Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)
1892-12-03 / nr. 270
Anul IX ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentra ducerea la casă ca 18 a.pa lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentra Romfnnla și utrfda&tate: 1 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numei plătind«*« înainte. Sibiiu, Joi 3/15 Decemvrie 1892 Nr. 270 ASERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Radacţia şi Administraţia, Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresti primesce abonamente D. C. Paecu, Str. P pscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază U» sumSr costă 5 *rue*ri v„ a. 15 bani rom. TRIBUNA Apare în fiecare di de lucru La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu prețurile din capul foii — invită AdministraţiuneaZiarului „TRIBUNA“. AHLWARDT. Ahlwardt este directorul unei şcoale secundare din Berlin. E tipul omului care ţine la principiile sale şi lucrează din toate răsputerile pentru realizarea lor. Ear’ fiindcă dînsul este creştin şi în Germania Ovreii au început să fie tot aşa de primejdioşi ca la noi de pildă, Ahlwardt luptă pentru principiile moralei creştine şi deci contră evreilor, care caută să destrâmeze pretutindenea. Lupta ce o duce este atât de înverşunată, încât a atras nu numai atenţia tuturor partidelor politice din ţară, dar’ ar fi împregiurul celor de dînsul săvîrşite s’a concentrat interesul întregei vieţi politice germane. Puterea lui consistă în însuşirea ce o are de a nu se spăria de nimic, de a susţine părerile sale şi în mijlocul celor mai mari greutăţi şi duşmănii. Aşa se explică faptul, că în scurtă vreme numele lui fu cunoscut nu numai în Germania întreagă, dar faima îi merse şi peste hotare. Tot acea însuşire a sal-a adus însă în conflict cu autorităţile. Astfel astă-primăvară a fost condamnat la patru luni închisoare pentru câ ar fi calomniat magistratul din Berlin. Abia s’a descurcat apoi din acest proces, şi un alt proces, tot pentru calomnie, ’i s’a intentat. Iată de ce. El scosese o broşură, care a fost răspândită în mai multe sute de mii exemplare. în broşură cu doveiji sdrobitoare arăta furtişagurile ce se fac de cătră toţi furnizorii ovrei, insistând cu eldeosebire asupra pagubei ce l i s’a adus armatei germane prin puşcile furnisate de Ovreii Löwe şi Kühne, cei care înfiinţaseră şi la Budapesta fabrica faimoasă de puşei ce a dat faliment fraudulos. Ahlwardt afirma în broşura sa, că puşcile furnisate de cei doi Ovrei gheşeftari au fost atât de rele, încât după cea dintâiu folosire a lor au trebuit să fie scoase din armată. De sine se înţelege, că într’o ţeară atât de conservatoare, cu morală severă şi unde scrrile de natură a arăta în umbră cestiunile militare adesea sânt amuţite în mod meşteşugit, broşura lui Ahlwardt a făcut o sensaţie colosală: începând cu clasele muncitoare, care atâta trebue să muncească, să sufere numai pentru a contribui la susţinerea unei armate puternice şi pănă în cercurile cele mai înalte politice şi militare, întreaga lume s’a alarmat. Opinia publică revoltată — nu de broşura autorului, dar’ de cele ce dînsul afirma că se întâmplă cu furnisările în armată — cerea cu sgomot să se facă lumină în această causfl. Ahlwardt fu deci dat în judecată, tot pentru calomnie, la adresa furnisorilor sus amintiţi. Nu sânt decât puţine zine de când procesul s’a terminat. Acusatul fu condamnat la şese luni închisoare. Lumina ce s’a făcut cu această ocazie este însă de natură a arăta nu în culori mai deschise pe furnisori, ci dimpotrivă, prin hârtiile — actele oficiale — produse de acusat înaintea tribunalului din Berlin s’a dovedit, că Ahlwardt este cât se poate de aproape de adevăr, că acusaţiile ridicate de dînsul au temeiu. Dacă cu toate acestea a fost condamnat, aceasta nu s’a putut face decât dintr’un motiv de ordine mai înaltă: oricine înţelege, că cercurile superioare au mare interes de a nu se produce în public credinţa, că în armată se pot întâmpla asemenea lucruri grave, că armele furnizate ar fi rele, încât să nu se poată folosi. Acestui motiv de interes mai superior a căuut deci jertfă Ahlwardt. Altfel uşor se întâmpla, ca Germania să fie şi ea cuprinsă de o ferbere cum e aceea pe care a căşunat-o în Francia afacerea Panama. Atât este de adevărat, că opinia publicăl-a absolvat pe Ahlwardt de crima pentru care de altfel tribunalull-a condamnat, că chiar pe când procurorul se încerca să arete mai tare vinovăţia lui, Ahlwardt fu ales deputat cu o majoritate imensă. Chiar felul cum s’a făcut alegerea arată cât este el de popular. La primul scrutin dintre cei trei candidaţi, un liberal, un conservator şi antisemit — adecă Ahlwardt — voturile cele mai multe le-au primit ceşti din urmă. La balotagiu apoi însuşi candidatul conservator, cu toţi aderenţii lui votară pentru Ahlwardt aşa că îl avuse de peste tiece mii voturi, care contra-candidatul abia trecea cu ceva peste o miie. Că lupta începută de Ahlwardt nu a rămas chiar pănă acum fără succes, că munca lui a avut o influenţă puternică în toată societatea germană, mai eclatant arată următoarea împregiurare. Partidul conservator, al cărui organ este „Kreuzzeitung“, a ţinut nu demult o conferenţa generală la Berlin. Aceasta cu scop de a revisui programul său. Ei bine, afacerea Ahlwardt a avut un efect atât de mare asupra chiar a acestor bărbaţi distinşi germani, încât dintre două mii de regeţi câţi au participat la conferenţa, numai şepte au combătut noul punct ce s’a propus în program : lupta pe faţă în contra semiţilor. Ahlwardt va avă deci norocul nu numai să fie luat ca tip al luptătorului cărui de nici o pedecă nu-’i este frică, dar’ de numele lui se va lega şi începutul unei nouă epoce în vieaţa politică a Germaniei, epocă, în care unul dintre cele mai vechi şi mai tare partid german a luat atitudine hotărîtă, s’a pus pe luptă straşnică în contra semitismului, care în Germania, ca aicea, periclitează moralitatea publică. Fie ca lupta promiţătoare din Germania să se răsfrângă şi asupra celoralalte state din Europa, unde sânt Jidani , în primul rînd asupra monarchiei noastre, unde — ca în Ungaria mai ales — evreii au ajuns de tot nesuferiţi. O „mângâiere“ pentru şoviniştii maghiari, întru sprijinirea „afrontului“ cel-a primit Dr. Raţiu la Bucuresci „Pester Lloyd“ şi alte foi guvernamentale şi oposiţionale primesc din Bucuresci, cu data 12 Dec. următoarea telegramă: „După scirile foilor de aici s’a luat hotârîrea într’o adunare mai recentă a studenţilor, a recede dela toate manifestările în favorul conducătorilor Românilor ardeleni malcontenţi Lucaciu şi Raţiu, care petrec aici. Lucaciu şi Raţiu se pregătesc pentru plecare. Acum doar’ vor fi mulţumiţi perciunaţii noştri cu atitudinea cercurilor „ligiste“ şi irredantiste din Bucuresci! FOIŢA „TRIBUNEI“. Note critice. ii. Urmând şirul apariţiunilor din estan dăm de altă carte, caracteristică pentru modul cum se face la noi sciinţa. Este opul voluminos (298 pag. 8°) al dlui Dionisiu Păscuţi , scris în limba maghiară şi întitulat: „Originea limbii române (valahe). Formaţiunea naţiunii; limba valahă ca limbă maternă, basa limbii clasice latine, prin aceasta a* tuturor limbilor vestice romane; demonstrarea limbistică şi istorică a acestei ţese. Drept replică la opul lui Dr. La d i sau Réthy întitulat: „Formaţiunea limbii şi naţiunii române“ care a edat-o la anul 1887. Lugoj 1892.*) Acest titlu hazliu este suficient a£ excite curiositatea cetitorului, păcat numai că îndestu *) A román (oláh) ngev eredete. A nemzet megalakulása, az oláh nyelv mint anyanyelv alapja a classicus latin nyelvnek, ez által az összes nyugati román nyelvnek, nyelvészeti — és történetileg e tételnek megvilágítása. Czáfolat válaszul Drodty László ily czimű művére: „Az oláh nyelv és nemzet megalakulása“, melyet kiadott 1887-ik évben. Irta Pascutiu Dénes ügyvéd Oláh - Bükkösön (Facset). Ára ,1 frt. 80 kr. Lugos Traunferflner Károly könyvnyomdája, 1902. Iirma curiosităţii e îngreunată cu multe greutăţi ; cartea presentă e scrisă într’un limbagiu infect maghiar, în proposiţiuni de câte 2—3 pagine şi cu o ortografie să-ţi tai hainele şi să fugi cât te vor ţine picioarele. Lăsăm însă ca în privinţa aceasta să se răfuească dl Păscuţiu cu Maghiarii, pe noi ne interesează mai mult conţinutul. Şi cum să nu, când cetim că limba noastră este mama limbii clasice latine şi a tuturor limbilor romanice! Urmează dela sine — mutatis mutandis — că noi Românii sântem părinţii lui Cicero, Caesar etc. şi moşii lui Calderon dela Barca, Petrarca Camões, Victor Hugo etc., căci raportul de înrudire al limbii se refere şi la poporul care vorbesce limba aceea ca limbă naţională. Să nu creadă însă cineva că asta e batjocură, că dl Păscuţiu ’şi-ar bate joc de neamul românesc. Doamne feresce ! P, e Român verde, cum ar trebui să fie tot Românul, care îşi iubesce mai presus de toate limba şi poporul seu. Nu din rea credinţă, ci din iubire nemărginită pentru originea poporului şi ca să combată teoria imposibilă a lui Réthy despre formaţiunea limbii şi originei poporului românşi a sacrificat timpul şi banii scriind şi edând opul present. Ne întrebăm însă, aduce vre-un folos causei române şi sciinţei române o astfel de carte. Râspunsul e evident, că nu aduce, din contră prin astfel de scrieri încurcăm şi mai mult în ochii străinilor cestiunea română, căci e destul să citeze pasaje singuratice din astfel de cărţi scientifice, ca să-şi bată joc de noi şi să demonstreze lumii — ceea ce lor mult le convine — lipsa de seriositate şi modul copilăresc cum judecă şi fac sciinţă Românii. Am mai păţit noi de acestea şi ar fi de dorit ca pe viitor să ne ferim. Astăzi nu e suficient să fii Român bun, ca să scrii şi o carte bună scientifică. Dar’ să întrăm în meritul cestiunii. Dl Ladislau Réthy, vicecustode al museului naţional din Budapesta a edat la anul 1887 un volum întitulat: „Formaţiunea limbiii şi naţiunii vahe“,*) care la anul 1890 a eşit îfiTediţiunea a doua, în cartea aceasta di Réthy pe basa lui Rössler, ne surprinde cu o teorie nouă referitor la formaţiunea limbii şi poporului român. Cea mai bună critică a teoriei lui Réthy este împregiurarea, că de 5 ani de când a apărut, afară de clasristica maghiară necompetentă şi fiiul perdut Alexics György — nime n’a primit teoria, ba nici nu ’şi-a bătut capul cu ea. Dl Réthy fiind din fire „surchidelnic“ cum am duce noi Braşovenii, şi fiind cartea bine scrisă, străvediu compusă, merită să ne oprim puţin la teoriile d-sale, mai cu seamă că nici Românii n’au luat pănă astăzi notiţă despre ea. Cartea lui Réthy, dedicată memoriei lui Kopitar şi Rössler se împarte în 11 capitole. In introducere constată romanitatea limbii române și o află de cea mai interesantă *) „Az oláh nyelv és nemzet megalakulása“ Budapest 1887. limbă pe terenul romanisticei. Dl R. constată ântâiul lucruri: 1. Asemănând limba vorbită de Dacorromâni cu cea a Istro-și Macedo-Românilor vedem că atât în privinţă fonetică cât şi morfologică, sintactică şi a materialului stau în înrudire nemijlocită, prin urmare nu sânt 3 limbi deosebite, ci numai dialecte ale limbii românesci, cum este dialectul toscanic, lombardic etc., în sinul limbii italiane; 2. cercetând mai deaproape firea limbii românesci, află că în privinţa foneticei şi materialului stă mai aproape de limba italiană decât de limba latină; 3. care în privinţa construcţiunii arată o desvoltare deosebită de toate limbile romanice, între probele cu ajutorul cărora susţine tesele expuse nu aflăm nimic nou. Premisa primă o susţin aproape unanim şi scriitorii români, premisa a doua e foarte firească, fiindcă limba italiană e ca şi limba română continuarea limbii romane (limba vorbită de poporul roman) care nu e identică cu limba latină, care în premisa a treia se furişează sofisma, în giurul căreia se învîrte întreaga imposibilitate limbistică a lui Réthy. Iată cum resonează R. postpunerea articolului la declinaţiunea substantivului şi adjectivului, comparaţiunea adjectivelor, formarea numerelor cardinale și ordinale, formarea pronumelor posesive, formarea futurului, lipsa infinitivului și semasiologia în limba română sânt fenomene deplin deosebite de cele ale limbilor romanice. întregul sistem gramatical al limbii române este deci deosebit de cel al limbilor romanice. Ear’ din materialul limbii numai o cincime este comun cu limba italiană, ear’ patru cincimi n’au nimic de a face cu materialul limbilor romanice. Din premisele acestea false urmează conclusiunea: limba română nu e limba romanică. Pănă aici au mers lucrurile strună, dar’ acum ce naiba să facă cu limba română, unde să opună ? „Surchidelnicul“ Réthy nu stă mult pe gânduri și își scoate la iveală faimoasa teorie. Formând cele 3 directe române o limbă unitară, această limbă a trebuit să se formeze deodată și într’un loc. Când s’a format deci limba română și unde ? Dela sine se înţelege că în secolul VI, după Chr. şi pe Peninsula-Balcanică. Dar’ cum? Aici e răspunsul mai încurcat, dar’ vom cerca să-’l dăm cât se poate de clar. în partea vestică a Peninsulei-Balcanice — resonează dl Réthy — locuiau Illyrii. Urmaşii acestora sânt Albanezii şi Românii de astăzi. Albanezii sânt descendenţii direcţi care ’şi-au păstrat şi limba veche, car’ Românii sânt Albanezi — italieni sau i. (Va urma.) GESTIUNEA TRANSILVANA în PAIILAMEIÎXIL ROMÂN. Dl. A. Lahovary, ministrul de externe al României, s’a pronunţat despre cestiunea transilvană în camera României, reflectând la observările dlui deputat C. I. Stoicescu (liberal). Iată textul discursului dlui Stoicescu, ţinut în şedinţa camerei de la 25 Noemvrie v. (partea ce priveşte cestiunea transilvană) după cum îl aflăm în „ Proinţa Naţională“ . Dl C. I. Stoicescu: Revin clar’ la câmpul de activitate al politicei externe a acestui minister şi pun o întrebare cu îngrijire şi cu durere, şi întreb pe dl ministru de externe, dacă nu găsia un câmp deschis firea activităţii sale, ca să facă din politica externă un act folositor pentru Ţeara Românească şi, aş putea fice, folositor pentru românism? întreb dar’ pe dl ministru de externe, cum a putut trece cu tăcerea, şi n’a fost mişcat de situaţiunea a 4 milioane de Români, care simt şi vorbesc ca şi noi, ale căror piepturi palpită de aceleaşi simţăminte naţionale, ca ale noastre? Dior, este o cestiune foarte delicată, şi nu voiu să creez, nici statului nostru vre-o nemulţumire, în raporturile sale internaţionale cu statele vecine, nici dlui ministru de externe o posiţiune delicată, şi îmi pare rău că dl ministru de externe nu este aci, când ating cestiunea transilvană. Dl Take Ionescu, ministrul cultelor: Este aci, este în odaia de alăturea. Dl C. I. Stoicescu: Dacă ar fi în odaia de alăturea, ar arăta puţină condescendenţă, ca atunci când se vorbesce în cameră de politica externă şi de fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, d-sa să stee în odaia de alăturea. Cred că dl Take Ionescu s’a Înşelat când azis aceasta (aplause). Aţi crezut poate că vorbesc de dl ministru al domeniilor, care îl văd că vine acum; stim că d sa are foarte bune aptitudini în politica externă, dar’ nu este d sa titular al ministerului afacerilor străine... Dl D. P. Carp, ministrul domeniilor: Eu am aptitudine pentru toate, nu numai pentru politica externă. (Ilaritate.) Dl C. I. Stoicescu : Domnul ministru al domeniilor are aptitudine pentru toate și este în stare să dee o notă veselă, chiar când este vorba de cestiunile cele mai serioase, așa e, dar poate că nu ar fi făcut această glumeață întrerupere, dacă ar fi stiut că acum vorbesc de cestiunea Transilvaniei. (Aplauze.) Am zis că nu voiu să creez o situațiune dificilă domnului ministru de externe, căci este foarte delicată situaţiunea sa ca ministru al ţerii, nici nu voiu să înăspresc raporturile noastre cu un stat vecin! Este chiar un foarte delicat lucru de a vorbi de o cestiune atât de gingaşe în parlament; eu însumi nu-mi disimulez aceasta! Dar, dacă ating această cestiune, de care inima noastră sângeră, şi dacă o aduc la tribuna parlamentului românesc, este că găsesc nu o provocaţiune, dar’ cel puţin o scusâ, în cele ce s’au petrecut de curănd în delegaţiunea ungurească dela Pesta. Desigur domnul ministru scie, el trebue să scie că în delegaţiunea ungară, acum câteva săptămâni, de cătră deputatul corniţele Albert Apponyi, s'a făcut o interpelare dlui ministru Kálnoky. Nobilul deputat maghiar îl întreabă, ce demersuri a luat pe lângă guvernul român, ca să pună capăt manifestaţiunilor simpatice în cestia Transilvaniei. Excelenţa Sa ministrul ungar a răspuns că a intervenit, şi nu fără succes, pe lângă guvernul român, ca să iee măsuri în consecvenţă, adăugând că are să lucreze mai mult şi mai hotărîtor pe lângă guvernul român, decât să vorbească. Ei bine, dacă acolo s’a pus cestiunea astfel, ne credem în drept a pute aduce această cestiune şi înaintea parlamentului, cred că şi noi sântem autorizaţi, mai cu temeiu, să întrebăm pe ministrul român dacă nu simte trebuinţă de a se face o intervenire în favorul acestor nenorociţi, care sânt trataţi într'un mod barbar la Turda, Arad, la Şimlău şi in alte părţi ale statului maghiar? (Aplause). Dacă aţi fi făcut aceasta, aţi fi binemeritat dela patrie. Dar’ n’aţi făcut-o ! Iată şi pentru ce di°eam ca în această cestiune aţi fi avut un câmp deschis înaintea d-voastre ; câmp pe care n’aţi scitit nici să-’l cultivaţi, nici să-’l lucraţi, câmp în care nu aţi făcut absolut nimic, dând dovadă de o culpabilă indiferenţă. Şi, dlor, nu aţi făcut nimic, cu toate că aţi fost provocaţi. Sânt gazete, între care vă pot cita pe „Neue Freie Presse11, care au vorbit de un interview, făcut ministrului nostru de externe de un deputat maghiar şi redactor la jurnalul unguresc „Magyar Hirlap”, articole, în care sa produc aproape textual cuvintele pronunţate de ministrul nostru; cuvinte, în care se poate vedea nu numai o foarte mare reservă, de altfel impusă prin situaţia sa oficială, dar’ conţin şi un fel de promisiune din partea d-voastre, ca guvern, că veţi reprima tot ce se va face neplăcut în Ţeara Românească la adresa guvernului austro-ungar. Dacă aţi dat această promisiune, dacă aţi luat astfel de angajament, n'aţi făcut bine. Căci în ţeara noastră nu se fac nicidecum manifestaţiuni ostile poporului vecin, se dau numai semne de simpatie pentru Români, şi nici există pretinsul irredentism contra căruia par a se sbîrli şoviniştii maghiari! Ar fi trebuit să rămâneţi, die ministru, şi în această privinţă, în reserva de mai nainte. Să nu luaţi nici angajamente, să nu daţi nici promisiuni, căci nu se poate sei mai dinainte ce s’ar pute întâmpla şi ce manifestaţiuni ar pute avea loc în cestiunea gingaşă a Românilor transilvăneni. Poporul român e răbdător, e tolerant şi nu voesce a supăra pe nimenea. Dar’ la noi este o cestiune de simpatie, o identitate de rasă şi de aceea nu putem rămâne nepăsători, când e vorba de Românii de peste Carpaţi. De altmintrelea, cestiunea Transilvaniei nu este numai o cestiune românească, de la