Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)

1887-06-03 / nr. 123

Anul IV Sibiiu, Mercuri 3/15 Iunie 1887 Nr. 123 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., 1 ş1 an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Din numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază. „II ny a point de plus cruelle tyrannie que celle que Ton exerce á Tömbre des lois et avec les couleurs de la justice.“ (Nu există tiranie mai cruntă ca cea exercitată la umbra legilor şi păstrând aparenţele justiţiei.) Montesquieu. La Abonament lunar pentru Iunie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea diacului „TRIBUNA“. Sibiiu, 2 Iunie st. v. Nu poate nimeni să se desbrace de firea sa, nici se vactă lucrurile altfel decât aşa, cum ochii lui le arată, şi întocmai precum odinioară oamenii înţelegeau toate întâmplările din punctul de vedere religionar, astăzi ei le judecă din punctul de vedere naţional. Omul e cu toate aceste mai presus de toate om, şi ,simt în viaţa fiecăruia din noi momente, în care pornirile omeneşci devin covârşitoare, atunci nu mai vedem împregiurul nostru decât oameni şi nu mai atîrnăm în judecata noastră de preocupaţiunile noastre naţionale. Dându-ne în asemenea momente seamă despre soartea concetăţenilor noştri saşi, trebue neapărat să ne cuprindă un sentiment de înduioşare. Timp de mai multe veacuri ei au voitit să-şi apere aici în mijlocul unei lumi străine posiţiunea şi să se menţină ca agent civilisator în cele mai grele împregiurări. Au fost însă destule câteva decenii de preocupaţiuni „liberale“, pentru ca să se clătine posiţiunea păstrată în timpuri mai grele cu atâta scumpătate, încetul cu încetul ei au perdut tot ceea ce timp atât de îndelungat ’i-a ajutat să-şi păstreze atât cultura şi naţionalitatea, cât şi firea lor germană şi superioritatea, şi au ajuns de o potrivă cu noi, care sunt acum câteva decenii abia pe ici-colo aveam câte un om cu sciinţă de carte. Li s’a impus şi lor tot ceea ce ni s’a impus nouă şi, dacă lucrurile vor merge tot astfel, nu mai poate fi departe timpul, când limba germană, odinioară singură stăpânitoare în întreaga viaţă publică, nu va mai fi tolerată nici chiar în cancelaria comunală a satului săsesc. Şi n’au Saşit nici măcar mângâierea, că li s’a făcut violenţă. La 1848, când s’a pus cestiunea unirii Ardealului cu Ţeara Ungurească, atitudinea lor a fost nehotărîtă : singuri deputaţii Sibiiului au stăruit pentru autonomia ţerii, dar’ şi ei s’au supus majorităţii, şi astfel representanţii naţiunii săsesci s’au pronunţat în unanimitate precum Maghiarilor le venia la socoteală, — pentru ca să nu se strice cu Maghiarii, care păreau atunci tari şi mari. Tot nehotărîtă a fost atitudinea Saşilor, când vorba era ca ţeara să-’şi trimită representanţii în „Reichsrath“, nehotărîtă a fost la 1865, când s’a pus din nou cestiunea unirii, nehotărîtă a fost în faţa dietei de încoronare, nehotărîtă a rămas pănâ în clipa de astăzi. Ni-e greu s’o constatăm aceasta, dar’ trebue s’o constatăm acum în faţa alegerilor, când în multe cercuri succesul partidului naţional săsesc atîrnă dela atitudinea alegătorilor români. Trăim aici în mijlocul Saşilor şi seim din propria noastră intuiţiune, cu cât zel, cu câtă abnegaţiune, cu câtă statornicie bărbătească se luptă concetăţenii noştri saşi, ca să-şi păstreze naţionalitatea şi să ducă mai departe tradiţiunile culturale germane ale părinţilor lor. Şi nu le vom face niciodată imputare lor pentru faptele unor oameni, care ’şi-au perdut sărita, cum era întru fericire pomenitul Wächter ori cum sânt Sighişorenii şi Agnitenii, care s’au unit de dragul unui timp de graţie, al unui „Galgenfrist“ cu cel mai aprig asupritor al poporului săsesc. Pădure fără de uscături nu se poate: avem şi noi asemenea oameni; au toate popoarele. Au fost însă totdeauna şi sânt şi astâji între Saşi oameni, dacă nu chiar agreaţi, cel puţin toleraţi, cărora le place să facă oposiţiune, fără ca să se strice cu puternicii chilei. Aceştia ’i-au împins pe Saşi la politica şovăitoare, ale căreia urmări sunt suferinţele lor de astăzi. La 1848 s’au supus deputaţii Sibiiului cu preţul unei resoluţiuni, care nu cjice nici „da“, nici „ba“, — ear’ mai târgjiu tot de dragul unanimităţii s’a ales „calea de mijloc.“ Tot astfel astăzi dl Zay din Braşov vrea să meargă cu oposiţiunea moderată şi vorbesce, încât nu mai ştii, unde să-’l puni, ear’ dl Meltzl din Sibiiu (Vecji „Ellenzék“ şi „Nemzet“) face politică „subită“, încât trebue să te întrebi, dacă e ori nu tot ceea ce a fost Dr. Wolff ori un om, care vrea să ajungă, şi Saşii cei adevăraţi şi sinceri le sufăr toate, pentru ca să nu peară pe aceşti doi „bărbaţi distinşi.“ Prea bine! Face fresce-care cum vrea şi cum poate. Vorba e însă, ca Saşii să nu ne mai facă nouă imputarea, că alegătorii români sprijinesc guvernul contra candidaţilor săsesci. Sunt între Români oameni, care trăesc de pe ope alta în simbria guvernului: la moara acestor oameni mînă dl Zay şi dl Meltzl apa, când nu ţin seamă de „susceptibilităţile“ Românilor. Şi mai ales dl Zay n’ar trebui se uite, că sânt acum câţiva ani nu s’au ales la Braşov doi Saşi, ci un Român şi un Neamţ maghiarisat, şi că partidului naţional român au să-’i mulţumească Saşii, dacă astădată guvernul n’a pus candidaţi în Braşov. Noi Românii ne luptăm pentru conservarea caracterului poliglot al statului ungar şi pentru desvoltarea dreptului public pe baza principiilor proclamate în legea pentru naţionalităţi. Cerem revizuirea acestei legi potrivit cu interesele de desvoltare naţională a majorităţii cetăţenilor, voim să avem garanţii sigure, că în biserică, în şcoală, în administraţiune şi la judecătorii nu ni se va impune limba maghiară. Dacă Saşii se mulţumesc cu mai puţin, dacă ei vor să facă ca Şvabii din Bănat ori ca Germanii din Scepuş, dacă se unesc cu vreunul din partidele maghiare, care toate vor să prefacă statul poliglot într’unul naţional mag h ia r, dacă Saşii vor să facă politică de acri pănâ mâne, aceasta e treaba lor: noi vom stărui şi singuri, şi sântem destui oameni, pentru ca să putem avă speranţa, că nu în zadar stăruim. Dacă însă Saşii se unesc ici cu guvernul, colo cu vreunul dintre partidele maghiare oposiţionale, şi vorbesc pe placul Maghiarilor şi îi încuragiază prin aceasta pe puterniciijilei, să nu se mire nimeni, că şi între Români găsesc oarecare ascultare oamenii, care profită de atitudinea „matadorilor“ săsesci, spre a-şi face servicii guvernului în paguba noastră şi a Saşilor. Cu atât mai vîrtos trebue să stăruie aderenţii sinceri ai partidului naţional român, ca Românii toţi să ţină în sfinţenie hotărîrile conferenţei naţionale, căci, la urma urmelor, pentru interesele noastre proprii ne luptăm şi aceste cer să combatem cu toată asprimea pe aceia, care fac asupra Românilor presiune în favorul guvernului. Forţa „Tribunei“. Doine şi chiote din Ardeal. Culese de Petru Georgescu şi Petru P. Bariţiu, culegători-tipografi. Blăstămul de la măicuţă El te-ajunge pe uliţă, Şi blăstămul de părinţi îl plângi cu lacrimi ferbinţi. Tu, maică, norocul meu ’Mi-’l-ai făcut aşa greu, Căci, maică, ’l-ai semănat Unde-i răul adunat: Pe coasta cu florile De ’mi-’l pase oiţele, Pe coasta cu ghioceii De ’mi-’l pase tot meluşeii. Vino, bade, prin grădină, Că-i poarta de rogojină, Cât puni mâna, cade ’n tină; Nu veni, bade, de vreme, Când duşmanii taie lemne, Vino, bade, pe ’nserat, Când duşmanii s’au culcat. Mei, bădiţă, badiul meu, Ţine-te-’mi-ar Dumnezeu, De treci cumva ’n sus, în jos, Bă-te tot cam mânios; Nu te uita tot în curte, Că eu am duşmane multe, Ci te uită în pământ, C’or gândi, că ne-am urît; Ori te uită preste sat, C’or gândi, că ne-am lăsat. Mei, bădiţă Nicolae, Dorul meu şi-al d-tale Facă-’l Dumnezeu o floare, Să-’mi înfloară Sâmbăta Să ’mi-o rup Dumineca, Sămi-o pun la cingătoare Să ’mi-o duc în şezătoare; Fetele m’or întreba: — Dar’ de unde ’ţi-e floarea? Şi eu răspuns le voiu da: — Floarea-i dela bădiţa. Vai de mine, ce m’oiu face? Ce iubesc mamei nu-’i place; De-ar plăce mamei ca mie, M’aş duce la cununie. Vai de mine, cum m’aş duce, — Nici cu cai nu m’ar ajunge, Ear’ de-o fi să mă mărit, Cu cela ce ’mi-e urît . . . Trandafir de pe cetate, Spune-’i mândrei sănătate, Că de mine n’are parte, N’are parte, că’s departe. Trandafir de pe cărare, Nu e dorul boală mare? . . . Boală mare şi cu jele Pentru inimi tinerele. Aşafice mândra ’n vie, Că dragostea nu-i moşie; Aşa cântă cucu ’n fag, Că dragostea nu-i iosag. Hop! săraca opinca, De-ar juca păn’ ce-ar crepa, Tot ca cisma n’ar suna. Te cunosc, bădiţul meu, Pedepsi-te-ar Dumnezeu, Te cunosc pe şuerat, Că nu eşti voinic curat Pe sunetul zalelor, Pe mersul picioarelor. Cine-’şi teme nevasta, Facă-’şi gard în giur de ea Tot eu pari de stejari, Cu grădele de arţari, Cine vrea tot ’i-o ia. Poartă, mândră, ce-’i purta Numai nu te mărita, Poartă-un fir de siminic Şi mă mai aşteaptă-un pic, Poartă-un fir de măgheran Şi mă mai aşteaptă-un an. Părăuţ cu apă-amară, Face-te-ai neagră cerneală, Să-’mi cernesc eu rochiţa Să-’mi jelesc pe măicuţa, Că ea bine m’a ’nveţat Şi eu n’o am ascultat. Păn’ eram la maica fată, Săracă ne’nstrăinată Mâneam pită de săcară, Şi-o mâneam rîijlend pe-afară; Dar’ de când m’am măritat, Mâne pită de grâu curat Corespondenţă din Viena. Viena, 12 Iunie n. 1887. Earăşi ne vin scrii nefavorabile din Belgrad, şi iarăşi eventualitatea unui minister Pastiei apare ameninţătoare pe prizontul politic. Lupta între influenţa austriacă şi cea rusească e condusă în Belgrad cu vehemenţă mare de un timp îndelungat. Prin mijlocirea „Landerbank“-ului s-au acordat Serbiei mari ajutoare financiare spre a ţine la putere pe ministerul Garaşanin. Mijlocul obţinu însă un efect de tot contrar. Prin transacţiunile financiare cu „Länderbank‘-ul, Serbia fu aruncată într’o prăpastie de datorii şi greutăţi financiare, şi prin aceasta posiţiunea ministerului Garaşanin deveni şi mai insutenabilă. Ambasadorul rusesc Persia şi profita de această ocasiune în lung şi în lat. Spre a contrabalansa aceasta, la Belgrad fu trimis ca ambasador austriac un Maghiar, un confident al direcţiunii lui Andrássy, un domn Hengelmüller de Hengervár, însă din nefericire evangelicul maghiar pare că nu află nici cea mai uşoară aprobaţiune între Şerbi, căci de când dl de Hengervár desfăşură acţiunea sa în Belgrad, şansele ministerului Garaşanin au devenit şi mai rele, şi o victorie a influenţei ruseşci a devenit foarte probabilă. Se înţelege de sine, că noi, ca buni patrioţi austriaci, deplângem sincer o asemenea schimbare. Dacă influenţa austriacă nu poate să se