Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)
1886-08-02 / nr. 177
Anul III Sibiiu, Sâmbătă In 2/14 August 1886 Nr. 177 Abonamentele Pentru Sitivi, 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fi. 50 cr., la an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/a an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl., 1 an 14 fr. Pentru România şi străinătate: Apare în fiecare zi de lucru l* an 10 fr., la an 20 fr., 140 fr. ’ Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. JL&. Abonament lunar pentru August st. V. — cu preţurile din capul foii — invită „ Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Mi hi iu, 1 August st. v. Nimenea nu se va îndoi, că „Nemzet“ este unul dintre cele două organe principale ale guvernului unguresc. Are două organe principale guvernul unguresc: unul în limba germană, prin care vorbesce cu lumea externă, acesta e „Pester Lloyd“, şi altul în limba maghiară, prin care vorbesce cu naţionalitatea maghiară, acesta e „Nemzet“. Mijlocitorul acesta între guvern şi naţionalitatea maghiară, în numărul seu de Marţi, la locul cel dintâiu, demonstra, că în societatea maghiară de astădată numirea „seson mort“ n’are loc. Demonstrarea o sprijinesce cu activitatea societăţii maghiare în diverse părţi ale regatului, îşi exprimă însă organul oficios bucuria, că „şi în societatea cetăţenilor de limbă nemaghiară, care în înţelesul legilor patriei fac parte din naţiunea politică, se poate vedea aceeaşi vioiciune“. După acest certificat graţios pentru cetăţenii patriei cu limbă (recitus cu buze nemaghiară, oficiosul principal se opreşce la „Zivena“, reuniune de femei slovace, care a fost întrunită la Turocz-Sz.Marton, la „Asociaţiunea transilvană“ întrunită la Alba-Iulia şi la festivităţile reuniunilor săsesci din Braşov. Aci însă ghiarele pisicei es din sac. Cu toată conclusiunea, că vor vedea naţionalităţile ce schimbări vor provoca în „spiritul comun al patriei“, dacă vor continua a concura cu Maghiarii pe terenul social, este evident, că nu de dragul activităţii şi „vioiciunii“ cetăţenilor cu limbă nemaghiară se eşofează oficiosul principal într’un articol la locul cel dintâiu. Cu o dexteritate, care provoacă mai mult surisul, oficiosul principal presentează toate asociaţiunile şi reuniunile aceste cu nescariva păcate naţionale. Pentru ce aceasta? Pentru ca marinimositatea maghiară seoase cu atât mai mult la iveală. Pentru ca să se vaită de departe, că Maghiarii nu numai iartă păcatele „soiurilor“ de alte popoare (népfajok), dar’ se şi bucură de progresele lor. Şi dacă stau astfel lucrurile în Ungaria felix, de sine urmează mai departe întrebarea: mai au „soiurile nemaghiare“ cuvinte de a se plânge, că sunt apăsate? Nu pot se aibă, pentru că d.e „soiul concetăţenilor români“, dacă ar fi apăsat, n’ar pute avă o Asociaţiune, care există acum de un pătrar de secol, şi care „în era constituţională a sporit considerabil atât în privinţa materială, cât şi în privinţa numerică a membrilor.“ Este logică aceasta şi trebue să fie bună această logică, fiindcă este a unui oficios principal al guvernului unguresc. Oficiosul a uitat şi poate bucuros a uitat, că s’au petrecut lucruri în era constituţională, care nu consună cu logica lui guvernamentală. S’au petrecut lucruri, asupra cărora reflectând, ori-şi-ce om cu judecată sănătoasă trebue să-’şi dică, că de „Asociaţiunea transilvană“, de care e vorba, dacă nu era moştenită dela alte sisteme antecedente, în era constituţională maghiară nu ar fi vădut lumina zilei. Avem dovadă neaprobarea reuniunii agricole şi a reuniunii „Opinca“. Să plicem însă, că numele „Opinca“ a isbit în fineţa simţirilor acelor ce au inventat nemuritoarele cuvinte: „O te büdös bocskor“ şi nu s’au putut decide pentru aprobare, însă ce va fi greşit societatea agricolă, pe care Românii au voit să o înfiinţeze şi s’au frânt în două rînduri de stânca voinţei guvernului unguresc? Maghiarii au subvenţiuni dela stat din averea comună, avere la care contribue trei părţi de „soiuri“ nemaghiare. Subvenţiunile aceste se dau pentru toate întreprinderile lor cu prea puţine, ar fi în era constituţională poate cu nici o excepţiune. La anul 1881 au cerut şi Românii un ajutor ad hoc, doar’ de 2000 fl. u. a., pentru ca să poată deschide o exposiţiune de producte ale industriei româneşci. „Nemzet“ nu va mai fi ţinând minte, căci e demult de atunci. Cinci ani sânt mult în viaţa popoarelor din Ungaria. Noi Românii însă, soiu mai vechiu pe pământul acesta, ţinem minte, că nu numai că Asociaţiunii lăudate astăzi nu ’i s’a acordat ajutorul, ci Asociaţiunii ’i s’a interzis chiar arangiarea exposiţiunii, încât au trebuit să se decidă mai mulţi particulari, să fee exposiţiunea asupră-’şi şi să o ducă în îndeplinire pe risicul lor, fără de ajutor din averea comună a statului. Aceasta s’a întâmplat în era constituţională, sub auspiciile guvernului unguresc „liberal“. Era constituţională însă n’are merite numai de a fi împedecat Asociaţiunea în funcţionarea ei. Ea a contribuit şi contribue, ca nici mijloacele materiale, nici numărul membrilor să nu se sporească. Pentru că acei ce au membri în reuniunile St. Ladislau etc. din ţeri străine, nu admit în Asociaţiunea transilvană membri d. e. Români din România, oameni cu dare de mână, care, dacă s’ar face membri fundatori sau altfel de membri, ar pută dărui sume mai mari decum sânt cele modeste ale cetăţenilor sleiţi de avere din „soiul“ românesc din patrie. Aşadar, mai încetişor cu vorbele măreţe, căci vin faptele şi dau de gol, fapte care, sântem convinşi că şi „Nemzet“ va şei, că nu le-am înşirat pe toate, când am citat aceste vre-o câteva. Meritul, şi aceasta ar trebui să o scie organul oficios, că avem ceva nu este al erei constituţionale, ci al vitalităţii noastre, care scie învinge toate greutăţile câte ’i-le impune era constituţională şi după ce le-a învins pe aceste, învinge şi pe acele, care ’şi le impune însăşi, ca să nu rămână înapoi, sau să nu le stingă în comuniunea, care numai cere dela nemaghiari, dar’ de dat nu le dă decât, cum dice vorba Românului, cu degetele în ochi. Ceva însă, cu toate aceste, ne bate în ochi. Pentru ce „Nemzet“ se presentă tocmai acum publicului cu acest articol ? La aceasta să revenim cu altă ocasiune. Forţa „Tribunei“. Un pas hotărît. (Urmare şi fine.) . .ramn diua următoare aşadar’ avea să meargă la peţit. Ca om inteligent a crecjut totuşi, că înainte de a face pasul hotărît, n’ar fi de prisos se se informeze într’un chip neîndoios ce fel de disposiţii ar întimpina la coconiţa din cestiune, şi numai după aceea se se presente el cu toată ceremonia de peţitor. A amânat dar’ treaba pe vre-o câteva zile, înţelegendu-se foarte în secret cu o amică de a sa, care a luat asupră-’şi sarcina de a-’i aduce vestea dorită din partea persoanei scitite. Amica lui Porfirie s’a şi dus la coconiţa Marghioliţa cu instrucţiunile primite. Ce vor fi pus la cale între sine aceste două femei, ce nu, asta nu se scie, destul că el, Porfirie, era mulţumit cu misiunea discretei sale amice. Atâta sciunse, că Marghiolita era cam vicleană din natură şi o fiinţă resolută totodată. Am cuvinte dar, se presupun, că după ce ea se informase binişor despre însuşirile personale ale domnului diurnist, s’a hotărît se-ş i facă o păcălitură şi cu o cale o mică lecţie de morală. Eroul nostru, plin de idea reuşirii şi îmbrăcat în mare ţinută, pornise în drumul seu important. Cu paşi uşori, eleganţi, pe cât îi permiteau picioarele, cu capul ridicat zimbitor, deschise poarta casei fericite, şi aruncând o privire prin curtea spaţioasă, de unde se vedea şi grădina, s’a urcat pe trepte şi a dispărut în odaie. Dialogul urmat între el şi ea, nu preste mult, poate chiar în ziua aceea a ajuns, nu pot sei pe ce cale, pănă la urechile vecinilor, şi încă într’o formă şi cuprins, ce nu par a fi neexacte. Se spune anume, că el îndată ce întrase în salonul domnişoarei, ’şi-ar fi luat o faţă plină de gravitate. După altă variantă nu era nici decât gravă faţa aceasta, ci foarte confusă. Să luăm dar’ calea de mijloc și să sjicem, că era de o gravitate mestecată cu o nuanță de zăpăceală. — O prea respectuoasă rugare, — începe domnul diurnist, după ce s’a așezat, — aș ave să ve îndrept, stimabila mea domnișoară. Nu stiu dacă d-voastră sunteți dispusă, ca să . . . ca să dați pentru . . . — Vreo contribuire doară pentru școala de fetițe? — O, nu. — Poate alt scop filantropic ? — Nici decum, domnișoară. Eu nu obicșnuesc a cerși nici decum. — Atunci urmează, domnule, te ascult fără să te întrerup. — Mulțumesc, voiam săic, că nu stiu dacă ați ave plăcere să-mi dați ascultare la o... ca să fiu scurt. . . stimabilă domnișoară și-i-i, și ca să nu vă rețin dela afaceri . . . acum pe timp de vară veți fi nespus de ocupată . . . da, pe timp așa de favoritor, într’adever e foarte plăcut timp... și cred că-ă-ă la grădina d-voastre îi face bine, pentru că . . . ’mi se pare aveți frumoasă iarbă în grădină și multe poame de soiu... — Da, se găsesc de toate, și iarbă fru- moasă, poftesc, să o vedi, d-le Porfirie ? E foarte mare deja. — Nu, mulțumesc, sărut mâna ... am să vă spun ... ca să fiu scurt. . . scopul meu este serios și intențiunile vrui se ctic sânt de natură serioasă, cred că . . . d-voastră înțelegeți. (In vremea aceasta dl Porfirie se încăldise cam tare, căci fruntea îi era asudată; car’ domnișoara în loc să grăiască vre-un cuvent de încuragiare, se mărginia a se uita neîntrerupt la el cu nisce —Schi foarte curioşi.) — ’Mi se pare, d-le Bălan, nu te simţi bine, eşti asudat de tot. Ai poate ferbinţeli, friguri ? — Nu-i nimic! din contră, sunt foarte bine, ve asigur pe onoare . . . — Poftesce puţină apă. Este rece de la fântână. Am adus-o chiar eu. Avem şi fântână în curte, o ai vecrut? (Aici ’i-a întins un păhar de apă). — Da, domnișoară, sărut manile, e foarte bună apă, vă mulțumesc, e foarte bună. (Lucrul acum amenința să nu ajungă la adecă, când Marghiolița îi veni într’ajutor șizise:) — ’Mi s’a spus, d-le Bălan, că ai de cuget să te însori ? — O, nu ! adecă . . . voiam săfle, că da, așa este . . . ’mi-a trecut aceasta prin gând. Insă, nu pot sei dacă respectiva stimabilă persoană ar dori . . . — Cum să nu dorească ?! O adevărată fericire! D-ta ești încă tiner în anii cei mai buni... — Așa gândiam și eu, adecă pardon, domnișoară, aveam intențiuni . . . intențiuni . . . — Și cine este, dacă ve ierți să fiu curioasă, cine este respectiva? — Respectiva persoană? Da, domnișoară, era să vi-o spun . . . sânteți, sânteți d-voastră, mult adorată domnișoară. Da, pentru d-voastră inima mea arde cu flacără nestinsă și vă adorează cu credință, și am venit aici, ca să ve descoper intențiunile mele serioase și se vă rog . . . după cum ’mi-se pare v’am anunțat prin o persoană, adecă . . . — Prea frumos, stimabilul meu domn. Dar’ acum pare’mi-se este și deajuns! (Amândoi se ridică de pe scaune, ca cu un slab suris, el trăsărind). Răspunsul meu e gata: Inima d-tale, d-le diurnist, este în rătăcire cu intențiunile ei, și regret, că trebue ca eu să-’ți descopăr, că încătrău sânt ele îndreptate. (Porfirie dă doi pași Indéret). Desigur nu sânt îndreptate într’acolo, ca să mă fericesci pe mine, ci ca să-’fi reparezi pe un moment finanţele ruinate. Incidentul acesta neaşteptat a consternat adânc pe Porfirie al nostru. Nici un cuvenţel nu mai putea încurca. S’a mulţumit dar’ a eşi fără sgomot, a merge degrabă acasă şi a se închide pe o săptămână dinaintea oamenilor. Mă trezesc la vre-o trecere ca braţ şi îmi duce cu glas apăsat în vreme ce ne plimbam: „Cunosci d-ta dicala unui mare scriitor latin? Asta sună aşa: încrede-’ţi corabia mărilor, dar’ tu femeilor să nu te încreţi, căci mările sânt mai puţin înşelătoare decât femeile! Aşa grăiesce sau vestitul Horaţ sau Herodot.“ Am văitat îndată, că nu se restaurase de Revistă politică. Sibiiu, 1 August st. v. întâlnirea monarchilor în G a s te in nu a încetat a fi obiectul discuţiunilor şi comentărilor politice. „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ ciice, că „în giurul întâlnirii de la Gastein se învârte interesul politic aljilei şi atât presa germană cât şi cea austriacă dau primul loc soirilor venite dela Gastein. Ear’ aceasta o fac cu desăvîrşire conform opiniei publice, care plină de speranţă şi de încredere privesce la această garanţie, ce leagă amicia ambelor imperii vecine“. în adevăr fiecare cetăţean din ambele imperii în sensul acesta trebue să judece importanţa alianţei din nou sancţionate la Gastein, în străinătate însă, mai cu seamă în Rusia şi Francia, care de un timp încoace nu au putut ascunde oarecare răceală, — ca să întrebuinţăm un termin cât se poate de domol — faţă cu alianţa celor două imperii şi o deosebită simpatie una cătră alta, lucrul se judecă altfel. Am înregistrat cu altă ocasiune unele voci ruseşci despre întâlnirea de la Gastein şi alianţa austro-germană. Iată cum se exprimă în această privinţă şi ciiarul parisian „Journal desDébats“. „După întâlnirea din Gastein Europa este cuprinsă de un sentiment nedefinit de neplăcere. Simte, că crisa nu va întră imediat, dar ea se află într’un stadiu de transiţie. Primesce impresiunea, că se prepară grupări noue şi că combinaţiunile politice, cu care s’a obicinuit pănă acuma.