Tribuna, octombrie-decembrie 1885 (Anul 2, nr. 223-279)
1885-11-08 / nr. 256
Pap. 1022 ţilor litigante încă înainte de 25 al. c. şi cu puţine ciipe după aceea se va publica. Se vorbesce cu toată positivitatea, că Papa va da aceleia forma unui exmis motuproprio. într’acela Papa va constata drepturile istorice ale Spaniei asupra insulelor Caroline, pentru ceea ce Spania va avea să ofere imperului german o posiţiune privilegiată, adecă unele favoruri speciale în Archipel. Papa nu va specifica aceste avantaje, ci va lăsa în buna chibzueală a ambelor părţi, să se înţeleagă în mod direct asupra acelora. Răsboiul serbo-bulgar. Telegrame ale „Voinţei naţionale“, Slivniţa, 16 Noemvrie n. 9 oare seara (depeşă sosită la Bucuresci la 17, 2 oare seara.) Prinţul Alexandru a sosit aci la 3 oare după amiafii. S’a lucrat toată fiina pentru a termina redutele cari dominează drumul Dragomanului. Posiţiunea este excelentă pentru apărare. Serbii au fost ocupaţi o parte dinţi cu evacuarea răniţilor cari sunt număroşi. Ei au făcut ca trupele sârbesci se înainteze prin pasul Dragomanului, ale cărui intrări sunt ocupate de dînşii. Nici un atac n’a fost îndreptat a fii contra Slivniţei. Bulgarii au executat o mişcare înainte pentru a garanta linia lor de apărare între Breznik şi Slivniţa. Inamicul n’a ocupat drumul Lom-Palancei. Perderile Bulgarilor se ridică pănă afii la 800 de oameni, atât omorîţi cât şi răniţi. Cifra perderilor Sârbilor este cu mult mai mare. Se zice că Bulgarii au făcut 150 de prisonieri spre Vidin. Se organisează la Sofia un serviciu sanitar. Trupele din Rumelia sosesc cântând imnul naţional, după un drum de 60 de chilometri. Mulţimea le-a salutat cu strigătele de ura. Sofia, 17 Noemvrie n. (9 oare dimineaţa) Nu s’a mai audit bubuitul tunurilor azii-dimineaţă. Se presupune că Serbii vor încerca să fee posiţiunea Slivniţei prin flancul stâng, urmând valea spre Sud, dar’ Bulgarii au prevăfiut această mişcare, precum şi un atac spre Lom- Palanca. E firma speranţă că Slivniţa va pute să resiste într’un mod viguros inimicului, cu toată inferiotatea numerică a armatei bulgare. De altmintreri, preste 3file, va fi în giurul Sofiei un număr de oameni îndestulător pentru a lua chiar ofensiva. Sofia, 17 Noemvrie n. Pănă acum au sosit în Sofia preste 15,000 oameni venind din Rumelia și din diferite oraşe ale principatului; trupele îndată ce sosesc sunt îndreptate spre Slivniţa, unde se va decide bătaia dintre Şerbi şi Bulgari; în Sofia domnesce o activitate extraordinară; soldaţii pleacă în marş forţat; se organisează ambulanţe şi spitaluri chiar în case particulare; lucrările de apărare a Sofiei se activează cu o energie deosebită. Serbii bombardează întăriturile dela Slivniţa; acest bombardament nu poate face mari stricăciuni de vreme ce Serbii n’au decât tunuri de câmp; tunurile lor de asediu n’au sosit încă. Din Sofia se aude mereu canonada. înspre Vidin s’au întâmplat mai multe lupte între Bulgari şi Serbi. Serbii au făcut prin sonieri 1 batalion regulat bulgăresc. Scrii positive n’au sosit încă. Slivniţa, 17 Noemvrie n. Serbii au atacat astăzi posiţiunile dela Slivniţa prin două părţi, după o bombardare de mai multe oare. Lupta a fost din cele mai crâncene. Se crede, că Serbii dispuneau aci de 18,000 oameni. Serbii au fost respinşi suferind perderi mari. Armata bulgarăi-a urmărit pănă la o distanţă de 6 chilometri. Entusiasmul Bulgarilor e mare. Sosesc mereu trupe din Sofia. Puterea de resistenţă a Bulgarilor devine din ce în ce mai mare. Perderile Bulgarilor se urcă la 1000 morţi şi răniţi. Sofia, 17 Noemvrie n. A sosit avant-garda corpului din Rumelia; soldaţii foarte osteniţi dar’ dispuşi să lupte cu bărbăţie; pănă peste câteva oare vor fi aci 15.000 oameni; principele e la Slivniţa, în fruntea armatei; în cas de înfrângere, armata se va retrage şi se va fortifica în Sofia care e apărată de ridicături de pământ şi şanţuri. Bulgarii sunt hotărîţi să lupte cu disperare; chiar Sofia dacă ar fi luată, ei se vor retrage şi se vor organisa la Târnova sau în altă localitate. Popolaţia e în mare ferbere, dintr’un moment în altul se aşteaptă scirile dela Slivniţa, care nu pot fi decât de cea mai mare gravitate. Timpul s’a stricat cu desăvârşire, trupele vor ave să sufere mult din această causă. Sofia, 17 Noemvrie n. în lupta dela Negotin Bulgarii au făcut prisonieri 180 de Sârbi, perderile din partea Bulgarilor s’au urcat la 200 oameni. în total au perdut Bulgarii pănă acuma aproape 1,000 oameni morţi şi răniţi; perderile Sârbilor, cari au avut să lupte în contra unor posiţiuni întărite, se urcă la mai bine de 1,500. Acţiunea Sârbilor este împedecată din causa mulţimii de răniţi, în Sofia sosesc necontenit trupe. Dacă pănă în treifile Slivniţa nu e luată, Bulgarii îi vor pute respinge pe Sârbi. Forţa „Tribunei.“ Hermina. (Urmare.) Pe coasta colinei, în dosul locuinţei familiei de Sent-Mesme, se afla o capelă singuratică dedicată patronului satului; stahia sfântului, care îl representa în costum de pelerin, în genunchi, ţinând un obiect de devotaţiune în mânile sale unite, era pusă pe un altar compus din petri albe, împodobit cu vase, pe care fiicele pioase le încărcau de flori proaspete în timpul verii, care iarna le înlocuiau cu rase, crini, sau spiniş artificial. Serviciu religios se făcea aici numai o singură dată pe an, şi d-soarele de Sent-Mesme erau cele dintâiu, care înfrumseţau acest modest loc sfânt. Herminei îi plăcea mai cu deosebire; de câte ori Scarlat și ea nu se opriseră din alergările lor copilăresci, pentru a duce buchete „sfântului celui bun“. Acolo o aşezase el într’oni, când ea se lovise la picior şi temându-se se o lase singură afară pănă când va merge să spună d-nei de Sent-Mesme, a dat-o în protecţiunea „sfântului celui bun“. Acolo a găsit-o el plângând, în oara când el trebuia să se depărteze de ea pentru prima dată mergând la colegiu, atunci la tristeţa rămasului bun nu era amestecată nici o amărăciune; tot acolo spera el să o găsească şi astăzi, după o despărţire aşa lungă, după atâte suferinţe ascunse, după atâte mâhniri ale aşteptării, în care nu putea să se amestece nici o siguranţă de fericire. Opt oare de dimineaţa suna orologiul de la biserica satului, când Scarlat, împingând portiţa grădinii d-nei de Leyhster, se depărta eșind la larg. Era în timpul celor din urmă zile ale lunei August, soarele deja ridicat răspândia raclele sale în atmosferă. La orizon piscul plin de zăpadă al Pyrineilor arunca o umbră pe azurul palid al cerului, care în planurile mai apropiate, se distingea umbra cea neagră produsă prin verdele închis al bracjilor, şi mai aproape încă se iviau munţii acoperiţi cu livezi înverzite, unde păsceau turme de capre albe. Sunetul clopoţeilor ce poartă câte una la gât, se aucjia prin aerul limpede , rîuleţul murmura între malurile lui înflorite, şi miosotisul de pe povîrnişuri suridea la petrecerile libelulelor. Totul era veselie, totul părea fericit de a trăi, fiinţele şi lucrurile, şi Scarlat în mijlocul acestei veştejiri a naturii, încercând de a goni năvala gândurilor sale, îşi elicea, că desnădăjduirea lui nu se poate potrivi în mijlocul uneijile atât de frumoase. Urmând uliţa cea strimtă, care începea dela locuinţa sa, coti la stânga şi străbătu într’o jumătate de oră potecuţa, care mărginia costişul. Acolo se înălţa, pe o suprafaţă umbrită de stejeri seculari mica capelă, al cărei vârf ascuţit se perdea printre verdeaţă. Uşa era deschisă, câteva luminări ardeau în faţa „sfântului celui bun“ şi o femee înghenunchiată, părea cu totul absorbită în rugăciunea ce adresa cătră lujeu. La această vedere, Scarlat tresări, o paloare extremă se răspândi pe obrajii sei, inima sa nu-l înşelase; era acolo aceea, pe care o iubia, era acolo ca înjilele fericite ale copilăriei lor, ca şi altădată când o audia rugându-se pentru el!... El dete un strigăt, care o face să tresară, ea se întoarse, şi zărindu-’l, sări palpitând şi numaidecât fii în braţele lui. El o strînse ca eştt din fire la peptul seu şi multe sărutări urmară.... Hermina îşi veni mai în curând în fire din această beţie; îşi ridică ochii înecaţi în lacrimi şi îijise împingându-l încetişor: „Te mai revăd dar’ amicul meu, te revăd după doi ani de absenţă, în care n’am încetat de a mă gândi la tine şi de a-’mi da silinţa să îmoi inima tatălui meu“. El nu-’i răspunse nimic, ci din nou o strînse la sine, car’ ea urmă suficiend cu întristare: „Fii resonabil, Scarlat, să ne aşedăm pe această bancă ca odinioară, când veniam să ne rugăm de sfântul să ne ajute ca să putem prinde flutureii de prin iarba înflorită, şi să vorbim împreună în această oară scumpă, care ne este încă dată, şi care poate nu o vom mai găsi!“ „— Te-am aşteptat,“ — mai cjise dînsa, şi tinărul om se aşecta lângă ea, ţiind braţul împregiurul taliei junei fete. — „te-am aşteptat de o lună de zile, speram în fiecare a zi să te văd şi îmi criceam: dacă el n’a uitat nimic din fericirile de altădată, va veni să mă caute aici!“ (Va urma.) TRIBUNA Hota cerculară a Bulgariei câtre Puterile europene. Tanov, ministrul afacerilor străine, a adresat marilor puteri următoarea cerculară : „Când guvernul în firma intenţiune şi cu generoasa resoluţiune de a preveni vărsarea de sânge în Rumelia orientală, a luat în mână causa poporului rumeliot, marile puteri şi-au pronunţat o mustrare severă, pentru că ele considerau disposiţiunile luate de dînsul ca o atingere la drepturile suverane ale Sultanului şi la întregimea imperului otoman. „Guvernul prinţiar, supunându-se hotărîrii puterilor, a luat angagjamentul solemn să facă să domnească ordinea şi liniştea în Rumelia şi să împedece o agitare care ar fi putut crea pericole în regiunile vecine cu ţerile unde erau forţe bulgare. După ce a prevenit vărsarea de sânge şi a menţinut pacea şi siguranţa printre poporaţiunile principatului şi ale Rumeliei, provincii cari fac parte integrantă din imperul otoman, după ceşi-a ţinut cuvântul dat curţei suzerane şi marilor puteri de a depărta orice pericol, guvernul princiar vede deodată că acest pericol se iveşte din partea unui stat vecin, neatîrnător, care a năvălit în teritorul principatului, fără a notifica prealabil Bulgariei prin mijlocirea sublimei Porţi, singura cale legală într’o eventualitate aşa de gravă, un ultimatum conform dreptului ginţilor şi în care acest stat ar fi expus reclamările sale şi motivele cari îl împingeau să fee o hotărîre aşa de extremă. Sârbia a declarat răsboiu Bulgariei. Armata sa a făcut erupţiune alaltăieri în teritorul nostru în nisce împregiurări pe cari toată lumea le cunoasce. Şi cu toate aceste, Europa îngrijeată şi Turcia geloasă să facă să se respecte întregimea imperului otoman, au lăsat şi lasă încă fără să facă nici o protestare, pe un stat independent să calce sub picioare chiar acest principiu de întregime invocat contra Bulgariei într’o împregiurare ce nu s’ar pute pune în paralelă cu marea crisă ce a isbucnit. La această oară, se cuvine guvernelor europene să judece din ce parte a venit agresiunea, în situaţiunea sa de principat vasal Sultanului, Bulgaria nu putea se declare şi n’a declarat răsboiu Sârbiei. Asemene prinţul Alexandru a socotit că datoria sa cea mai sfântă e de a se adresa Sultanului şi marelui vizir îndată ce a aflat că armata sârbească a intrat în teritorul bulgar. Depeşile pe cari prinţul le-a făcut să ajungă la înalta lor destinaţie, au rămas pănă a fi fără răspuns. Alteţa Sa, în momentul de a merge să întimpine pe năvălitorul care a sosit aproape de porţile capitalei,mi-a dat ordinul să mijlocesc prelungă ministrul otoman al afacerilor străine pentru a obţine un răspuns; în faţa acestui act neauziit de agresiune pe care guvernul sârb ’l-a comis faţă cu guvernul prinţiar, în dispreţul dreptului internaţional şi al dreptului ginţilor; în faţa nenorocirilor ce va atrage un răsboiu a cărui iniţiativă a luat-o Sârbia singură și ale cărui urmări le va suferi numai ea, după cum avem convingerea, — guvernul princiar crede că dacă întregimea Turciei a fost atinsă şi violată, aceasta nu s’a făcut de loc prin faptul intervenirii Bulgariei în Rumelia — aceste provincii făcând amândouă parte din posesiunile teritoriale ale imperiului otoman — ci prin faptul acestei agresiuni necualificabile a unui Stat neatîrnător, al cărui singur scop este să obţină o mărire de teritor în paguba unei ţeri vecine. Guvernul princiar îşi face o datorie de a declara sfîrşind că se întemeează pe simţimintele de înaltă dreptate ale marilor puteri ca ele să fee o hotărîre, pentru că cel din urmă cuvânt trebue să aparţină Europei. Macedonia şi mişcarea bulgară, ziarul „La Constitution de Tirnovo“ publică o scrisoare a dlui Petcov, autorul proclamaţiunii adresate poporului macedonian. Nr. 256 Dl Petcov fiice, că filalul oficios „La Correspondance Politique“ din Viena a publicat într’adins, cu două luni după apariţiunea sa, această publicaţiune, care a fost în realitate dată a doua fii după ce Bulgarii şi Rumelioţii proclamară unirea celor două provincii. El adaugă că oamenii de bună credinţă vor înţelege gândul ascuns al filarului oficios vienez, dar că, ca autor al proclamaţiunii, trebue să dee oarecari lămuriri. După declaraţiunea unirii, un mare număr de Macedoneni, credeau că a venit momentul să provoace o revoluţiune în ţeara lor. Luând aceste dorinţe în consideraţiune, fiice dl Petcov, dădui atunci proclamaţiunea mea, negândindu-mă că o mişcare în Macedonia ar fi de natură să vateme unirea făcută. Dar, când autorii mişcării unioniste mă convinseră asupra trebuinţei de a împedeca să se producă în Macedonia orice agitare, pentru a asigura isbânda finală; şi când socotiiu câte împregiurări grele ar pute să împedece viitorul causei noastre, invitaiu toate grupurile macedonene să vină la Sofia. Acolo le expuseiu situaţiunea şi le îndemnaiu să se ducă la Filipopol pentru a se pune la disposiţia autorităţilor militare bulgare, ceea ce toţi se grăbiră să facă. Eu însumi anulaiu proclamaţiunea mea. Nu va fi deci nici o agitaţiune în Macedonia, dacă mişcarea unionistă e coronată cu isbândă. Dar, dacă puterile vor distruge această operă politică, oficioşii vienezi pot fi siguri, că revoluţiunea va isbucni îndată; că Bulgaria singură, scoţând orice altă putere, posedă destulă influenţă în Macedonia pentru a provoca acolo sau a opri o mişcare poporală; că în sfîrşit dacă dorinţele unanime şi arătătoare ale Bulgarilor nu se vor realiza, nimeni nu va pute să reţină revoluţiunea şi în fiina când agenţii Bulgariei vor voi, Macedonia va fi în foc. Dar, pentru afii, adaugă dl Petcov sfîrşind, ne mulţumim să aşteptăm resultatele operei întreprinse. Distincţiunea muncei „maghiare“, încă prin luna lui Maiu a. c., de loc după deschiderea expoziţiei din Budapesta am fost adus în Nr. 104 următoarea notiţă: „Numărul de ieri din „Budapesti Közlöny“ conţine o scrisoare prea înaltă, prin care se exprimă recunoscinţa prea înaltă, profesorului Emeric Sendl, architectului Cristian Ulrich şi anteprenorului Gilbrand Gregersen pentru meritele câştigate cu construirea clădirilor de expoziţie; tot pentru aceasta se decorează cu ordul de cavaler Francisc Iosif membrii comitetului de clădire: architectul Ioan Bobula şi Iuliu Bucovici, anteprenorii Emil Neuschloss, Andrem Weissenbacher, Edmund Neuschloss şi Marcell Neuschloss; cu crucea de aur pentru merite: lemnarul Rudolf Trautmann şi grădinarul suprem Georg G 11 e m o t. Toţi Maghiari! . . .“ închiriendu-se acuma exposiţia seria celor decoraţi, respective avansaţi e, se înţelege, neasemănat mai mare. O reproducem aici după foaia oficială promiţând numai observarea, că între numele subliniate se află şi de cele de curând acuitate cu timbru de 50 cm. Altcum presupunem, că ministrul la propunerea distincţiunilor n’a fost preocupat de numele nemaghiare.