Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-10-18 / nr. 240

Anul III Sibiiu, Sâmbătă în 18/30 Octomvrie 1886 Nr. 240 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., Va an­ 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 fr., */, an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un minier costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Al cui e Ardealul? 1. Ţeara Ardealului este şi rămâne o ţeară de sine, cu propriile ei tradiţiuni, propria ei menire istorică, cu propriile ei stări economice, etnice şi culturale, o ţeară cu propriile ei interese, care nu pot să fie chivernisite de alţii, şi guvernul ungar a recunoscut şi el, că nu poate guverna aici aşa ca în Ungaria propriu disă. Ma­ghiarii chiar şi ei înşişi se plâng, că sunt rău guvernaţi din Budapesta, deşi foarte mult face „statul ungar“ pentru ei în­deosebi. Cu atât mai vîrtos se plânge majoritatea covârşitoare, Românii şi Saşii, pentru care, chiar voind, „statul ungar“ nu ştie ce are să facă. Ceea­ ce ’i-a determinat pe concetă­ţenii noştri maghiari să rumpă cu tradi­­ţiunile lor seculare, să uite cât s’au luptat părinţii lor pentru autonomia ţerii acesteia şi să ceară­­ nu unirea cu Ungaria, ci chiar desfiinţarea Ardealului, ceea­ ce­­i-a făcut să sacrifice ţeara lor a fost temerea, că nu vor pută să susţină concurenţa li­beră cu majoritatea covârşitoare a Româ­nilor. Nu vom cerceta, dacă este ori nu întemeiată temerea aceasta. Ni­ e destul să constatăm, că prin desfiinţarea marelui principat nu s’a desfiinţat şi neamul ro­mânesc . Românii sunt şi acum tot aici şi urmează a constitui majoritatea covârşi­­toare a ţerii, deosebirea e numai, că astăzi această majoritate covârşitoare e agitată de nemulţumire şi, prin urmare, dispusă a-’i crea statului ungar greutăţi, iţii de aceea nu numai posiţiunea Maghiar’ilor din Ardeal e mai grea decum a fost mai nainte, ci ’i­ s’au creat şi statului ungar greutăţi, pe care nu în toate împregiură­­rile le poate ignora. Cu frasa, că Maghiarii se vor lupta „până la cel din urmă om şi pănă la cea din urmă încărcătură de puşcă“ şi în ge­nere cu frase nu se pot limpezi situaţiu­­nile de felul celei din Ardeal. Căci vorba e tocmai, ca „descărcatu­rile de puşcă“ să se evite. Şi dacă gu­vernul actual nu are destulă autoritate, ca să resolve cestiunea Ardealului, va trebui să vină mai curând ori mai târziu alt guvern, ca să o resolve, fiindcă ase­menea cestiuni nu pot să rămâie neresol­­vate în viața unui stat. Cunoascem din destul mersul lucrurilor din lumea aceasta, pentru­ ca să știm, cum trebue să fie de strîmtoraţi politicii maghiari, când li se pune întrebarea: Dar’ în Ardeal cum stau lucrurile ? — Şi li se va fi punând şi lor întrebarea aceasta, — aşa din când în când. Li-o pun Englezii, li-o pun Ruşii, li-o vor mai fi punând şi alţii, — aşa mai în confidenţă. De aici urmează toată supărarea ofi­cioşilor din Budapesta. Abia trece­ţi, fără­ ca să ni se dee ocasiune de a ne convinge, că pentru sta­tul ungar şi pentru politica maghiară Ar­dealul este o adevărată calamitate, un ne­­săcat isvor de „perplexităţi“. Şi nici un om politic serios, fie el chiar Maghiar, nu va pune temeiu pe afirmarea, că statul român rîvnesce și el la această calamitate, care pentru el ar fi chiar mai grea ca pentru cel ungar. Nu este nici aici la noi, nu e însă mai ales în România vre­un partid, nu e nici un om politic român, care să le fi dat oficioşilor din Budapesta dreptul de a se avânta la o asemenea afirmare. Statul român, de curând consolidat şi în luptă cu cele mai felurite greutăţi interne şi externe, nu poate să aibă decât tendenţa de a se desvolta în el însuşi ca stat na­ţional român. în faţa unei complicaţiuni, România se poate uni cu om­ contra Rusiei, după­­cum o va sili forţa împregiurărilor. Nici într’un cas însă nu dorinţa de a-’şi crea greutăţi prin cuceriri o va determina. După toată probabilitatea însă într’un eventual răsboiu „Curcanii“ nu se vor bate însă contra „feciorilor“ din ar­mata împărătească, ci alăturea cu ei. Aşa stau lucrurile astă­­i. Relaţiunile dintre ca­binetul din Bucuresci şi cel din Viena sunt cele mai bune, şi în vederea unui răsboiu ele ar trebui să devină cele mai intime, fiindcă intimitatea e impusă de identitatea intereselor. Tocmai ace­astă intimitate îi pune însă pe politicii maghiari în strîmtorare. Căci, deşi admisă de toţi politicii ro­mâni şi dorită de cei mai mulţi dintre dînşii, alianţa României cu monarchia noa­stră este la Români impopulară, şi Româ­nul nu se poate împăca cu gândul, că el are să meargă alăturea cu „Ungurii“ şi nu contra lor. DI Ioan Brătianu a putut să menţină în timp de răsboiu ordinea publică, fără-ca să creadă de cuviinţă a reţină o parte din armată în ţ­ară, ba chiar fără-ca să fi suspendat o singură libertate publică, fiindcă Românii se luptau alăturea cu Ruşii contra Turcilor şi pentru eliberarea vecinilor Bulgari. Atunci, când vorba ar fi, ca Românii să se lupte cu Maghiarii, ori-şi-care ar fi duşmanul, ori-şi-care ar fi scopul, nici dl loan Brătianu, dar’ nici dl Coloman 4,Tisza n’ar mai pută să-’şi mai permită un asemenea lux. Nu, — mai ales, când ar fi la mijloc Rusia, care scie să se folosească şi de influenţa ei şi de nemulţumirea, de care sunt agitate massele poporului român. Sub presiunea acestei nemulţumiri, ex­ploatate cu dibăcia cuvenită, guvernul ro­mân poate să fie silit a se depărta de mo­narchia noastră,­­ ceea­ ce oficiosul din Budapesta presupune, dar’ noi nu credem. E sigur numai, că o alianţă sigură şi du­rabilă între monarchia noastră şi România nu este cu putinţă, câtă vreme nu se pune capăt nemulţumirii Românilor din ţerile coroanei ungare. Şi fiindcă guvernul ungar nu se simte destoinic a pune capăt acestei nemulţumiri, el îşi dă multă silinţă, de a face imposi­bilă stabilirea unor relaţiuni mai intime între România şi monarchia noastră, şi organele lui caută mereu pretexte de ceartă şi de conflict cu vecinul stat român. Ar voi Maghiarii să trăească bine cu fraţii noştri de preste Carpaţi, numai însă, dacă această prietenie nu­­i - a­r obliga să ne împace şi pe noi. Aceasta însă nu se poate, fiindcă d-l loan Brătianu poate să guverneze ţeara, poate să deter­mine în înţelegere cu Coroana română şi cu corpurile legiuitoare române politica ei externă, dar’ nu poate să le impună Românilor sentimente, pe care nu le au, şi de aceea va trebui să ţină totdeauna seamă de curentul ce s’a produs în Ro­mânia contra Maghiarilor. Poate guvernul român să se pună în contra acestui curent, — poate, — dar’ riscă foarte mult. Şi de aceea încheiăm acest şir de articole tot cu cuvintele: „Ardealul al Ar­­denilor să rămână! “ „Dacă poporul român îşi înţelege ade­văratele interese, — crice oficiosul, — dacă opiniunea publică română se sote ridica la maturitatea politică, atunci .... în faţa complicaţiunii din Orient se va, alipi . în toată sinceritatea de monarchia noastră Aşa este! Dar, dacă poporul maghiar îşi înţe­lege şi el adevăratele interese şi dacă opi­niunea publică maghiară scie şi ea să se Forţa „Tribunei“. Omul care lucrează. Se petrec în viaţa noastră de astăzi o mul­ţime de lucruri, pe care urmaşii noştri, ba chiar nici generaţiunile mai tinere adi în viaţă nu vor pute se le înţeleagă, şi trebue cu toate aceste se le poată înţelege, ca se tragă din ele cuve­nitele consecvenţe. Astfel numai un foarte restrîns cerc de oameni e astă­fi dumerit asupra lucrării literare ce s’a săvîrşit aici în Sibiiu şi asupra greutăţilor, ce a întimpinat această lucrare, şi dacă vre-unul dintre aceşti puţini oameni nu va spune ori nu va nota faptele petrecute, foarte în curând re­­sultatele lucrării vor fi neînţelese. De aceea este bine, că Părintele Dr. Ilarion Puşcariu a ridicat un colţişor din verii ce acopere viaţa mai intimă a Sibiiului, şi îmi pare numai rău, că, însărcinat precum sânt cu alte lucrări, nu pot să ridic în toată tigna vălul întreg, ci trebue să fac în grabă mare ceea­ ce altor oameni mai scutiţi de muncă (jod­că le este dat se poată face în toată tigna. Sunt acum două săptemâni s’a întrunit la Selişte reuniunea învățătorilor din districtul Si­biiului. Din reuniunea aceasta fac parte învă­ţătorii din trei protopopiate: al Sibiiului, condus de amicul meu Simeon Popescu, al Săliştei, con­dus de amicul meu Dr. Nicolae Maier, şi al Avrigului, condus de Părintele Ioan Cândea, un om, pe care îl cunosc — aşa din vedete. A învăţătorii au avut bunăvoinţa de a mă invita şi pe mine la adunarea lor. Nu m’am dus, deşi mă interesez de tot ceea­ ce privesce viaţa culturală şi mă simt foarte bine, când pot să respir aerul liber, în care am crescut. Stiam însă, că Părintele Cândea se află, — dragă Doamne, — în luptă cu colegii sei Simeon Po­pescu şi Dr. N. Maier şi mă temeam, că va pune pe învăţătorii din tractul seu să facă gă­lăgie în adunarea reuniunii, — ceea­ ce a mai făcut şi altă-d­ată: m’am lipsit dar’, precum m’am lipsit şi de onoarea de a face parte din sinodul archidiecesan. — Nici nu ’mi place, nici timp nu am să-’mi consum scurta viaţă asistând la certuri, din care nu ese nici o treabă bună. — Câteva d­ipe în urmă a sosit, la redacţiunea „Tribunei“ dela un om vrednic de toată în­crederea, un raport despre cele petrecute la adu­narea din Selişte. S-a dat la tipar şi a apărut în numărul din acea­­ţi o parte din el, în care se afla şi predica rostită de Părintele Simeon Popescu în biserica din Sălişte. Seara, înainte de a me pune pe lucru, am cetit apoi, ca de obiceiu, „Tribuna“ şi în ea şi predica Părintelui Popescu, şi­­mi-am făcut mu­strări, că nu am tras luarea aminte a cetitorilor asupra ei, ca se nu se peardă între nimicurile de importanţă­­zilnică. Reproduc acum, aici, unde îi este locul, pre­dica amicului meu şi rog pe cei­ ce se interesează de asemenea apariţiuni să o cetească, se o judece şi se se pronunţe în consciinţa lor, dacă se poate ca cineva să-­şi petreacă viaţa toată în activitate literară şi să nu aibă slăbiciune pentru omul, că­ruia îi este dat darul de a vorbi astfel cătră po­porul adunat în biserică: „Nimeni nu aprinde lumina şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă“. (Mat. 5, 15.) „Ştim cu toţii, iubiţilor, cât de neplăcut este a petrece şi cât de primejdios este a umbla în întunerec, „căci cel ce umblă în întunerec, nu stie unde merge (Ioan 12, 35), se împedecă, fiindcă întunerecul a orbit ochii lui.“ (I­­oan 2, 1.) „Numai cugetând de aproape la neplăcerile şi la primejdiile ce sunt ascunse în întunerec, pu­tem preţui din destul binefacerile luminei. Şi dacă am ajuns, ca să le preţuim, numim nebun pe acela, care aflându-se în întunerec, luminarea aprinsă ar acoperi-o, ca radele ei de lumină să nu-­i lumineze, ci el să meargă orbiş în primejdii şi perire. Cu mintea întreagă fiind deci: „ni­menea nu aprinde luminarea şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă“. „Este întunerecul nopţii şi este întunerecul sufletului. Mântuitorul, când vorbesce în cu­vintele citate de întunerec, vorbesce în alegorie de întunerecul nopţii, ca şi cei mai puţin iscu­siţi să-­l priceapă şi să înţeleagă, că are în ve­dere întunerecul sufletului. Căci nu de cele trecătoare, de cele de jos, de cele trupeşei s’a îngrijit, cât a fost ca om între oameni, ci tot­deauna numai de cele vecînice, de cele de sus, de cele sufletesci; nu are deci în vedere întune­recul şi lumina trupului, ci întunerecul şi lumina sufletului. „în potriva întunerecului nopţii D-deu a zidit soarele, luna şi stelele, şi ne-a dat materii ardătoare, cari aprinse răspândesc lumină şi alungă întunerecul. „Ori­cât de primejdios este însă întune­recul nopţii, el nu se poate asemăna cu întune­recul sufletului, căci cu cât sufletul este mai pre­sus de trup, cu atât şi întunerecul sufletului este mai primejdios decât întunerecul trupului, decât întunerecul nopţii. „Acum, dacă pentru înlăturarea răului celui mai mic s’a îngrijit D-leu, pentru cel mare să nu se fi îngrijit? dacă în potriva întunerecului nopţii a zidit lumina zilei, oare în potriva întu­nerecului sufletului să nu fi zidit nimic? Oare să nu ne fi dat nici o armă spre a ne lupta în po­triva acestui duşman? „Cum nu? Ne-a dat o luminare, pe care să o aprindem, ca să ne lumineze casa sufletului şi cărările lui. Luminarea aceasta este învăţă­tura, este sciinţa, fără de care omul umblă în indice la maturitatea politică, — aşa zicem noi, — a­tunci ni se va da nouă Românilor ,putinţa şi cuvenitul ajutor, ca să pregătim spiritele pentru o sinceră alipire către mo­­narchia, în care sânt şi „Unguri“. Naţionalităţile, doaţii, deşi cea mai norocoasă dintre naţionalităţile de dincoace de Laita,­­şi-au arătat mai mult nemulţumirea cu starea actuală a lucrurilor. Ei nu s’au mulţumit cu discursuri şi negociări, ci au mai luat-o şi pe dintregul, în dietă şi afară de dietă. Ba, când cu afacerea pajurelor, a fost venit treaba şi la vărsare de sânge, între Croaţi şi Maghiari şi astăzi sunt lucrurile încordate. De atâţi ani, de când există între Croaţi un partid, ai căror membri se sacrifică. La o apropiere sin­ceră şi serioasă însă între Croaţi şi Ma­ghiari, nu poate să ajungă lucrul. Şi nici că va pută vre­odată. Guvernul, maghiar fiind, se mulţumesce, precum se vede, cu cât poate exploata pe Croaţi la votarea proiectelor combătute de oposiţiune, va mai fi dând celor ce votează pentru dînsul şi câte un bacşiş şi de aci încolo habar n’are de ei. Ca să mijlocească o apropiere între dînşii şi între Maghiari poate că nici prin minte nu şi-a trecut vre­odată. Croaţii însă sânt departe de a se su­pune cu una cu două. Nunţiul din urmă al deputaţiunii croate regnicolare, care în timpul din urmă a făcut atâta sânge rău în cercurile maghiare, este dovadă indis­­putabilă, că Croaţii n’au de gând să se plece înaintea ideii de stat maghiar. Ei, cu toate că nu sânt toţi uniţi asupra for­mei, stăruesc a rămână ceea­ ce sânt. Românii n’au mers, în modul opo­­siţiunii lor, aşa departe ca Croaţii. Au fost şi sânt mai jigniţi­ decât Croaţii din partea guvernelor maghiare, cu toate ace­ste oposiţiunea lor a fost şi este cea mai pacînică. Românilor li s’a luat tot. Ei, deşi cel mai număros popor după popo­rul maghiar, mai concentrat decât cese din urmă şi cu tradiţiunile cele mai vechi pe pământul locuit de dînşii, sânt reduşi la o existenţă provisorie, din patrioţi vechi cum sânt din firea lucrur­ilor de mii de ani. Românii sânt devaluaţi la treapta ve­niturilor fără de nici un drept, afară de cel de a exista şi­­ a se face Maghiari. S’au aflat şi dintre Români o seamă de oameni, care ’şi-au dis: „va fi poate mai

Next