Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-12-03 / nr. 270

Anul IX ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentra ducerea la casă ca 18 a.­pa lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentra Romfnnla și utrfd­a&tate: 1­ an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numei plătind«­*« înainte. Sibiiu, Joi 3/15 Decemvrie 1892 Nr. 270 ASERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Radacţia şi Administraţia, Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresti primesce abonamente D. C. Paecu, Str. P pscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază U» sumSr costă 5 *rue­*ri v„ a. 15 bani rom. T­RIBUNA Apare în fiecare di de lucru La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu prețurile din capul foii — invită Administraţiunea­­Ziarului „TRIBUNA“. A­HLWARDT. Ahlwardt este directorul unei şcoale secundare din Berlin. E tipul omului care ţine la principiile sale şi lucrează din toate răsputerile pentru realizarea lor. Ear’ fiindcă dînsul este creştin şi în Germania Ovreii au început să fie tot aşa de primejdioşi ca la noi de pildă, Ahlwardt luptă pentru principiile moralei creştine şi deci contră evreilor, care caută să destrâmeze pretutindenea. Lupta ce o duce este atât de în­verşunată, încât a atras nu numai aten­ţia tuturor partidelor politice din ţ­ară, dar’ ar fi împregiurul celor de dînsul să­­vîrşite s’a concentrat interesul întregei vieţi politice germane. Puterea lui consistă în însuşirea ce o are de a nu se spăria de nimic, de a susţin­e părerile sale şi în mijlocul celor mai mari greutăţi şi duşmănii. Aşa se explică faptul, că în scurtă vreme numele lui fu cunoscut nu nu­mai în Germania întreagă, dar faima îi merse şi peste hotare. Tot acea însu­şire a sa­­l-a adus însă în conflict cu autorităţile. Astfel astă-primăvară a fost con­damnat la patru luni închisoare pen­­tru­ câ ar fi calomniat magistratul din Berlin. Abia s’a descurcat apoi din acest proces, şi un alt proces, tot pentru ca­­lomnie, ’i­ s’a intentat. Iată de ce. El scosese o broşură, care a fost răspândită în mai multe sute de mii exemplare. în broşură cu doveiji sdro­­bitoare arăta furtişagurile ce se fac de cătră toţi furnizorii ovrei, insistând cu eldeosebire asupra pagubei ce l i­ s’a adus armatei germane prin puşcile furnisate de Ovreii Löwe şi Kühne, cei care înfiinţaseră şi la Budapesta fabrica faimoasă de puşei ce a dat faliment fraudulos. Ahl­wardt afirma în broşura sa, că puşcile furnisate de cei doi Ovrei gheşeftari au fost atât de rele, încât după cea din­­tâiu folosire a lor au trebuit să fie scoase din armată. De sine se înţelege, că într’o ţeară atât de conservatoare, cu morală severă şi unde scrrile de natură a arăta în umbră cestiunile militare adesea sânt amuţite în mod meşteşugit, broşura lui Ahlwardt a făcut o sensaţie colosală: în­cepând cu clasele muncitoare, care atâta trebue să muncească, să sufere numai pentru a contribui la susţinerea unei armate puternice şi pănă în cercurile cele mai înalte politice şi militare, în­treaga lume s’a alarmat. Opinia publică revoltată —­ nu de broşura autorului, dar’ de cele­ ce dînsul afirma că se în­tâmplă cu furnisările în armată — cerea cu sgomot să se facă lumină în această causfl. Ahlwardt fu deci dat în judecată, tot pentru calomnie, la adresa furniso­­rilor sus amintiţi. Nu sânt decât puţine zine de când procesul s’a terminat. Acusatul fu con­damnat la şese luni închisoare. Lumina ce s’a făcut cu această ocazie este însă de natură a arăta nu în culori mai deschise pe furnisori, ci dimpotrivă, prin hârtiile — actele ofi­ciale — produse de acusat înaintea tribunalului din Berlin s’a dovedit, că Ahlwardt este cât se poate de aproape de adevăr, că acusaţiile ridicate de dîn­sul au temeiu. Dacă cu toate acestea a fost con­damnat, aceasta nu s’a putut face decât dintr’un motiv de ordine mai înaltă: ori­cine înţelege, că cercurile superioare au mare interes de a nu se produce în public credinţa, că în ar­mată se pot întâmpla asemenea lucruri grave, că armele furnizate ar fi rele, încât să nu se poată folosi. Acestui motiv de interes mai su­perior a cău­ut deci jertfă Ahlwardt. Altfel uşor se întâmpla, ca Germania să fie şi ea cuprinsă de o ferbere cum e aceea pe care a căşunat-o în Francia afacerea Panama. Atât este de adevărat, că opinia publică­­l-a absolvat pe Ahlwardt de crima pentru care de altfel tribunalul­­l-a condamnat, că chiar pe când pro­curorul se încerca să arete mai tare vinovăţia lui, Ahlwardt fu ales deputat cu o majoritate imensă. Chiar felul cum s’a făcut alegerea arată cât este el de popular. La pri­mul scrutin dintre cei trei candidaţi, un liberal, un conservator şi antisemit — adecă Ahlwardt — voturile cele mai multe le-au primit ceşti din urmă. La balotagiu apoi însuşi candidatul conser­vator, cu toţi aderenţii lui votară pentru Ahlwardt aşa că îl avuse de peste tiece mii voturi, care contra-candidatul abia trecea cu ceva peste o miie. Că lupta începută de Ahlwardt nu a rămas chiar pănă acum fără succes, că munca lui a avut o influenţă pu­ternică în toată societatea germană, mai eclatant arată următoarea împregiurare. Partidul conservator, al cărui or­gan este „Kreuzzeitung“, a ţinut nu demult o conferenţa generală la Berlin. Aceasta cu scop de a re­vi­sui programul său. Ei bine, afa­cerea Ahlwardt a avut un efect atât de mare asupra chiar a acestor bărbaţi distinşi germani, încât dintre două mii d­e r­e­g­e­ţ­i câţi au participat la conferenţa, numai şepte au com­bătut noul punct ce s’a propus în pro­gram : lupta pe faţă în contra semiţilor. Ahlwardt va avă deci norocul nu numai să fie luat ca tip al luptătorului cărui de nici o pedecă nu-’i este frică, dar’ de numele lui se va lega şi înce­putul unei nouă epoce în vieaţa poli­tică a Germaniei, epocă, în care unul dintre cele mai vechi şi mai tare par­tid german a luat atitudine hotărîtă, s’a pus pe luptă straşnică în contra semitismului, care în Germania, ca aicea, periclitează moralitatea publică. Fie ca lupta promiţătoare din Ger­mania să se răsfrângă şi asupra celora­­lalte state din Europa, unde sânt Ji­dani , în primul rînd asupra monar­­chiei noastre, unde — ca în Ungaria mai ales — evreii au ajuns de tot ne­suferiţi. O „mângâiere“ pentru şoviniştii maghiari, întru sprijinirea „afrontului“ ce­­l-a primit Dr. Raţiu la Bucuresci „Pester Lloyd“ şi alte foi guvernamentale şi oposiţio­­nale primesc din Bucuresci, cu data 12 Dec. următoarea telegramă: „După scirile foilor de aici s’a luat hotârîrea într’o adunare mai re­centă a studenţilor, a recede dela toate ma­nifestările în favorul conducătorilor Românilor ardeleni malcontenţi Lucaciu şi Raţiu, care petrec aici. Lucaciu şi Raţiu se pregătesc pentru plecare. Acum doar’ vor fi mulţumiţi perciunaţii noştri cu atitudinea cercurilor „ligiste“ şi irre­­dantiste din Bucuresci! FOIŢA „TRIBUNEI“. Note critice. ii. Urmând şirul apariţiunilor din estan dăm de altă carte, caracteristică pentru modul cum se face la noi sciinţa. Este opul volu­minos (298 pag. 8°) al dlui Dionisiu Păs­cuţi , scris în limba maghiară şi întitulat: „Originea limbii române (valahe). Formaţiunea naţiunii; limba va­­lahă ca limbă maternă, basa lim­bii clasice latine, prin aceasta a* tuturor limbilor vestice ro­­mane; demonstrarea limbistică şi istorică a acestei ţese. Drept replică la opul lui Dr. L­a d i s­­­a­u Réthy întitulat: „Formaţiunea limbii şi naţiunii române“ care a edat-o la anul 1887. Lugoj 1892.*) Acest titlu hazliu este suficient a£ excite cu­­riositatea cetitorului, păcat numai că îndestu­ *) A román (oláh) ngev eredete. A nemzet megalakulása, az oláh nyelv mint anyanyelv alapja a classicus latin nyelvnek, ez által az összes nyugati román nyelvnek, nyelvészeti — és történetileg e tételnek megvilágítása. Czáfolat válaszul Dr­odty László ily czimű művére: „Az oláh nyelv és nemzet megalakulása“, melyet kiadott 1887-ik évben. Irta Pascutiu Dénes ügyvéd Oláh - Bükkösön (Facset). Ára ,1 frt. 80 kr. Lugos Traunferflner Károly könyvnyomdája, 1902. Iirma curiosităţii e îngreunată cu multe greu­tăţi ; cartea presentă e scrisă într’un lim­­bagiu infect maghiar, în proposiţiuni de câte 2—3 pagine şi cu o ortografie să-­ţi tai hai­nele şi să fugi cât te vor ţine picioarele. Lă­săm însă ca în privinţa aceasta să se răfu­­ească dl Păscuţiu cu Maghiarii, pe noi ne in­teresează mai mult conţinutul. Şi cum să nu, când cetim că limba noastră este mama limbii clasice latine şi a tuturor limbilor romanice! Urmează dela sine — mutatis mutandis — că noi Românii sântem părinţii lui Cicero, Caesar etc. şi moşii lui Calderon dela Barca, Pe­trarca Camões, Victor Hugo etc., căci raportul de înrudire al limbii se refere şi la poporul care vorbesce limba aceea ca limbă naţională. Să nu creadă însă cineva că asta e batjocură, că dl Păscuţiu ’şi-ar bate joc de neamul ro­mânesc. Doamne feresce ! P, e Român verde, cum ar trebui să fie tot Românul, care îşi iubesce mai presus de toate limba­ şi poporul seu. Nu din rea credinţă, ci din iubire nemărginită pentru originea po­porului şi ca să combată teoria imposibilă a lui Réthy despre formaţiunea limbii şi ori­­ginei poporului român­­şi a sacrificat timpul şi banii scriind şi edând opul present. Ne întrebăm însă, aduce vre-un folos causei ro­mâne şi sciinţei române o astfel de carte. Râspunsul e evident, că nu aduce, din con­tră prin astfel de scrieri încurcăm şi mai mult în ochii străinilor cestiunea română, căci e destul să citeze pasaje singuratice din astfel de cărţi scientifice, ca să-­şi bată joc de noi şi să demonstreze lumii — ceea­ ce lor mult le convine — lipsa de seriositate şi modul copilăresc cum judecă şi fac sciinţă Românii. Am mai păţit noi de acestea şi ar fi de dorit ca pe viitor să ne ferim. Astăzi nu e suficient să fii Român bun, ca să scrii şi o carte bună scientifică. Dar’ să întrăm în meritul cestiunii. Dl Ladislau Réthy, vicecustode al museului na­ţional din Budapesta a edat la anul 1887 un volum­ întitulat: „Formaţiunea limbiii­ şi naţiunii vahe“,*) care la anul 1890 a eşit îfiTediţiunea a doua, în cartea aceasta di Réthy pe basa lui Rössler, ne surprinde cu o teorie nouă referitor la formaţiunea limbii şi poporului român. Cea mai bună critică a teoriei lui Réthy este împregi­urarea, că de 5 ani de când a apărut, afară de clasristica ma­ghiară necompetentă şi fiiul perdut Alexics György — nime n’a primit teoria, ba nici nu ’şi-a bătut capul cu ea. Dl Réthy fiind din fire „surchidelnic“ cum am duce noi Bra­şovenii, şi fiind cartea bine scrisă, străvediu compusă, merită să ne oprim puţin la teoriile d-sale, mai cu seamă că nici Românii n’au luat pănă astăzi notiţă despre ea. Cartea lui Réthy, dedicată memoriei lui Kopitar şi Rössler se împarte în 11 capitole. In introducere constată romanitatea limbii române și o află de cea mai interesantă *) „Az oláh nyelv és nemzet megalakulása“ Budapest 1887. limbă pe terenul romanisticei. Dl R. constată ântâiu­l lucruri: 1. Asemănând limba vorbită de Daco­­rromâni cu cea a Istro-și Macedo-Românilor vedem că atât în privinţă fonetică cât şi mor­fologică, sintactică şi a materialului stau în înrudire nemijlocită, prin urmare nu sânt 3 limbi deosebite, ci numai dialecte ale limbii românesci, cum este dialectul toscanic, lombardic etc., în sinul limbii italiane; 2. cercetând mai deaproape firea limbii românesci, află că în privinţa foneticei ş­i materialului stă mai aproape de­ limba italiană decât de limba latină; 3. care în privinţa construcţiuni­i arată o desvoltare deosebită de toate limbile romanice, între probele cu ajutorul cărora susţine tesele expuse nu aflăm nimic nou. Premisa primă o susţin aproape unanim şi scriitorii români, premisa a doua e foarte firească, fiindcă limba italiană e ca şi limba română continuarea limbii romane (limba vorbită de poporul roman) care nu e identică cu limba latină, care în premisa a treia se furişează sofisma, în giurul căreia se învîrte întreaga imposibilitate limbistică a lui Réthy. Iată cum resonează R. postpunerea artico­lului la declinaţiunea substantivului şi adjec­tivului, comparaţiunea adjectivelor, formarea numerelor cardinale și ordinale, formarea pro­­numelor posesive, formarea futurului, lipsa in­finitivului și semasiologia în limba română sânt fenomene deplin deosebite de cele ale limbilor romanice. întregul sistem gramatical al limbii române este deci deosebit de cel al limbilor ro­manice. Ear’ din materialul limbii numai o cincime este comun cu limba italiană, ear’ patru cincimi n’au nimic de a face cu materialul limbilor romanice. Din premisele acestea false urmează conclusiunea: limba română nu e limba romanică. Pănă aici au mers lucrurile strună, dar’ acum ce naiba să facă cu limba română, unde să o­pună ? „Surchidelnicul“ Réthy nu stă mult pe gânduri și își scoate la iveală faimoasa teorie. Formând cele 3 di­recte române o limbă uni­tară, această limbă a trebuit să se formeze deodată și într’un loc. Când s’a format deci limba română și unde ? Dela sine se înţelege că în secolul VI, după Chr. şi pe Pen­­insula-Balcanică. Dar’ cum? Aici e răspunsul mai în­curcat, dar’ vom cerca să-’l dăm cât se poate de clar. în partea vestică a Peninsulei-Bal­­canice — resonează dl Réthy — locuiau Illyrii. Urmaşii acestora sânt Albanezii şi Românii de astăzi. Albanezii sânt descen­denţii direcţi care ’şi-au păstrat şi limba veche, car’ Românii sânt Albanezi — ita­lie­n­i s­a­u i. (Va urma.) GESTIUNEA TRANSILVANA în PAIILAMEIÎXIL ROMÂN. Dl. A. Lahovary, ministrul de ex­terne al României, s’a pronunţat despre cestiunea transilvană în camera Româ­niei, reflectând la observările dlui de­putat C. I. S­to­ices­cu (liberal). Iată textul discursului dlui Stoi­­cescu, ţinut în şedinţa camerei de la 25 Noemvrie v. (partea ce priveşte cestiunea transilvană) după­ cum îl aflăm în „ Pro­­inţa Naţională“ . Dl C. I. Stoicescu: Revin clar’ la câmpul de activitate al politicei externe a acestui minister şi pun o întrebare cu îngri­jire şi cu durere, şi întreb pe dl ministru de externe, dacă nu găsia un câmp deschis firea activităţii sale, ca să facă din politica externă un act folositor pentru Ţeara Românească şi, aş pute­a fice, folositor pentru românism? întreb dar’ pe dl ministru de externe, cum a putut trece cu tăcerea, şi n’a fost mişcat de situaţiunea a 4 milioane de Români, care simt şi vorbesc ca şi noi, ale căror piepturi palpită de aceleaşi simţăminte naţionale, ca ale noastre? Dior, este o cestiune foarte delicată, şi nu voiu să creez, nici statului nostru vre-o nemulţumire, în raporturile sale internaţionale cu statele vecine, nici dlui ministru de ex­terne o posiţiune delicată, şi îmi pare rău că dl ministru de externe nu este aci, când ating cestiunea transilvană. Dl Take Ionescu, ministrul cultelor: Este aci, este în odaia de alăturea. Dl C. I. Stoicescu: Dacă ar fi în odaia de alăturea, ar arăta puţină condescendenţă, ca atunci când se vorbesce în cameră de politica externă şi de fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, d-sa să stee în odaia de alăturea. Cred că dl Take Ionescu s’a Înşelat când a­­zis aceasta (aplause). Aţi crezut poate că vorbesc de dl ministru al domeniilor, care îl văd că vine acum; stim că d sa are foarte bune aptitudini în politica externă, dar’ nu este d sa titular al ministerului afacerilor străine... Dl D. P. Carp, ministrul domenii­lor: Eu am aptitudine pentru toate, nu nu­mai pentru politica externă. (Ilaritate.) Dl C. I. Stoicescu : Domnul ministru al domeniilor are aptitudine pentru toate și este în stare să dee o notă veselă, chiar când este vorba de cestiunile cele mai serioase, așa e, dar­ poate­ că nu ar fi făcut această glumeață întrerupere, dacă ar fi stiut că acum vorbesc de cestiunea Transilvaniei. (Aplauze.) Am zis că nu voiu să creez o situa­­țiune dificilă domnului ministru de externe, căci este foarte delicată situaţiunea sa ca mi­nistru al ţerii, nici nu voiu să înăspresc ra­porturile noastre cu un stat vecin! Este chiar un foarte delicat lucru de a vorbi de o cestiune atât de gingaşe în parlament; eu însumi nu-­mi disimulez aceasta! Dar, dacă ating această cestiune, de care inima noastră sângeră, şi dacă o aduc la tribuna parlamen­tului românesc, este că găsesc nu o provoca­­ţiune, dar’ cel puţin o scusâ, în cele ce s’au petrecut de curănd în delegaţiunea ungu­rească dela Pesta. De­sigur domnul ministru scie, el tre­bue să scie că în delegaţiunea ungară, acum câteva săptămâni, de cătră deputatul corniţele Albert Apponyi, s'a făcut o interpelare dlui ministru Kálnoky. Nobilul deputat maghiar îl întreabă, ce demersuri a luat pe lângă gu­vernul român, ca să pună capăt manifestaţiu­­nilor simpatice în cestia Transilvaniei. Ex­celenţa Sa ministrul ungar a răspuns că a intervenit, şi nu fără succes, pe lângă gu­vernul român, ca să iee măsuri în consecvenţă, adăugând că are să lucreze mai mult şi mai hotărîtor pe lângă guvernul român, decât să vorbească. Ei bine, dacă acolo s’a pus cestiunea astfel, ne credem în drept a pute aduce această cestiune şi înaintea parlamentului, cred că şi noi sântem autorizaţi, mai cu te­meiu, să întrebăm pe ministrul român dacă nu simte trebuinţă de a se face o intervenire în favorul acestor nenorociţi, care sânt tra­taţi într'un mod barbar la Turda, Arad, la Şimlău şi in alte părţi ale statului maghiar? (Aplause). Dacă aţi fi făcut aceasta, aţi fi bine­meritat dela patrie. Dar’ n’aţi făcut-o ! Iată şi pentru­ ce di°eam ca în această cestiune aţi fi avut un câmp deschis înaintea d-voastre ; câmp pe care n’aţi scitit nici să-’l cultivaţi, nici să-’l lucraţi, câmp în care nu aţi făcut absolut nimic, dând dovadă de o culpabilă indiferenţă. Şi, dlor, nu aţi făcut nimic, cu toate­ că aţi fost provocaţi. Sânt gazete, între care vă pot cita pe „Neue Freie Presse11, care au vorbit de un interview, făcut ministrului nostru de externe de un deputat maghiar şi redactor la jurnalul unguresc „Magyar Hirlap”, ar­­ticole, în care sa produc aproape textual cu­vintele pronunţate de ministrul nostru; cu­vinte, în care se poate vedea nu numai o foarte mare reservă, de altfel impusă prin situaţia sa oficială, dar’ conţin şi un fel de promisiune din partea d-voastre, ca guvern, că veţi reprima tot ce se va face neplăcut în Ţeara­ Românească la adresa guvernului austro-ungar. Dacă aţi dat această promisiune, dacă aţi luat astfel de angajament, n'aţi făcut bine. Căci în ţeara noastră nu se fac nici­­de­cum manifestaţiuni ostile poporului vecin, se dau numai semne de simpatie pentru Ro­mâni, şi nici există pretinsul irredentism con­tra căruia par a se sbîrli şoviniştii maghiari! Ar fi trebuit să rămâneţi, die ministru, şi în această privinţă, în reserva de mai nainte. Să nu luaţi nici angajamente, să nu daţi nici promisiuni, căci nu se poate sei mai dinainte ce s’ar pute întâmpla şi ce manifestaţiuni ar pute avea loc în cestiunea gingaşă a Româ­nilor transilvăneni. Poporul român e răb­dător, e tolerant şi nu voesce a supăra pe nimenea. Dar’ la noi este o cestiune de sim­patie, o identitate de rasă şi de aceea nu putem rămâne nepăsători, când e vorba de Românii de peste Carpaţi. De altmintrelea, cestiunea Transilvaniei nu este numai o cestiune românească, de la

Next