Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-11-08 / nr. 254

Miliiu, 7 Noemvrie st. v. Un sentiment de adfuncă durere trebue să cuprindă pe tot Românul preo­cupat de viitorul neamu­­seu, când vede stăruinţele ce se pun pentru demoralisarea tinerimii noastre.­­ Ne aducem aminte de asprimea, cu care au fost certaţi tinerii români de la Cluj, cei de la Budapesta, cei din Semniţ, ba chiar şi băieţii de la gimnasiul din Lugoj, pentru­ că­­şi-au luat — poate prea mult — avânt de independenţă. Guvernul şi autorităţile şcolare au făcut tot ceea­ ce le-a stat prin putinţă, ca să-­i umilească pe tinerii noştri, să producă un adânc sentiment de deprimaţiune în sufletele lor şi să-şi facă astfel accesibili pentru spiritul de slugărnicie, pe care îl propagă unii dintre Români în mijlocul poporului român. începută de guvern, lucrarea aceasta e continuată cu multă stăruinţă de agenţii lui români. O parte foarte însemnată din tinerii Români, care-­şi fac studiile la universi­tăţile maghiare, ba chiar şi mulţi din cei­ ce studiază la universităţi germane sânt sti­­pendişti, adecă puşi la discreţiunea celor-ce au dreptul de a dispune de fondurile de­stinate pentru crescerea tinerimii române. Ear’ aceştia, — vorbind în tesă generală, — se folosesc de acest drept spre a pro­paga spiritul de slugărnicie în mijlocul Românilor, acordând stipendiile numai ti­nerilor ce le par accesibili pentru acest spirit şi ameninţând pe cei cu porniri de independenţă, că îi vor lipsi de stipendiu. Astfel o însemnată parte din tinerimea noastră studioasă e ca strînsă în chingi şi această parte înrîuresce asupra întregii tinerimi. Preveniend, că astfel ar putea să vie lucrurile, am stăruit în mai multe rânduri, ca tinerii noştri să-­şi impună cea mai de­­săvîrşită reservă, să nu provoace, pen­­tru­ ca să nu le dee răuvoitorilor noștri pretext spre a-­i lovi. Constatăm, că tinerii noștri au și fost destul de cu­minte, ca să se fe­rească. Aceasta însă nu le-a folosit nimic, căci acum li se cere să se pronunțe con­tra convingerii lor, dacă vor să nu fie loviţi. Astfel cu ocasiunea petrecerii la Cluj a Majestăţii Sale li s’a cerut tinerilor ro­mâni să-’i facă înalt Preasfinţiei Sale Pă­rintelui Metropolit Miron cuvenita primire, car’ aceia, care nu consimţeau cu o ase­menea minciună, au fost ameninţaţi cu perderea stipendiilor şi cu alte persecu­­ţiuni. Ca oameni cu minte dar’, tinerii s’au supus şi n’au protestat contra mani­­festaţiunii făcute în numele lor, dar’ fără de autorisare primită dela dînşii. Aprobăm această procedere înţeleaptă, dar’ stăruim totodată, ca tinerii noştri se bage bine de seamă, pentru­ ca nu cumva, mergând prea departe pe această cale, să ajungă ca d-nul Grigorie Moldovan, ori poate chiar ca dl Mateiu Voileanu şi alţi câţiva, la cea mai desăvârşită anihilare a individualităţii lor. Să nu scape tinerii noştri din vedere, că acela, care se lapădă el însuşi pe sine, lăpădat este, şi gândul, că prin renunţa­rea la individualitatea lor câţiva oameni au putut se facă oare­care carieră, să nu-ş i amăgească, întrebarea e totdeauna, cum sunt consideraţi asemenea oameni şi cum sânt trataţi chiar şi din partea celor ce se folosesc de dînşii, întrebarea e, unde vor trebui să ajungă în cele din urmă. Exemplele rele să nu le fee tinerii noştri drept modele pentru propria lor vieţuire. Aceasta chiar din punctul de vedere al fericirii lor individuale. Căci astăiji lucrurile sânt precum sânt, ea ră­mâne ele se pot schimba, şi ori­ şi­ cum s’ar schimba ele, omul, care ţine la sine, e totdeauna stimat şi preţuit chiar şi de adversa­rii lui. Se nu ree­anse drept modele exem­plele rele mai ales din punctul de vedere al viitorului nostru naţional. Numai dacă vom fi bărbaţi, vom fi vrednici de o mai bună soarte, şi nu­mai cei vrednici au dreptul de a spera.­­Sânt acum câteva luni am serbat noi Românii din ţerile coroanei ungare printr’un banchet ţinut aici la Sibiiu ju­­bileul de 50 ani al activităţii literare a d-lui George Bariţiu, fără îndoeală cel mai meritos dintre publiciştii noştri. Cu ocasiunea aceasta am rugat pe iubitor să facă o nouă ediţiune a scrierilor sale şi drept dovadă, că această ediţiune e dorită de întregul public român, mi-am oferit o sumă de bani adunaţi de pe la toţi Românii, drept anticipaţiune pentru cheltuielile de tipar. Manifestaţiune mai frumoasă şi tot­odată mai inofensivă nu se poate. Cu toate aceste, când a fost vorba să se publice listele de contribuire, s’a cerut din partea multora, ca ele să nu fie publicate, pentru­ că mulţi dintre cei ce au contribuit s’ar simţi compromişi, dacă li s’ar publica numele. Şi listele n’au fost publicate. Iată deci un om, care lucrează 50 de ani, un om, care îşi consumă toată viaţa pentru desvoltarea literară şi culturală a poporului român, un om, care a muncit mult şi a rămas sărac alăturea cu alţii, care au muncit puţin şi tot­­şi-au agonisit oare­care avere pentru­­jitele de bătrânețe, — Iată omul, pe care toată lumea ro­mână îl sărbatoresce, dar’ nu cutează să și facă o mărturisire publică despre această sărbătorire. Ei, bine! — dacă astfel sântem­ și tot astfel vom și rămână, cine pare să ne sti­meze, cine să ne prețuească, cine să pună temeia pe noi, cine mai ales să-­şi consume viaţa în serviciul nostru ! ? Nu astfel au fost însă creatorii cul­turii noastre moderne, nu astfel au fost aceia, care ne-au adus la starea relativ mai bună, în care ne aflăm: ei au fost bărbaţi, oameni croiţi din întreg, care erau totdeauna gata să se expună pentru convin­gerile lor, şi de aceea urmele lucrării lor au rămas în viaţa noastră. Pe dînşii, car’ nu pe neajutoraţi, care s’au îngrăşat din roadele lucrării săvîrşite de dînşii, are să-’i iee tinerimea noastră drept modele, ca dînşii au să fie genera­­ţiunile mai tinere ale poporului nostru, dacă e vorba să nu fim cerşitori, ci oameni de o potrivă cu alţii în ţeara noastră. Forţa „Tribunei“. Roma învinsă. — Tragedie în V acte. — De Alexandru Porod­­. Traducere de I. L. Caragiali. Actul I. (Urmare.) Scena V. Aceiaşi, Furiu, Senatori, apoi Lentul, Furiu. Oştirile romane Au fost din nou sdrobite de gloatele duşmane. Părinţi ai Romei, cerul aşa ne-a osândit! Atotputernicia de-acum ni s’a sfîrşit; Şi ne-adunarăm astăzji să punem toţi la cale, Nu soartea vre-unui rege şi-a­­staturilor sale, Nu pentru alte neamuri ca domni să legiuim, Ci chiar a noastre vetre şi muri să mântuim! — Lictori! să între Lentul. (Lictorii se supun. Lentulus întră, plin de sânge şi pulbere.) Aci ne stă de faţă. Un căpitan de-al celor ce-au dat a lor viaţă Tiranei morţi la Canne. El vine la Senat Cu de-amănunt a spune cum lupta s’a urmat Și cele de pe urmă a lui Emil cuvinte. Luciu. Cu ireii, se cuvine, să ’ncepem mai nainte: Nebiruita Romă e ’nvinsâ ar fi de ei; Căci Anibal e numai un bietu purtat de ce­. Asupră-ne apasă o grea fărădelege, A cărei taină cată curând să se deslege, Ca să putem, spăsind-o, pe duşman a sili Şi el să-’şi ispăşească isbânda de o tri- Furiu. Ce-’i de făcut? vorbesce. Luciu. Eu zic, că Decemvirii, Să caute, să ne afle, isvorul mântuirii, Din cărţile Sibilei luând destăinuiri, Şi pentru biruinţă ceresci poveţuiri. Furiu, (consultând în tăcere pe toţi.) Senatul se ’nvoiesce. Luciu. (lui Caeso.) La Capitoliu du-te A zeilor poveţe să ceri şi vino iute. (Caeso pleacă.) Furiu (cătră Lentul). Te-apropie, tribune, şi spune ce-ai de spus. (O tăcere.) Lentulus (foarte mişcat). Viu dela satul Canne. Acolo s’au răpus oştirile romane. Acolo ’n bătălie S’a stîns mărirea noastră cu-atâta grozăvie Cât Anibal, de sângiuri şi de măcel sătul, Chiar însuşi striga, însuşi, barbarilor: „Destul!“ (Fabiu îşi acopere chipul cu pulpana), îmi este martor cerul, în luncile cernite Şi prin restriştea noastră de-apururea vestite, ’Mi­ se cădea şi mie un loc să pot găsi! Dar’ n’am putut să-’l capăt; şi am venit aci Ca să vă­­jic: „Eu singur, când oastea-’ntreagă-i moartă Eu singur mai am viaţă!...“ A! blăstămată soartă! Fabiu (descoperindu-se). La prigonirea sorţii, virtute e a sei Să ţinem pept: tribune, da-’ţi inimă. Lentul (astemperându-’şi treptat mişcarea.) Deşi Silitu­ ne-a vrăşmaşul să-’i dăm atacuri multe, Nerăbdătorul Varon de-ar fi voit s’asculte A lui Emil părere, noi nu ne-am fi lăsat La lupta cea fatală. . . Dar’ nu ’l-a ascultat! — Mijea de­­Jiuă. După o noapte ’n aşteptare Superbi­es cei doi consuli, gătiţi de ’ncăierare, Din cortul lor. In aer ce crunt mai răsunau Strigările de luptă, şi caii nechezau La-al trimbiţilor ţipet. Săgeţile porniră Ca grindina. Romanii atuncia năvăliră Păşind făr’ de clintire la moarte şi omor. Vai greu plângea pământul gemând sub paşii lor! Cu Asdrubal în capu-’i, fruntaş voinic, mulţimea Numirilor din goană ne ’nfrânge călărimea Şi-o risipesce ’n lături. Romanii, grămădiţi, Puternic zid de pepturi, viteji nepilduiţi, Pe Africani sfărîmă şi-’i calcă sub picioare. Dar’ iată că o ceată de Gali îngrozitoare, S’arunc asupra noastră: goli pănă ’n brâu şi armaţi Cu săbii mari şi late, cu suliţi lungi, urmaţi De Nubieni sălbatici, bărbaţi cu chica creaţă O gloată fără număr, ce mănuie sumeaţă Trofeele romane. Pe dînşii năvălim Strigând toţi: „Răsbunare!“ cumplit să ’ndrep­tăţim, Această grea ruşine: ei cad, ei cad grămadă în pulvere, noi, smulgem a barbarilor pradă! Măcel nebun! cad sute şi mii de luptători Şi ’n sânge­’şi dă sfîrşitul învinşi şi ’nvingători! Duşmanul dă de moarte; zadarnic însă moare, Căci oştile romane, rămân biruitoare. — Şi ne gândeam la Roma, şi mândri ne sim­ţeam, Că prin a noastre braţe mărirea-’i mântueam. — Când — Anibal nâpraznic apare de-odată, Răcnind rechiamă 'n luptă oştirea sfărîmată: Să ’ntoarce biruitul, şi dă 'n biruitor, Din patru părţi, îl prinde şi-’l strînge 'ngrozitor. Şi vin mereu barbarii, vin gloată preste gloată; Ca un potop să varsă selbătăciunea toată. Călări pe cai selbatici, Numicjii se ivesc Cu Asdrubal în frunte; pe noi se năpustesc. Turbaţi în goană mare ca oarba vijelie. Noi — dăm cu desnădejde şi mai culcăm o mie. Hah! soartea fără milă deşi ne-a sfarîmat, Romanul pere mândru, căci pere răsbunat! Furiu. O fi viteji ai Romei! O jertfe-a crudei soarte! Măreţi ca şi ’n viaţă fuserăţi şi în moarte! Lentul. Amurgul se lăsase. Călare alergam Prin lunca neagră, unde? eu însumi nu sciam. Din nori apare luna pe ’ncet și fără veste. Atunci zăresc o umbră; m’apropiu — cine este ? Emil: şedea pe-o peatră, perdut în gânduri. Eu Descalec lângă dînsul și-’i : „Ia calul meu, „Fugi pănă îi vreme, scapă!“ Ear’ el: „Nu, nici odată !“ „Voesc să las — îmi­­fice — un nume fără pată. „Că s’au răpus Romanii e numai vina mea: „Mişel d’aşi (jice altfel; şi nici nu voiu pute „S’o şterg decât prin moarte“. Cuvântul nu sfîrşesce Şi iute o săgeată în inimă­’l isbesce. Sibiiu, Duminecă 8/20 Noem­vrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/1 an 2 fl. 50 cr.. Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. • . • Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/« ăn 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl.­­ Pentru România şi străinătate: Vi an 10 fr., V* an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare In fiecare di de lucru Nr. 254 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Corespondenţă din Viena. Viena, 17 Noemvrie n. 1887. „Rolul României într’un résboiu european"1. Sub acest titlu publică cel mai de frunte (ziar al Rusiei de Sud „Noworassyjski Telegraf“ (tele­graful de sud rusesc) următorul articol: „Europa se pregăteşce pentru résboiu. Deşi relaţiunile între puteri se declar de foarte amicale, şi speranţele de durata păcii sunt accen­tuate în toate vorbirile de tron, totuşi în toate statele se pregătesc urmările cu o grabă ner­voasă. Nici una din cestiunile decu­nătoare în est şi Vest nu e resolvată. Rusia nu­­şi-a dat încă ultimul vot în cestiunea bulgară, întreagă bă­trâna Europă stă sub arme, şi victoria dreptăţii se aşteaptă de la numărul mai mare al baio­­netelor. Este fără îndoeală, că la caşul unui rés­boiu între Austria şi Rusia a unui résboiu ge­neral în Europa, învecinată Românie va juca o rolă însemată. Un mare avantagiu pentru România ar fi neutralitatea, dacă poziţia sa geografică nu o ar sili la o acţiune sau cu Austria sau cu Rusia. E deci întrebarea, care din aceste două alianţe va fi pentru România mai rentabilă, şi în această privinţă o scurtă privire ne dovedesce, că alianţa Rusiei oferă statului român şanse mai mari. In coaliţiune cu Austria, România nu va putea nimic câştiga. Coaliţiunea cu Rusia însă, concetrând tre­cerea întregii armate rusesci prin teritorul ro­mân, va aduce avantagiul României, de a pute concentra trupele sale în Moldova şi totodată de a ocupa Transilvania înrudită, care e preste tot de Români locuită. Armata rusească își va mă-

Next