Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-09-12 / nr. 209

Pag. 834 Dacă erau oameni cu prevedere po­litică, oficioşii din Budapesta o spuneau aceasta mai nainte de a o fi spus cei din Berlin şi Viena, şi dacă se interesau, pre­cum se interesează alţii, de cele ce se pe­trec în România, îi făceau şi ei vecinului aliat onoarea de a sei, că d-nul Dimitrie Sturdza a fost ministru de externe, poate să mai fie ministru de externe, dar’ acum este ministru de culte şi in­strucţiune publică. Dar’, în sfîrşit, e bine şi aşa, numai dacă ar stărui oficioşii noştri în calea ce au apucat şi ar înţelege odată, că multe şi mari interese are monarchia noastră de a favorisa întărirea şi consolidarea statului român, şi că Românii îşi înţeleg şi ei in­teresele. Un cred eu politic. Ca să se convingă pe deplin şi no­tabilităţile noastre din tufiş, — încât acelea ar mai exista, — cărora nu li-a mirosit de fel parfumul programului din Sibiiu, — cum judecă şi cualifică opiniunea pu­blică sârbească notabilităţile sale — cărora nu le miroase programul dela Becîcherec, — lingând pe cel din Chichinda; — îmi iau voia cu permisiunea prea st. redacţiuni a pune în vederea on. nostru public ce­titor următorul articol publicat în doi ani ai farului sârbesc „Zastava“ din Neo­­planta de la 8 şi 15 August a. c.: „în statul nostru şed după o measă un­sprezece naţionalităţi. E ceva comun, că Nemţii trag blidul po­litic înaintea lor, care ceilalţi li se uită în dinţi cu gura căscată, însă nu merge întotdeauna cam aşa. Căci când ajunge din întâmplare inimicul la blid, atunci domnii diplomaţi Vienezi cam astfel se vaieră: „Dacă blidul, fraţilor; el e comun, al tu­turor, apăraţi-­l“. Aceste nu sunt vorbe goale, ci un adevăr destul de regretabil. încă şi istoria a notat, că în statul nostru — singuraticele naţionalităţi, numai atunci văd ceva libertate, — când statul cade în nenorocire. La 1866, după catastrofa dela Königsgrätz, aduse aminte domnilor din Viena — că s’ar cu­veni să ceadă şi altora ceva. Şi în a. 1867 nu­mai decât proiectară la legi, pentru­ că Nemţii austriaci nu mai aveau curagiul să domnească sin­guri. Astfel au ajuns la încheierea pactului dua­list între Austria şi Ungaria, şi astfel s’a creat art. de lege XII din a. 1867. Art. de lege XII din a. 1867 a introdus starea de lucruri de astăzi, că Nemţii adecă au să domnească în Austria, ear’ Maghiarii în Un­garia, şi în locul unui blid mare sau luat două. Pe cel mare ’l-au apucat Nemţii, ear’ pe cela­lalt îl deteră Maghiarilor. Nu li-a venit însă în minte să pună blidul la mijloc, şi apoi să dee fiecărei naţionalităţi tăerul şi lingura ce-’i compete. Naţionalităţilor le promiseră numai un os de ros (legea despre egala îndreptăţire), astfel, că naţionalităţile,­­ când voiesc să întindă mâna după o bucăţică, le lovesc preste degete. Această mândră şi drăgălaşă învoială sau pactare a dires-o ministrul austriac de atunci Beust, care a pronunţat şi cuvintele: „Slavii trebue turtiţi la părere“. Pe noi Sârbii nici că ne-a întrebat cineva, nici că a voit cineva să ne asculte, — când s’a croit legea despre acest pact. Acea lege s’a cio­plit nu numai fără de noi, ci chiar în contra noastră. O stim noi cu toţii, că astăzi în acest stat Sârbii şi ceilalţi Slavi şi Români nu au nici un preţ. Ca fii egal­ îndreptăţiţi ai acestei ţeri şe­­dem după measă, însă nu ni­ se împărţesce egalminte. Şi dacă noi nu am căuta cu toate reme­­mediile legale, ca această stare de lucruri să se schimbe, ar însemna, că consimţim odată pentru totdeauna cu colosala nedreptate ce ni s’a impus. Aceasta ar însemna, că abZicem dela dreptul nostru natural, da, ar însemna, că ne-au turtit la zid, şi noi Zicem: „N’avem nimic în contra.“ Art. de lege doispreZece din a. 1867 e sorgintele principal al nedreptăţii; în el zace în­ceputul neîndestulirii. Maghiarii sânt nesatisfă­cuţi, pentru­ că Nemţii austriaci au luat blidul cel mare, iară noi naţionalităţile suntem şi mai neînduplecaţi, pentru­ că nouă ne promiseră numai un fel de os (legea despre naţionalităţi). Urmitorii programului de la Becîcherec au cunoscut-o aceasta prea bine. Pentru aceea şi aflăm în punctul. 4 din acel program cuvintele: „în interesul deplinei independenţe şi a constituţio­nalismului din provinciile coroanei ungare precum şi în interesul egalei îndreptăţiri, trebue combătut Art. de lege XII din an. 1867 despre învoiala cu Austria, carea e genetrice a spiritului duşmănos faţă cu Slavii.“ Aşadară programul dela Becîcherec ne im­pune datorinţa, ca să combatem art. de lege XII din 1867. Pentru­ ce, aceasta am văzut-o, însă pocitul program dela Chichinda se începe cu cu­vintele: „Ne aflăm pe terenul art. de lege XII din an. 1867.“ Va să zică să apărăm această învoială. Se vede dlară, că programul dela Chi­chinda s’a încercat să scobească ochii celui din Becîcherec. Norocul însă, că massa poporului nu a accepat-o aceasta, și nici că va accepta-o vre-odată, învoiala între Austria şi Ungaria s’a efec­­tuat pe spesele, sau mai bine cecend pe spatele noastre. Iată întrebarea de prima ordine pentru noi. Recunoascem cu toţii, că aceste împregiu­­rări sunt critice pentru noi. Pentru aceea , combaterea art. de lege XII e în mânile noastre un buzdugan, pe care nu-i iertat a-’l arunca în tufa de spini. Numai un oştean laş, — când îl turmentează nevoia, — lapădă armele dela sine, — ca să-’şi uşureze pe un moment povara, însă mai târziu o plătesce aceasta cu capul, pentru­ că îi lipsesce arma. Dreptul naţional abia atunci piere, când poporul abdice de el. Art. de lege dela a. 1867 ni-a smuls din mână blidul, ne-a alungat de după measă tocmai într’un cot, şi noi am fi laşi ca vai şi amar de noi, când — „poate fi“ la alegerile dietale — sau ori­unde am zice: „E bine aşa.“ Sunt în lume foarte mulţi oameni, care trăesc de azi pănă mâne, car’ despre mai de­parte nu poartă nici o socoteală. Astfel de oameni nu voesc să muncească, dar’ nici să rabde. Ei vând astăzi pământul, numai ca să le fie mai uşor, mâne jertfesc casa şi masa, numai ca să nu simtă vre-o greutate, în urma urmelor îi ve­dem ca vai de ei, golătani ca degetul, — lipsiţi şi amărîţi — astfel — că-­i­ e greu şi pământului de ei. Despre atari oameni, cari astfel econo­­misează, nu putem pronunţa nici măcar un cu­vânt bun. Pe atari oameni îi cunoasce şi politica. Când sosesc Zilele* — în care trebue să suferim şi să luptăm, lor li-e greu. Şi spre a-’şi uşura sarcina, sunt gata a-’şi sacrifica pentru un lucru de nimica viitorul. Aceştia sânt, despre cari Zice Evangelia, că ’şi-au vândut dreptul pe un blid de linte, însă miserabilă e o atare politică, carea nu ţintesce la viitor, nu cugetă la copilaşi şi posteritate. Aceasta e politica, carea se îngrijesce de azi pănă mâne, şi nu-­i pasă nici măcar să rămână poimâne fără cămaşă politică. E regretabil adevărul, când vedem la noi cum unii oameni persuadează poporul, că e timpul să se înţelepţească odată, să nu tot lupte, ci să ceadă întorcându-­şi spatele, — apoi va fi mai uşor. Aceştia sânt, — adevărul vorbind, — nişte peţitori. Astfel de oameni seamănă cu muierile rele, care clevetesc la urechile fetelor sărace: „Hăbăuco! ce te tăvâlesci în sărăcie, când poţi mai pe uşor să trăiesci“. Şi vai de aceea, care se lăcomesce, căci mai târziu nu e modru să nu se căiască, pentru­ că nu ’şi-a păstrat şi păzit mai bine obrazul şi demnitatea . . . Astfel şi poporului nostru­­i-au vorbit acum doi ani nişce peţitoare îndemânatice la politică, ca să primească mita politică şi să abzică dela justele pretenţiuni cuprinse în programul dela Becîcherec. Amărîţii de ei! D’apoi că să fi voit bătrânii noştri să le fie mai uşor, ei de mult s’ar fi făcut Turci, însă Sârbul atunci n’ar mai exista. Bătrânii noştri mai voiau să rabde şi să aştepte, numai ca să ne poată conserva ne­maculat numele politic. Noi astăzi nu gustăm dreptul străbunilor noştri. Acel drept e încă în proces, şi numai atunci îl putem perde, când noi de noi înşine ne vom resolva a-­l perde. Atunci îl vom perde, — când vom primi mita politică pentru o momentană uşurare. însă atunci să ştim, că am părăsit nu numai aceea ce e al nostru, ci şi ce e al copiilor noştri. Aceasta însă nu o cutezăm, dacă voim să nu ne ajungă osânda şi blăstămul celor ce astăzi plâng în leagăn. Am zis deja, că în Ungaria şed mai multe naţionalităţi la o measă, însă blidul politic ’l-au tras Maghiarii la sine. Noi deci nu putem pănă-i lumea să le căutăm în dinţi, pentru­ că în fine am fi siliţi să murim de foamea politico-naţio­­nală. Din care causă trebue să căutăm necon­diţionat aceasta: „Blidul politic să se pună la mijloc, ca să gustăm egal cu toţii din el“. Aceasta nu e altceva, decât egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor. Programul de la Becîcherec bine a cuprins şi înţeles starea lucrurilor, pentru­ că în punctul I­I­ ce î­n unire cu Românii, Slovacii şi Rusnecii a representa şi apăra principiul egalei îndreptăţiri a tuturor naţionalităţilor din Ungaria“, în proporţiune cu celelalte naţionalităţi din Ungaria. Maghiarii nu sânt nici pe jumătate. Pentru aceea nici că poate are domnia lor durată lungă, când naţionalităţile pactează, însă dacă noi nemaghiarii nu ţinem unul cu altul, firesc e că atunci e rău. Şi oare pentru­ ce se nu pactăm unii cu alţii? Pentru aceea, fiindcă se află între naţionalităţi oameni, cărora le place să trăiască de azi pănă mâne. Dacă le întind Maghiarii câte un os de ros, ei z­ic: „De ce să nu-­l primim, când ne vine mai uşor“. Astfel apoi se desbină de celelalte naţionalităţi. Dacă noi naţionalităţile vom uita sau perde din ve­dere concordia , primind acuşi unii, acuşi alţii mita politică, nu vom ajunge la nimic, ba cu timpul aşa vom molipsi, că noi Zece vom trage în cumpănă, ca unul din ei, atunci vom perde onoarea şi demnitatea şi apoi am gătat-o. Bine, Ziceţi voi. Dar’ dacă cedează Românii ca să le fie mai uşor ?­­Românii vor ceda numai atunci, când în înţelesul programului dela Sibiiu li se vor împlini justele pretensiuni. Dar’ nici fraţii Sârbi nu vor şovăi, ci vor cere cu inteţire împlinirea pretensiunilor statolite în programul dela Becîcherec. Raport.). Apoi dacă se umilesc Slovacii lingând Maghiarilor lingurile, ce ne ajută atunci nouă Sârbilor să ne posmândrim. Propo­­siţiunea ar fi bună, planul asemenea, însă casa ar fi din lemn puţin şi putred. Noi am văzut, că Nemţii şi Slovacii mai mult au cedat. Şi ce a fost ? Mulţi fii studiaţi din sinul acestor popoare s’au maghiarisat, apucând astfel câte un oficiu, car’ ceialalţi membri din popor o duc pe toată Ziua tot mai rău, şi mai rău. Şi noi vedem azi, cum nu numai Slovacii, ci chiar şi Nemţii înceată mereu de a se mai face servili. Când am începe şi noi Sârbii să ne rugăm după sfarâmâturi ce cad de pe measa ma­ghiară, ne-am căi şi noi, şi nici când n’am ajunge la unitatea naţională, car’ când aceea nu există, nici de progres nu poate fi vorba, atunci ne-a cântat cucul. Legea electorală din Ungaria aşa e de ne­dreaptă, şi la alegeri se procede faţă cu noi aşa de turcesce, încât noi naţionalităţile nu mai putem conta la o majoritate. Insă totuşi vom purta lupta electorală pentru dietă. Căci şi acolo trebue să ni se audă vocea. Noi naţionalităţile trebue să ne cunoascem unii pe alţii, apoi să ne încurag­ăm şi oţelim. Şi când odată va răsuna vocea a un­­sprezece milioane de Nemaghiari: „Daţi-ne egala îndreptăţire, daţi încoace la mijloc blidul politic“, departe se va auzi. Veni-va timpul, în care se va croi altă lege elec­torală, veni-va timpul, când Maghiarii se vor con­vinge, că statul acesta poliglot, numai atunci poate prospera, când nu ne consumăm puterea în lupta naţională, ci în buna înţelegere ne cău­tăm de alt lucru. Insă ca să sosească mai iute acel timp, e neapărat de lipsă, ca naţionalităţile nemaghiare să caute egala îndreptăţire. Trebue să acceptăm clar, acel loc din pro­gramul de la Becîcherec, în care se zace: „ C­ă vom căuta în unire cu Românii, Slo­vacii şi Rutenii egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor din Ungaria.“ Prea la loc ar fi, dacă vom pune în pro­gram, cum suntem datori a procede, pentru de a ne cunoasce cu celelalte naţionalităţi, cu care avem de a face. Aceasta am negligeat-o cu totul. N’am sciuit unul de altul, şi aceasta e causa prin­cipală, că ne-a slăbit legătura. Cu necunoscuţii nu încheiem amiciţie, şi noi suntem cu naţiona­lităţile necunoscuţi, precum şi ele cu noi.“ P. B. B. ..V.' . — Cât ceri pentru el? — Fiindcă te cunosc mai de multă vreme jupâne, d-tale ’ţi-’l dau cu 40 creiţari. — E scump, bade! apoi de, cu d-ta nu mă târguesc, căci te cunosc om de omenie . . . Badea Giurgiu Fugarul avea acum în pun­­guliţa sa sarbădă 3 zloţi de aramă şi încă pe deasupra 30 creiţari. Cumpără cucuruz şi sare, porni la drum, car’ din fluer cântă o doină de cere, care mişca frunza în codru. Ca în toată ţeara Ardealului aşa şi pe la Baia-de-Criş, trebile le conduceau şi dregeau pe acea vreme Nemţii. Dregeau după regula nem­ţească, dar’ bine, erau drepţi în judecată, dar’ aspri când pedepsiau pe păcătos. Se mai po­­vestesce încă şi azi, că pe acea vreme bietul om nu se alegea numai cu puşcăria, ci mai că­pătă pe deasupra şi niste trandafiri pişcători în dosul feţii. Vai! şi car’ vai era de acel vinovat! ve­dea, sărmanul, faţa cinstită a deresului, de nu-’i venia pofta să mai rîdă nici o săptămână în­treagă de Zile. — Despre asta scia și badea Giurgiu, auzise mai de multe­ ori, cât e de rău să ajungi acolo .... De o vreme încoace nu scia ce era cu badea Giurgiu, nu-’i prindea starea și locul, se temea și el de ceva, — mai tare ca de altădată. Bietul om se simţia vinovat. Numai el scia, că ce a isprăvit, păcălise chiar pe doi domni dela varmegie. Măria-Sa pretorul cu domnul sub­­pretor nu mâncaseră iepurele la prânzul Zilei, după care li se dusese pofta. Ei sciau că sânt păcăliţi, cunosceau bine pe badea Giurgiu Fu­garul din Bulzesci, căci numai el era omul pri­­cinaş, care li-a pus pofta în cuiu. „De ce te temi nu scapi“, e o veche Zică­­toare românească. Aşa şi badea Giurgiu Fugarul, după multă frică se trezi într’o Zi cu un soroc dela varmegie, ca să stee de faţă acolo. Cum a văzut badea Giurgiu pe cetul nemţesc, îndată a înţeles că nu e bine. * * * în revărsatul zorilor porni badea Giurgiu cum porni de sală la drum cătră varmegia din Baia-de-Criş. Pe drum se tot gândia, că ce o să zică ca să poată scăpa mai lesne. Şi cu cât se apropia mai tare de oraş, cu atât mai adâncit îl vedeai pe gânduri, — nu-’i mai venia voia să asculte ciripitul paserilor şi fluerul păcurarului... „Eh! în sfîrşit voiu afla ce să le spun.“ Aşa se gândi badea Giurgiu şi precând era să între în oraş, îi eşi înainte ca din senin jupânul Solomon. — Bună Ziua, bade Giurgiu! — Bună­’ţi fie inima, jupâne Solomoane! — De ce eşti supărat, bade Giurgiu, par’că nu vii de acasă? — Ba tocmai de acasă, jupâne. Dar’ eacă­ am şi eu năcazul meu. — Ce năcaz, bade Giurgiu ? — Ban dă-’mi pace; nu mă mai întreba, căci şi aşa nu-’mi poţi ajuta. — Ce scii?! Pot să-’ţi ajut! Pentru aldă­­maş bun pot să te scot din năcaz. — Se poate, jupâne ?! Iată sânt chemat pe azi (îi arată sorocul) la varmegie pentru treaba iepurelei ce ’ţi­’l-am vândut d-tale jupâne. — Ei bine! dacă îmi dai 5 zloţi buni, te învăţ eu cum să faci. — Prea bucuros, jupâne! De ce nu, când e vorbă de pelea omului. — D-ta, bade Giurgiu, să faci aşa: după fiecare întrebare a domnului pretor să începi a fluera şi să nu vorbesci nimic; dacă faci aşa, de bună-seamă vei scăpa. — Mulţam d-tale, jupâne! Aşa voiu face! şi badea Giurgiu Fugarul se duce cu paşi ho­tărîţi spre varmegie . . . * * * — Apoi cum e, bade Giurgiu? ne-ai în­şelat cu iepurele, şi pe mine şi pe colega mea, ’l-ai vândut la amândoi şi nici unuia nu ’l-ai dus acasă?! Badea Giurgiu, în loc de răspuns începu a fluera. — Ai nebunit, de-’mi flueri aici în cance­larie? — se încruntă una pretorul. — Răspun­­de-’mi?! căci aici eşti chemat la judecată! Badea Giurgiu se făcu tot mai prostuleţ şi fluera una mai lungă. — Afară cu tine, prostule! se vede că tu ai nebunit? Te du acasă şi capătă-­ţi minte! . .. Badea Giurgiu abia aşteptă să audă cu­vântul ăsta din urmă, când şi fu la uşă; mai fluera una de ducă; când eşi, gândi în sine: Doamne! că bine îi mai fluerai! . . Afară la poartă îl aşteptă jupânul Solomon cu gura căscată. — Cum ai isprăvit, bade Giurgiu? — Bine, jupâne Solomoane, am scăpat teafăr. — Acum scii, bade Giurgiu, cei 5 zloţi de argint, tocmeala noastră de mai nainte. Badea Giurgiu Fugarul zimbi una şi îi flueră pe dinainte tot în ridicături. — Nu fluera! nu fluera! ci dă-’mi banii — răspunse jupânul cătrănit. . . . Badea Giurgiu Fugarul era acum încăpă­ţînat, nu înceta cu flueratul; flueră şi car’ flueră, şi aşa fluerând în voie, se depărtă de jupânul Solomon, ce crâşn­a în dinţi de ciudă. „Voi tot voi sânteţi, lăsaţi să mai rîd şi eu de voi“ — îşi zicea badea Giurgiu Fugarul mergând încetinel pe drumul seu cătră Bul­zesci. ............ Şi dea! el scăpă, numai cu flueratul, atât de pedeapsă, cât şi de plată. Sir­ia, 1886. Silviu. # * * TRIBUNA Nr. 209

Next