Tribuna Sibiului, octombrie 1969 (Anul 2, nr. 504-530)

1969-10-18 / nr. 519

Anul II, nr. 519 In cadrul concursului cena­clurilor şi cercurilor literare, organizat de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Uniunea Generală a Sindicatelor din Ro­mânia şi Comitetul Central al U.T.C. în cinstea celei de a XXV-a aniversări a eliberării patriei, precum şi la a V-a ex­poziţie republicană a cercurilor de artişti plastici, trei medie­­şeni au primit distincţii: Titus Andronic (poezie), George Puş­­cariu (teatru) şi Ion Zaharia (pictură). Considerînd aceasta un succes la nivel republican, atît al cenaclului literar cit şi al cercului de artă plastică, am crezut potrivit să punem cîteva întrebări premiaţilor. TITUS ANDRONIC ai fost premiat pentru ciclul de ver­suri „Inscripţii“. Relatea­­ză-ne tematica lor. Sincer să fiu, întrebarea con­­strînge în perimetrul ei la anu­mite limite, obligîndu-mă la o confesiune. In toamna anului trecut eram preocupat intens să descifrez ceea ce criticii, cu un eufemism, numesc culoare şi specific local. Căutam un sens mai adînc al vieţii de aici, în­­cercînd, în intenţie măcar, o fu­ziune a prezentului cu trecutul. Doar două poezii sunt prezente în ciclul premiat, restul fiind de o tematică diversă. Titlul uneia din ele a tentat probabil juriul şi m-am pomenit cu un alt grupaj de „Inscripţii“ decit cel construit unitar de mine. îndeobşte poeţii nu-mi dau seama şi nici nu-şi bat ca­pul în ce casete de arhivă literară s-ar putea situa, lă­­sînd aceasta pe seama criti­cilor, încearcă totuşi o auto­­interpretare a versurilor ta­le din volumul „Urmele zeu­lui“, predat Editurii pentru literatură. Nu ştiu care poet francez, cu prilejul unui interviu, se ex­prima laconic: despre om vor­besc întotdeauna tîrziu. Para­­frazîndu-l, aş zice: despre noi e bine să vorbim mai tîrziu. Ce părere ai despre scopul concursului la care ai par­ticipat şi rezultatele gene­rale la care s-a ajuns? In ce mă priveşte, sînt mul­ţumit. Ca în orice început în­să, s-au putut observa şi ca­renţe. Cauza esenţială este slaba organizare a multor cenacluri, izolarea provincială în care lîn­­cezesc, lipsa unor tribune pu­blicitare. Dacă totuşi se iau premii, la împărţirea lor efec­tivă s-au observat maniere prin prisma cărora unui poet nu i se acordă suficientă atenţie. GEORGE PUŞCARIU, eşti singurul care ai primit o dis­tincţie pentru dramaturgie. Există oare o pauperitate actuală în domeniu şi cum se explică ea în contextul concursului? Întrebarea dvs. mă pune în­­tr-o mică încurcătură. Nu poate fi vorba de o anume sărăcie în domeniu, dimpotrivă. In ceea ce mă priveşte, am trimis la concurs trei piese: Hector, Se­ria fluturilor şi cea premiată Doar aşteptările. Colegii mei de cenaclu au afirmat că mi-a fost premiată cea mai slabă dintre ele şi îi cred. Ţin mult la piesa Hector şi probabil că îmi va fi montată la televiziune. Sunt convins că neacordarea tuturor premiilor nu a avut le­gătură cu calitatea lucrărilor participante la concurs, îmi spunea aseară Hector, eroul pie­sei cu acelaşi nume, şi de ase­menea îl cred. Scrii versuri, proză, tea­tru. Multilateralitatea aceas­ta înseamnă desigur un act literar prolific, dar în ace­laşi timp şi o probabilă, ne­­fixare de sector. Totuşi, un­de bănuieşti că te vei axa mai puternic, celelalte sec­toare rămînînd în subsidiar? Peste cinci ani voi publica un roman la care lucrez din timpul studenţiei. Pînă atunci, de toate. După apariţia roma­nului, la fel. Aceeaşi întrebare ca şi lui Andronic: ce părere ai des­pre scopul concursului la ca­re ai participat şi rezultatele la care s-a ajuns? Cred că nu şi-a ajuns scopul. In privinţa cenaclului din Me­diaş, acesta va spune mai mult decît se bănuieşte, chiar şi fă­ră aceste concursuri. In cel mai scurt timp, excluzîndu-vă pe dvs. care veţi apărea iminent cu volumul antologic „Mîhniri lîngă leagăn“. Andronic, Gh. Felder şi George Nimigeanu vor apărea şi ei. In ceea ce mă pri­veşte, premierea m-a întărîtat. ION ZAHARIA, ştiu că pictezi numai de puţin timp şi totuşi ai ajuns atît de cu­­rind la o distincţie republi­cană de pictură. Ce ecou a produs în sufletul tău aceas­tă distincţie? Pictez într-adevăr de puţin timp, de prin 1967. Cea dinţii pictură am dăruit-o prietenu­lui meu Al. Voitin, cunoscutul dramaturg, cu care am fost co­leg de şcoală încă de la liceul din Iaşi. M-a bucurat distincţia primi­tă şi mi-a dat încredere prin faptul că pictura mea este de la început apreciată. Pe viitor voi căuta îmbogăţirea mijloace­lor de expresie, pentru a ajun­ge cit mai repede şi mai direct la transfigurarea realităţii în propria mea viziune. Te-ai apucat tîrziu de pic­tură, urmînd cursurile din cadrul Universităţii popu­lare din Mediaş, de sub con­ducerea prof. Petre Dum­­brăveanu. Cărui fapt se da­­toreşte exprimarea atît de tîrzie a acestei vocaţii? Dacă prin „tîrziu“ te referi la vîrsta mea de 56 de ani, trebuie să-ţi spun că aceasta nu , are nimic comun cu arta. Pen­tru a te exprima prin mijloa­cele ce stau la dispoziţia pic­turii, nu este niciodată devre­me sau tîrziu. Intre necesitate și întîmplare există o strînsă legătură dialectică. S-a întîm­­plat să încep a picta la vîrsta aceasta dintr-o necesitate ar­tistică prezentă întotdeauna în inima mea. De altfel, şi profe­siunea mea de avocat, pe care o exercit efectiv din tinereţe, implică, pe lîngă ştiinţă, şi o oarecare doză de artă. Care este ţelul la care vrei să ajungi în viitor, în pictură? Doresc ca prin puţine mij­loace de exprimare plastică să redau crîmpeie din viaţă prin prisma trăirilor şi convingeri­lor mele şi care să fie de folos construcţiei comunismului în ţara noastră. Am mulţumit premiaţilor pentru amabilitate şi, felicitîn­­du-i, le-am urat noi succese în creaţia lor. , P. GEORGE INTERVIU CU TREI PREMIA­ŢI * i !••• • • • ' 1 4­0 • • # © ! © 9 © • • VICTOR PAPIL­I­AN SAU MODESTIA OMULUI SUPERIOR Era în iarna anului 1937. Se în­fiinţase Societatea scriitorilor din Ardeal, în fruntea căreia a fost a­­les scriitorul Victor Papilian, care în acelaşi timp era profesor uni­versitar, decanul Facultăţii de me­dicină şi directorul Teatrului Na­ţional şi al Operei din Cluj. Un cumul de funcţii din care doar unul era remunerat, cel de pro­fesor universitar. Ne-am văzut prima dată în gara Braşovului, oraş în care am fost invitat la prima mea şezătoare li­terară. După şezătoare, o masă cu braşovenii la restaurantul „Ursus“, încheiată jucînd cu toţii „Hora Unirii“, apoi acasă la poetul Aurel Marin, un somn scurt, fără vise de poeţi, iar dimineaţa, sub un soare splendid de ianuarie, o excursie pe Tîmpa şi, la întoar­cere, popasul inevitabil în Braşov, la o klerie Konditorei, cu prăji­turi şi mazagrane. Ales preşedinte al Societăţii scriitorilor din Ardeal, Victor Pa­­p­liian a pus preţ imediat pe or­ganizarea în această provincie a unor dese şezători literare. Era forma cea mai potrivită, în acel moment, de a practica o comu­niune, s-ar putea spune chiar o intimitate, între scriitori şi public. Se trecuse peste formele de cău­tare, de aclimatizare în noul Con­text geografic de după unire şi se încerca o depăşire nu numai a actului de cultură în sine, ci mai­ ales aceea a pătrunderii lui în mase. Victor Papilian a avut această intuiţie şi a slujit-o cu metode care dacă nu erau chiar noi, erau totuşi părăsite atunci. Aşa se explică, pe lîngă multe al­tele, efortul a trei şezători în trei zile consecutive: în perioada aceea editorii bucu­­reşteni tipăreau anevoios o carte de poezie, mai ales a unui pro­vincial. Poeţii de azi vor fi poate uimiţi, în epoca tirajelor de zeci de mii, să afle că aproape toate tirajele cărţilor poeţilor de atunci erau de 200—300 de exemplare, că nu aveau decît o virtuală circula­ţie de librărie, fiind tipărite doar pentru prieteni şi că un roman ca Ion de Liviu Rebreanu era anun­ţat ca o senzaţie la cea de-a cin­­cea mie. Victor Papilian a încer­cat o suplinire a acestui neajuns, prin întemeierea unei edituri în Ardeal, care a rămas în stare de proiect, datorită atîtor vicisitudini materiale care se anunţau la o analiză mai verticală. După ceda­rea Ardealului şi emigrarea Uni­versităţii clujene la Sibiu, cu stea­gul înfăşurat, cum însuşi spunea el, împreună cu Olimpiu Boitoş, acest cercetător literar pe nedrept uitat, cu Mihai Beniuc, Grigore şi scriitori, I­­ ARTIŞTI,­­­I AMINTIRI ! Popa şi alţii, au scos acea fru­moasă nouă serie a Luceafărului lui Goga, care avea să suplinească, măcar în parte, absenţa unei edi­turi. Victor Papilian a fost de o mo­destie care îl caracterizează întot­deauna pe omul superior. Nu in­­terpunea distanţe de nici un fel între el şi confraţii săi mai tineri sau de altă condiţie socială, între un învăţător, care eram eu şi un profesor universitar, care era el, e şi acum distanţa unui meridian reglementar, dar atunci era nu nu­mai o adîncire a consideraţiilor, ci chiar o prăpastie. Victor Papilian vedea numai poetul şi poate îl preţuia mai mult fiindcă practica un autodidacticism literar. La Mediaş venea des şi nu nu­mai la şezători ci de cite ori trecea spre Braşov sau Bucureşti. Lua din gară o birjă trasă de un patruped costeliv şi venea la noi acasă, în „Gropi“, scoţînd toată strada la ferestre şi porţi, fiindcă pe strada mea o trăsură era o raritate. Se aşeza pe scăunelul mamei de lingă sobă. La venire şi plecare îi săruta mina, el, profesor Universitar, u­­nei ţărănci, ceea ce a făcut-o pe mama, căreia nu-i plăceau aiurelile mele lirice, să-mi spună o dată: — Mă, copile, tot o fi ceva de capul tău, dacă un profesor şi un doctor aşa de mare din Cluj vine la noi şi-mi pupă mie mina. Să-i spui că altădată să n-o mai facă fiindcă mi-e ruşine. Ducîndu-mă o dată la Cluj, după moartea lui, şi dorind să vorbesc cu Victoraş, fiul lui, pe care îl cunoscusem la 16 ani, azi doctorul V. V. Papilian, cu studii la Paris, întreb pe doi tineri care după dis­cuţii păreau a fi studenţi la me­dicină. — Unde aş putea găsi pe doc­torul Papilian? — Pe care Papilian îl căutaţi, pe fiul sau savantul? Cel din urmă a murit acum cîţiva ani. lată deci că nu numai în me­moria specialiştilor, dar şi în con­ştiinţa tineretului universitar, Vic­tor Papilian devenise savantul, autor al unui Tratat de anatomie, care nu-şi găseşte în Europa decit un singur omul străin. In arhiva revistei Lanuri, pe care am redactat-o împreună cu regre­tatul prozator Mihail Axente, gă­sesc două scrisori ale lui Victor Papilian, care îl arată în postura de pasionat organizator al şezăto­rilor literare. Le transcriu mai jos: 26 II 1937. Iubite Domnule Axente, In ziua de 6 III venim la Me­diaş. Nu putem însă merge şi la Sighişoara. Din Cluj vor veni Boi­toş, Romulus Demetrescu, O. F. Popa şi Bugnariu (Teofil, n. n.) Boitoş şi Romulus nu citesc însă, aşa că pentru un eseu la care ţin foarte mult, roagă-l pe dl Horia Teculescu de la Sighişoara. Vor veni şi d-nii Paul Constant şi Mircea Alexiu de la Sibiu. Programul exact îl voi trimite peste cîteva zile. Cu drag. Papilian Iubite Domnule Axente, Azi am primit revista „Lanuri"­­ împreună cu un program al şeză­torii. Or eu am primit în ziua de 25 III o telegramă din partea d-tale prin care eram anunţat că şezătoarea a fost amînată. Ce s-a întîmplat? Am fost oare victima unei mistificări? Te rog răspun­­de-mi imediat. în caz că am fost mistificaţi, ar trebui să vedem cine este autorul. Cu drag, Papilian Str. Stroescu, 18 9 III 1937 Cluj GEORGE POPA V \ Is i­s Isls \ I sIs s TRIBUNA SIBIULUI Răsărit de soare în apuseni de EUGEN CIO­ANCA cugeetoid de, cenaei. După obişnuita vacanţă de vară, cenaclul literar „Octavian Goga“ din Mediaş şi-a reluat activitatea. In prima şedinţă de toamnă s-a formulat un plan organizatoric pentru o activitate substanţială, în care s-au inclus şi cîteva şezători literare în deplasare, precum şi invitarea la Mediaş a unor scrii­tori de prestigiu din cadrul revis­telor literare. Printre primii vor fi prezenţi la Mediaş criticii literari Ion Lungu şi Ion Oarcăsu, de la redacţia revistei Tribuna din Cluj. # S-a anunţat în planul editorial pe anul 1970 al Editurii pentru lite­ratură apariţia volumului antolo­gic din opera lirică a poetului me­­dieşean George Popa, intitulat Poezii. El cuprinde: Plecarea spre legendă (1936), Tristul argonaut (1933—1944) şi Mîhniri lîngă lea­găn (1969). Ediţia va fi îngrijită de lectorul universitar V. Fanache şi poetul Dimitrie Danciu. V. Fa­nache va semna un studiu intro­ductiv. Un portret şi desenul sunt executate de Petre Dumbrăveanu. Unii din membrii cenaclului au depus manuscrise la diferite edi­turi: Gheorghe Felder (Ispita jo­cului cu viaţa), George Nimigeanu (Drumuri peste ape), la redacţia din Cluj a Editurii pentru literatură; Titus Andronic (Urmele zeului) şi George Puşcariu (Semne pe co­loană) la Editura pentru litera­tură. # Scriitorul medieşean George­ To­­gan va ieşi curînd de sub tipar în editura „Meridiane“ cu monografia istorică Cetatea de Baltă. Cartea readuce în circulaţia editorială pe acest autor care a mai publicat şi Istoria romanţată a Mediaşului şi antologia de poezie militantă Ne cheamă vărdealul. Metamorfoze­­ de EUGEN CIOANCA george puşcariu sărbătoare Pe lanuri nesfîrşite se adunară-n snopi, Buchetele de aur şi cerurile-n plopi. Iar hora sunătoare bătu pasul mai tare Rotind in inimi un pas de sărbătoare. Cu ochi de cîntec şi surîs de-augur E-nalta sărbătoare în aurul din jur. In valuri mari, doinind bălai pe-o rină, Străbunii poposesc şi-n mine se îngînă. Şi de culeg din holde nectarul cu migală, Eu vreau să-nalţ o poartă triumfală. Şi sîngele să-l plec, ca spicul, în statuia Urmaşilor lui Ştefan, copiilor lui Gruia. Iar dacă inima îmi fuge azi din piept, Partidul m-a-nvăţat s-o caut, s-o aştept, Acolo, în brăţara, pierdută între munţi, Ce-a rînduit lumina pe-ntunecate frunţi, In schelele albastre proptite parcă-n cer, Fe care urcă omul cu braţele de fier. fifus andronic mit Timp de ţărînă, patimă vană Noapte eşti Ană, Zi vei fi Ană. Lasă-mi lumina, ţi-o voi zidi Să fac din noaptea trupului zi; Vai! n-are piatra nici-un fior, Adă-mi tu mîinile Să te măsor Arderea-n veacuri, Ca-ntr-un descînt Lasă-mi tu ochii — cer şi pămînt. Ard sub mistrie buzele-ţi, var Prins-a să-ngheţe surîs de cleştar. Noapte eşti Ană, Noapte şi zi, Mîinile tale cresc în tării ... ! george nimigeanu prezent Albastru am plecat şi verde vin In roşul vînturat între nisipuri Vă stau în preajmă, sincer şi senin, Mereu acelaşi, dar cu alte chipuri. Şi-n oricît aur cîntărit de sînt Prea ieftin preţul îmi va fi mereu, Că-n chipurile mele de pămînt, Neprețuit, se-nchide timpul meu. s S Is I s Is Is * II Is Is Is II Is Is Is Is Is Is Is*M­s george făcu amintirea strămoşilor Strămoşii toţi şi-au scris trăiri în veac, pe stîncile ce cresc în noi necontrolate, atavici forţe ce în timp se zbat şi ne recheamă cînturi necîntate. 4 Trăirile în file s-au cristalizat, prin lungi şiraguri de ciopliri nu strică şi-s prinse toate în obraz crispat, ce peste veac ne urmăreşte încă. Stau prinse-n raze, în oglinzi răsfrînte, obol adus şi răsădit în noi, cristale ce statornic să ne-ncinte, un murmur dus cu gîndul înapoi. Ionel călbureanu strigăt în soare îşi bea căprioara Chipul din apă, Spărgînd cu piciorul Mitul pădurii ... Bea inimă soare Din oglinda copitei l­ăsată-n noroi Şi-ntoarce-te-n mine. Bea inimă tăcere Rămasă-n căuşul de lut, Că-n amfore şi-n ea Rămîn Acei ce pleacă, Neduşi cu totul. *s *s Is Is *s *s IIs Is *s Is IIs­­ I­II. * 15 gheorghe felder chiar dacă aştept! Iubirea N-o puteam păstra în lucruri Nici în mine. Mă sfişiam dăruindu-mă S-o recapăt, S-o rechem în casa pustie Dar treceau, Treceau zilele albe, albe, albe, Cu nopţi, fără nopţi, Dar mai sper Şi încă mai sper că veni-va O singură zi Răsărind dintr-odată De aceea aştept încă-n prag Vînt din larguri să-nchidă fereasta Rămasă deschisă-n chemare Deşi azi ştiu Că vînturile bat Din inimă spre largul lumii, ilse hem­ salutul iubirii Salutul iubirii rosteşte-l totuşi Vreau să îngenunchez şi să primesc pe frunte semnul mistuitor ca să străbat furtunile dreaptă coloană de pară. I 1ii \ I\ \\ X In românește de DAN CONSTANTINESCU jj jFoar - —•------------------- “ Pag. 3 .

Next