Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-08-02 / nr. 177

Anul III Sibiiu, Sâmbătă In 2/14 August 1886 Nr. 177 Abonamentele Pentru Sitivi, 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fi. 50 cr., la an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/a an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl., 1 an 14 fr. Pentru România şi străinătate: Apare în fiecare zi de lucru l* an 10 fr., la an 20 fr., 1­­­40 fr. ’ Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. JL&. Abonament lunar pentru August st. V. — cu preţurile din capul foii — invită „ Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Mi hi iu, 1 August st. v. Nimenea nu se va îndoi, că „Nemzet“ este unul dintre cele două organe princi­pale ale guvernului unguresc. Are două organe principale guvernul unguresc: unul în limba germană, prin care vorbesce cu lumea externă, acesta e „Pester Lloyd“, şi altul în limba ma­ghiară, prin care vorbesce cu naţionali­tatea maghiară, acesta e „Nemzet“. Mijlocitorul acesta între guvern şi naţio­nalitatea maghiar­ă, în numărul seu de Marţi, la locul cel dintâiu, demonstra, că în societatea maghiară de astădată numi­rea „seson mort“ n’are loc. Demonstrarea o sprijinesce cu activitatea societăţii ma­ghiare în diverse părţi ale regatului, îşi exprimă însă organul oficios bucuria, că „şi în societatea cetăţenilor de limbă ne­maghiară, care în înţelesul legilor patriei fac parte din naţiunea politică, se poate vedea aceeaşi vioiciune“. După acest certificat graţios pentru cetăţenii patriei cu limbă (recitus cu buze­ nemaghiară, oficiosul principal se opreşce la „Zivena“, reuniune de femei slovace, care a fost întrunită la Turocz-Sz­.­Marton, la „Asociaţiunea transilvană“ întrunită la Alba-Iulia şi la festivităţile reuniunilor să­­sesci din Braşov. Aci însă ghiarele pisicei es din sac. Cu toată conclusiunea, că vor vedea naţionalităţile ce schimbări vor provoca în „spiritul comun al patriei“, dacă vor con­tinua a concura cu Maghiarii pe terenul social, este evident, că nu de dragul acti­vităţii şi „vioiciunii“ cetăţenilor cu limbă nemaghiară se eşofează oficiosul principal într’un articol la locul cel dintâiu. Cu o dexteritate, care provoacă mai mult surisul, oficiosul principal presentează toate asociaţiunile şi reuniunile aceste cu nescariva păcate naţionale. Pentru­ ce aceasta? Pentru­ ca marinimositatea maghiară se­oase cu atât mai mult la iveală. Pen­tru­ ca să se vaită de departe, că Maghiarii nu numai iartă păcatele „soiurilor“ de alte popoare (népfajok), dar’ se şi bucură de progresele lor. Şi dacă stau astfel lucrurile în Ungaria felix, de sine urmează mai departe în­trebarea: mai au „soiurile nemaghiare“ cuvinte de a se plânge, că sunt apăsate? Nu pot se aibă, pentru­ că d.­e­ „soiul concetăţenilor români“, dacă ar fi apăsat, n’ar pute avă o Asociaţiune, care există acum de un pătrar de secol, şi care „în era constituţională a sporit considerabil atât în privinţa materială, cât şi în privinţa numerică a membrilor.“ Este logică aceasta şi trebue să fie bună această logică, fiindcă este a unui oficios principal al guvernului unguresc. Oficiosul a uitat şi poate bucuros a uitat, că s’au petrecut lucruri în era con­stituţională, care nu consună cu logica lui guvernamentală. S’au petrecut lucruri, asu­pra cărora reflectând, ori-şi-ce om cu ju­decată sănătoasă trebue să-’şi dică, că d­­e „Asociaţiunea transilvană“, de care e vorba, dacă nu era moştenită dela alte sisteme antecedente, în era constituţională maghiară nu ar fi vădut lumina zi­lei. Avem dovadă neaprobarea reuniunii agricole şi a reuniunii „Opinca“. Să plicem însă, că numele „Opinca“ a isbit în fineţa simţirilor acelor ce au in­ventat nemuritoarele cuvinte: „O te büdös bocskor“ şi nu s’au putut decide pentru aprobare, însă ce va fi greşit societatea agri­colă, pe care Românii au voit să o în­fiinţeze şi s’au frânt în două rînduri de stânca voinţei guvernului unguresc? Maghiarii au subvenţiuni dela stat din averea comună, avere la care con­­tribue trei părţi de „soiuri“ nemaghiare. Subvenţiunile aceste se dau pentru toate întreprinderile lor cu prea puţine, ar fi în era constituţională poate cu nici o ex­­cepţiune. La anul 1881 au cerut şi Românii un ajutor ad hoc, doar’ de 2000 fl. u. a., pentru­ ca să poată deschide o exposiţiune de producte ale industriei româneşci. „Nem­zet“ nu va mai fi ţinând minte, căci e demult de atunci. Cinci ani sânt mult în viaţa popoarelor din Ungaria. Noi Românii însă, soiu mai vech­iu pe pămân­tul acesta, ţinem minte, că nu numai că Asociaţiunii lăudate astăzi nu ’i­ s’a acordat ajutorul, ci Asociaţiunii ’i­ s’a interzis chiar arangiarea exposiţiunii, încât au trebuit să se decidă mai mulţi particulari, să fee exposiţiunea asupră-’şi şi să o ducă în îndeplinire pe risicul lor, fără de aju­tor din averea comună a statului. Aceasta s’a întâmplat în era consti­tuţională, sub auspiciile guvernului un­guresc „liberal“. Era constituţională însă n’are merite numai de a fi împedecat Asociaţiunea în funcţionarea ei. Ea a contribuit şi con­­tribue, ca nici mijloacele materiale, nici numărul membrilor să nu se sporească. Pentru­ că acei ce au membri în reu­niunile St. Ladislau etc. din ţeri străine, nu admit în Asociaţiunea transilvană membri d. e. Români din România, oameni cu dare de mână, care, dacă s’ar face membri fun­datori sau altfel de membri, ar pută dărui sume mai mari decum sânt cele modeste ale cetăţenilor sleiţi de avere din „soiul“ ro­mânesc din patrie. Aşadar, mai încetişor cu vorbele mă­reţe, căci vin faptele şi dau de gol, fapte care, sântem convinşi că şi „Nemzet“ va şei, că nu le-am înşirat pe toate, când am citat aceste vre-o câteva. Meritul, şi aceasta ar trebui să o scie organul oficios, că avem ceva nu este al erei constituţionale, ci al vitalităţii noastre, care scie învinge toate greutăţile câte ’i-le impune era constituţională şi după­ ce le-a învins pe aceste, învinge şi pe acele, care ’şi­ le impune însăşi, ca să nu rămână înapoi, sau să nu le stingă în comuniunea, care numai cere dela nemaghiari, dar’ de dat nu le dă decât, cum dice vorba Românului, cu degetele în ochi. Ceva însă, cu toate aceste, ne bate în ochi. Pentru­ ce „Nemzet“ se presentă tocmai acum publicului cu acest articol ? La aceasta să revenim cu altă oca­­siune. Forţa „Tribunei“. Un pas hotărît. (Urmare şi fine.) . .­ra­mn diua următoare aşadar’ avea să meargă la peţit. Ca om inteligent a crecjut totuşi, că înainte de a face pasul hotărît, n’ar fi de prisos se se informeze într’un chip neîndoios ce fel de disposiţii ar întimpina la coconiţa din cestiune, şi numai după aceea se se presente el cu toată ceremonia de peţitor. A amânat dar’ treaba pe vre-o câteva z­ile, înţelegendu-se foarte în secret cu o amică de a sa, care a luat asupră-’şi sar­cina de a-’i aduce vestea dorită din partea per­soanei scitite. Amica lui Porfirie s’a şi dus la co­coniţa Marghioliţa cu instrucţiunile primite. Ce vor fi pus la cale între sine aceste două femei, ce nu, asta nu se scie, destul că el, Porfirie, era mulţumit cu misiunea discretei sale amice. Atâta sciu­­nse, că Marghiolita era cam vicleană din natură şi o fiinţă resolută totodată. Am cuvinte dar, se presupun, că după­ ce ea se informase binişor despre însuşirile personale ale domnului diurnist, s’a hotărît se-ş i facă o păcăli­­tură şi cu o cale o mică lecţie de morală. Eroul nostru, plin de idea reuşirii şi îm­brăcat în mare ţinută, pornise în drumul seu important. Cu paşi uşori, eleganţi, pe cât îi per­miteau picioarele, cu capul ridicat zimbitor, des­chise poarta casei fericite, şi aruncând o privire prin curtea spaţioasă, de unde se vedea şi gră­dina, s’a urcat pe trepte şi a dispărut în odaie. Dialogul urmat între el şi ea, nu preste mult, poate chiar în ziua aceea a ajuns, nu pot sei pe ce cale, pănă la urechile vecinilor, şi încă într’o formă şi cuprins, ce nu par a fi neexacte. Se spune anume, că el îndată­ ce întrase în salonul domnişoarei, ’şi-ar fi luat o faţă plină de gravitate. După altă variantă nu era nici decât gravă faţa aceasta, ci foarte confusă. Să luăm dar’ calea de mijloc și să sj­icem, că era de o gravitate mestecată cu o nuanță de ză­păceală. — O prea respectuoasă rugare, — începe domnul diurnist, după­ ce s’a așezat, — aș ave să ve îndrept, stimabila mea domnișoară. Nu stiu dacă d-voastră sunteți dispusă, ca să . . . ca să dați pentru . . . — Vre­o contribuire doară pentru școala de fetițe? — O, nu. — Poate alt scop filantropic ? — Nici decum, domnișoară. Eu nu obicș­­nuesc a cerși nici decum. — Atunci urmează, domnule, te ascult fără să te întrerup. — Mulțumesc, voiam să­­­ic, că nu stiu dacă ați ave plăcere să-­mi dați ascultare la o... ca să fiu scurt. . . stimabilă domnișoară și-i-i, și ca să nu vă rețin dela afaceri . . . acum pe timp de vară veți fi nespus de ocupată . . . da, pe timp așa de favoritor, într’adever e foarte plăcut timp... și cred că-ă-ă la grădina d-voastre îi face bine, pentru­ că . . . ’mi­ se pare aveți fru­moasă iarbă în grădină și multe poame de soiu... — Da, se găsesc de toate, și iarbă fru-­­ moasă, poftesc, să o vedi, d-le Porfirie ? E foarte­­ mare deja. — Nu, mulțumesc, sărut mâna ... am să vă spun ... ca să fiu scurt. . . scopul meu este serios și intențiunile vrui se ctic sânt de natură serioasă, cred că . . . d-voastră înțelegeți. (In vremea aceasta dl Porfirie se încăldise cam tare, căci fruntea îi era asudată; car’ domnișoara în loc să grăiască vre-un cuvent de încuragiare, se mărginia a se uita neîntrerupt la el cu nisce —Schi foarte curioşi.) — ’Mi­ se pare, d-le Bălan, nu te simţi bine, eşti asudat de tot. Ai poate ferbinţeli, friguri ? — Nu-i nimic! din contră, sunt foarte bine, ve asigur pe onoare . . . — Poftesce puţină apă. Este rece de la fântână. Am adus-o chiar eu. Avem şi fân­tână în curte, o ai vecrut? (Aici ’i-a întins un păhar de apă). — Da, domnișoară, sărut manile, e foarte bună apă, vă mulțumesc, e foarte bună. (Lu­crul acum amenința să nu ajungă la adecă, când Marghiolița îi veni într’ajutor și­­zise:) — ’Mi­ s’a spus, d-le Bălan, că ai de cu­get să te însori ? — O, nu ! adecă . . . voiam să­­fle, că da, așa este . . . ’mi-a trecut aceasta prin gând. Insă, nu pot sei dacă respectiva stimabilă per­soană ar dori . . . — Cum să nu dorească ?! O adevărată fe­ricire! D-ta ești încă tiner în anii cei mai buni... — Așa gândiam și eu, adecă pardon, domnișoară, aveam intențiuni . . . intențiuni . . . — Și cine este, dacă v­e ierți să fiu cu­rioasă, cine este respectiva? — Respectiva persoană? Da, domnișoară, era să vi-o spun . . . sânteți, sânteți d-voastră, mult adorată domnișoară. Da, pentru d-voastră inima mea arde cu flacără nestinsă și vă ado­­rează cu credință, și am venit aici, ca să ve descoper intențiunile mele serioase și se vă rog . . . după­ cum ’mi-se pare v’am anunțat prin o persoană, adecă . . . — Prea frumos, stimabilul meu domn. Dar’ acum pare­’mi-se este și deajuns! (Amân­doi se ridică de pe scaune, ca cu un slab suris, el trăsărind). Răspunsul meu e gata: Inima d-tale, d-le diurnist, este în rătăcire cu inten­țiunile ei, și regret, că trebue ca eu să-’ți des­copăr, că încătrău sânt ele îndreptate. (Porfirie dă doi pași Indéret). Desigur nu sânt îndrep­tate într’acolo, ca să mă fericesci pe mine, ci ca să-’fi reparezi pe un moment finanţele ruinate. Incidentul acesta neaşteptat a consternat adânc pe Porfirie al nostru. Nici un cuvenţel nu mai putea încurca. S’a mulţumit dar’ a eşi fără sgomot, a merge degrabă acasă şi a se închide pe o săptămână dinaintea oamenilor. Mă trezesc la vre-o trece­­re­ ca braţ şi îmi duce cu glas apăsat în vreme­ ce ne plimbam: „Cunosci d-ta dicala unui mare scriitor latin? Asta sună aşa: încrede-’ţi corabia mărilor, dar’ tu femeilor să nu te încreţi, căci mările sânt mai puţin înşelătoare decât femeile! Aşa grăiesce sau vestitul Horaţ sau Herodot.“ Am văitat îndată, că nu se restaurase de­ Revistă politică. Sibiiu, 1 August st. v. întâlnirea monarchilor în G a s t­e i­n nu a încetat a fi obiectul dis­­cuţiunilor şi comentărilor politice. „Nord­deutsche Allgemeine Zeitung“ ci­ice, că „în giurul întâlnirii de la Gastein se în­vârte interesul politic al­­jilei şi atât presa germană cât şi cea austriacă dau primul loc soirilor venite dela Gastein. Ear’ aceasta o fac cu desăvîrşire conform opiniei publice, care plină de speranţă şi de încredere privesce la această garanţie, ce leagă amicia ambelor imperii vecine“. în adevăr fiecare cetăţean din ambele imperii în sensul acesta trebue să judece impor­tanţa alianţei din nou sancţionate la Ga­stein, în străinătate însă, mai cu seamă în Rusia şi Francia, care de un timp încoace nu au putut ascunde oare­care ră­ceală, — ca să întrebuinţăm un termin cât se poate de domol — faţă cu alianţa celor două imperii şi o deosebită simpatie una cătră alta, lucrul se judecă altfel. Am înregi­strat cu altă ocasiune unele voci ruseşci despre întâlnirea de la Gastein şi alianţa au­­stro-germană. Iată cum se exprimă în această privinţă şi ciiarul parisian „Journal desDébats“. „După întâlnirea din Gastein Europa este cuprinsă de un sentiment nede­finit de neplăcere. Simte, că crisa nu va în­tră imediat, dar­ ea se află într’un stadiu de transiţie. Primesce impresiunea, că se prepară grupări noue şi că combinaţiunile politice, cu care s’a obicinuit pănă acuma.

Next