vreme slăvit, se lăuda a fi osân­dit pe vecie, nu numai religia, dar­ şi meta­­fizica, formulând vestita lege, după care, ome­nirea i­eşind din copilăria stărei teologice şi străbătând numai în treacăt metafisca, se în­­dreptează cu pas sigur, ca spre ultimul termen al evoluţiei, cătră starea positivă. Cu ce isteaţă siguranţă ni­ se dedea în­credinţarea că, de astă­ dată, suntem la adă­postul ori­cărei amăgiri, căci adevărurile de Saşii contra maghiarizărei co­munelor. „S. D. Tageblatt“, organul de aici al Saşilor moderaţi, se ocupă în nume­ral de ieri la locul prim cu proiectul „deve­nit celebru“, al lui Perczel. Spune, că Saşii sânt contra acestui proiect şi provoacă pe deputaţii saşi să­’l combată, chiar şi din con­sideraţii de administraţie şi comunicaţie. E de părerea, că Saşii trebue să lupte până la extrem din punct de vedere al bise­­ricei şi şcoalei lor. Articolul s­e încheie cu ur-Dar’ nu era cu putinţă ca basele cre­dinţei să fie surpate, fără ca morala să de­vină şovăitoare. Dacă pretinzi — cum cer unii — ca „Dumnezeu să-­şi iscălească demisia“ şi întăriţi în contra­’i spiritul de răzvrătire, dacă lăţeşti credinţa că dincolo de lumea văzută e un pustiu şi că faptele omului din vieaţa aceasta nu sânt urmate de consecinţe ce se răsfrâng asupra celei de apoi, dacă distrugi pedeapsa ca şi răsplata, nu rămâne omului altă călăuză, decât aceea a patimelor sale. Minat de aceste fapte şi lipsit de ori­ce frâu, îmboldit numai de interes, muncit de singurul dor al câşti­gului, trebuia să se încingă în lăuntrul lui, o luptă aprigă între interese şi aspiraţiuni. Cel puţin aceste rele mintea noastră a fost în stare a le pătrunde, fără totuşi a putea de îndată descoperi însăşi rădăcina răului. D’aci, nevoia de a se rehabilita morala, însă, nu poate deocamdată fi vorba decât de o morală în afară de teologie; în epocale de necredinţă, morala nu se impune prin au­toritate, ci numai prin arătările raţiunei. De aceea vedem în Francia, pe Guyau schiţând, în cartea sa asupra­­religiunei vii­torului,, o religie filosofică basată pe concep­­ţiunea sociologică. Puţin mai în urmă, dl Paul Desjardins publică, sub titlul Le devoir présent, o broşură care capătă îndată însem­nătatea unui răsunător manifest. El zice: „N’aş roşi să am drept stăpân unic pe Christos. N’a fost încă, până azi, o mai mare şcoală de virtute ca biserica cre­ştină. Totuşi scopul nostru e altul. Noi ne sânt vre­o şese săptămâni de când gu­vernul maghiar isbuti să procure faimosului Jeszenszky „Coroana României” în grad de mare ofiţer. Imensa majoritate a Românilor de aici şi de peste munţi a fost şi este profund agitată de acest fapt, ce părea inexplicabil la început. Oamenii de inimă şi înzestraţi de un puternic simţământ de mândrie românească au pornit prin presă şi prin o serie de im­punătoare întruniri publice o energică agitaţiune adresăm la acei cari au perdut credinţa şi cari, totuşi, n’ar voi să peardă totodată şi rostul vieţei. De aceea, cu toţii vom porni dela această convingere, care ne e comună, că trăim pentru ceva, că avem ceva de înde­plinit pe pământ. Afirmaţiunea unui ideal de vieaţă şi de credinţă într'o datorie, iată ce ne uneşte“. Şi trecând dela teorie la apostolat, dl Paul Desjardins, sprijinit de o seamă de credincioşi, întemeiază, la Paris, sub numele de Union pour Vaction morale, un fel de bi­serică, în care să slăveşte o religie atee, un soiu de creştinism laic. Pe vreme-ce dl Paul Desjardins îşi în­tinde propaganda în Francia, în Statele­ Unite se întemeiază o asociaţie sub denumirea de Societatea pentru cultura morală, care, sub îmboldirea dlui Adler, ajunge a constitui o adevărată religie laică. Dar­, aceste afirmaţiuni morale, rostite cu atâta isteţime, erau menite a crea numai o stare de transiţie. Vrând, nevrând, morala te tîrăşte mai presus de lumea sensibilă, într’o sferă supe­rioară, până la desvălirea principiului chiar care cârmueşte conştienţa. Pasul acesta îl face o parte din şcoala „Neo-creştină*. Aceasta recunoaşte, că o mo­rală n’a putut nici-odată fi statornicită, în afară de o doctrină care, stabilind o anume con­cepţie a universului, deduce dintr’insa scopul vieţei omului şi arată acestuia calea pe care poate atinge acea ţintă. Ea creează, mai presus de lumea expe­rimentală, o lume transcedentă, pe înălţimile Sibiiu, 19 Nov. ur­mătorul pasaj, de un ton neobicinuit la Saşii moderaţi: „Proiectul de lege e o ofensă a tuturor nemaghiarilor, o batjocură a egalei îndreptăţiri, o ingerenţă gravă în autonomia bisericilor, o siluire ne­mai­auzită a şcoalelor, un nou „Zwing- Uri*, care încearcă să se impună în ţeară — nu e permis deci să se facă lege, pentru­ că provoacă forţă şi resistenţă*. Volnicia de la Lissa. Nu ştim ce desvoltare a luat afacerea cu oprirea confe­­renţei înveţătoreşti, ce era să se ţină la Lissa. Articolul nostru a făcut adâncă impre­­siune în România. Timpul, îl reproduce aproape întreg. La sfîrşit seriosul organ adaugă: „De sigur că de data aceasta Pester Lloyd n’are să spună nici un cuvent, căci aci nu mai avem a face cu pretinşi „agitatori de meserie*, contra cărora se deslănţueşte fulge­­rile lui Jeszenszky. Aci s’a comis un act arbitrar inexplicabil pe cale politică, dar’ care dovedeşte îndeajuns cât de departe merg Un­­­­gurii cu prigonirile lor A ghicit-o Timpul. Nu numai „P. L.“ dar’ nici un ziar math­ar n’a înregistrat faptul. Şi aceasta nu da ruşine, ci din politică. Zia­rele ungureşti aproabă volnicia, prin tăcere. Din Fiume. Poporaţiunea aşteaptă cu mare interes nouele algeri. E mai pe sus de ori­ce îndoială, că partidul autonomist car’ va esi biruitor şi Dr. Maßander va fi ales de nou primar. în Fiume s’a lăţit svonul, că dintre cei 14 fiumani în­vi­taţi la a doua anchetă nu va participa decât Kuranda, directorul executiv al societăţei de navigaţie Adria. Membrii antonoraişti, cari au retuzat invitarea cred, că ancheta nici nu se va ţină. Chestia Jeszenszky. — Din Liga Română. — în această chestie, discutând-o şi căutând a scoate un relief generala indignare ce a cuprins toată lumea românească în faţa acestei ne mai­pomenite sfidări a opiniunei noastre publice din partea celor­ ce au pus la cale şi au reuşit să presente pe Jeszeenzky decorat cu acest înalt ordin naţional al statului nostru. Interpelarea deputatului român Şerban în camera maghiară în chestia Jeszenszky, precum şi hotărîrea bar. Bánffy de a nu se pronunţa în această afacere, au contribuit a pune din nou în lumină această chestie. Mai ales cinismul cu care comentează gazetele ungureşti interpelarea dini Şerban şi tăcerea ministrului-preşedinte unguresc e revoltător. Sânt, din nenorocire, şi oameni cari nu simţesc ferbinţeala ruşinei în obrajii lor în faţa acestei sfidări; sânt oameni a toate ex­­plicători şi a toate sculători, cari cred nu numai că „nu se putea aminteri“, dar­ cari înghit cu o păcătoasă laşitate această­­umilire şi caută a se consola pe sine şi a linişti pe alţii, zicând: „apoi la urma urmelor n’avem ce face. Trebue să fim cu tripla­ alianţă", avem nevoie mai ales de sprijinul Austro-Ungariei şi n avem încătro, nu putem rupe relaţiunile cu ea, etc. Argumentări de felul acesta se potri­vesc în gura oamenilor cu coloane vertebrale de cauciuc, lipsiţi de demnitate şi de ori­ce simţ naţional — dar­ imensa, covîrşitoarea mulţime a Românilor de cultură şi de carac­ter viril nu numai că nu poate primi acest mod de a vedea, ci se simţesc revoltaţi în adâncimile conştienţei lor de bărbaţi şi de Români la ideea, că an Jeszenszky se poate mândri astăzi cu înaltul nostru ordin naţio­nal şi are astfel putinţa de a-­şi bate joc de noi, Românii din regat, şi de aspiraţiunile fraţilor noştri asupriţi de furia şovinismului maghiar. Iată de ce agitaţiunea din ţeară nu nu­mai că nu se poate potoli, dar’ nici nu se va potoli, cât timp neamului românesc nu ’i­ se va da o satisfacţiune deplină, strălucită, sgomotoasă... E cu neputinţă, ca o naţiune geloasă de onoarea ei în societatea popoarelor ci­­vilisate să supoarte o asemenea insultă cu creştinească resempaţiune, fără a se ex­pune, în asemenea cas, la dispreţul vecini­lor sei. Şi de onoarea noastră este azi vorba ! Baronul Bánffy surprinzând, precum se zice, realitatea şi bună credinţa guvernu­lui şi a Regelui nostru a ţinut să ne ofen­seze cu intenţie premeditată, în mod nedemn şi ordinar. Această ofensă reclama o imediată re­­paraţiune. Fiecare zi de Întârziere imprimă urme neşterse de ruşine asupra reputa­­ţiunei noastre. Ei bine, sânt şese săptămâni căreia aşează un Dumnezeu unic şi atotputer­nic, care întrupează legea morală. Această fiinţă superioară, care nu îngâmfata noastră neputinţă, e principiul cârmuitor al lumei. Ac­tul moral de mărturisire a subordonaţiei noa­stre cătră acea fiinţă superioară, e simburele din care răsare sentimentul religios.*) Era firesc, ca cei porniţi pe clinul ace­sta să nu se oprească in cale. Era în firea lucrurilor, ca mulţi să preţuească, că e cam slabă mângâierea ce ne-o dă acea dumnezeire atotputernică în vorbă, dar, de fapt, simplă umbră metafisică, acel Dumnezeu rod al dia­lecticei, acea biserică eterică clădită cu ab­stracţiuni. Şi apoi, este o urmare fatală a recunoaş­­terei acelui principiu cârmuitor al lumei, ca inimele noastre, de îndată­ ce şi-au simţit atin­gerea, să rîvnească neîncetat cătră dtnsul şi să fie dogorite de dorul de a stabili între dumnezeire şi dînsele acea legătură positivă, pe care o statorniceşte religia; în fine, în sprijinul acestei tendenţe se mai adaugă că o credinţă, care isvoreşte din un sistem exclusiv raţional, nu poate naşte, decât o morală curat aristocratică. Până la înălţimile ei, nu pot străbate, prin puterea cugetărei, decât puţini privilegiaţi de felul în­ţelepţilor Greciei antice, cari, sub un portic la Atena, propovăduiau virtutea şi perfecţiunea morală câtorva rafinaţi ai titerilor şi filo­­sofiei. (Va urma). *) A. Sabatier. Esquisse d'une philosophie de la religion.

Next