Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-01-07 / nr. 1
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 29 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. ABONAMENTE: Lei 220 pe 1 ani 120 pe 6 luni TELEFON : 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 1 SAMBATA 7 IANUARIE 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU De vorbă cu Henri Matisse de K. H. ZAMBACCIAN Când se lumina de zi, strămoșii noștri se îndreptau cu fața a Răsărit și îngenunchiând pe un covor de rugă, se înălțau cu gândul la Cel de sus. Ceea ce numim noi astăzi cultură și civilizație, ne-au clătinat credința și datinele strămoșești, dar ne-a rămas prin instinct și moștenire, nevoia unor senzațiuni de exaltare și de extaz. Și nu e de mirare cum în fiecare zi, pașii mei se îndreaptă în spre acel perete, pe care se găsesc înșiruite trei icoane, trei pânze de Matisse; pictura aceasta e pentru mine lumina dimineții, rouă sufletului meu, bucuria mea, un vis cu ecouri serafice, ceva care mă conduce înspre un paradis artificial. Și acum veți înțelege de ce preferim aceste pânze, de ce ne pasionăm de ele, de ce le îndrăgim atât. Această frenezie, această goană nebună după opera de artă, această cursă exaltată, e însuși motorul vieții. Ori de câte ori pictura a fost la impas, s'a întâmplat ca un inițiat, căutând firul Arianei, să-l găsească în Orient. Incepând din antichitate, trecând prin Bizanț, prin Renașterea Venețiană, apoi în era modernă un Delacroix, iar în zilele noastre contemporanul Matisse, au găsit prilej de reîmprospătare în magia Orientului. Grecii și Romanii tratau pe Orientali drept barbari, deoarece arta mediteraneană se adresa mai întâi spiritului, pe când strălucirea și senzualitatea materială a artei orientale exaltau mai toate simțurile; cam acelaș lucru s'a petrecut și în Renașterea Italiană, Florentinii calificau pe Venețieni de „grossolani"". In zilele noastre, în fața lucrărilor lui Matisse și ale prietenilor săi expuse prin 1905 la Salonul Independenților, s'a pronunțat cuvântul „Les fauves", iar Gauguin izolându-se în țări exotice pentru a capta culoare și lumină mai vie, tipuri mai ingenue, a exclamat: „La Barbarie est pour moi un rajeunissement". In atelierul său din Montparnasse stăm cu meșterul Matisse în fața unui panou decorativ „Faunul și Nimfa"". Oricine se va gândi și presupune o scenă mitologică în care un mascul încornorat, păros și cu forme musculare proeminente râvnește la o femee bălie, candidă și visătoare. Asemenea pânze s'au pictat în toate timpurile și se găsesc foarte multe prin diversele muzee de prin toate părțile și dacă din ritmul formelor și din melodia lor continuă nu rezultă vreun accent mai viu, trecem indiferenți înaintea lor, înregistrând doar anecdota, subiectul, ilustrația. In fața pânzei lui Matisse am tresăltat de surpriza inedită a invenției formate și a magiei cromatice. Demonul coloarei care stăpânește pe Matisse, nu-i dă răgaz, meșterul nu cunoaște popas, căci deabia ajuns la un punct de evoluție, găsește în sine forțe noi pentru un alt avânt, care ne deconcertează o clipă dar până la urmă ne subjugă. Tot ce pictura a câștigat de la primele ei dibuiri, trecând prin arabescul de pe vasele grecești, prin exuberanța policronică a Orientului, de la primitivii italieni până la Impresioniști, apoi Cézanne, Gauguin au educat ochiul meșterului, iar paleta a devenit o claviatură docilă în mâinile lui Matisse. Totuși pictorul nu e un virtuoz, nu e un savant pedant, nu e nici vrăjitor, Matisse e un pur rafinat. Ca să pătrundem în regatul său plastic, trebue să ne lepădăm de orice rutină și prejudecată, apoi după cum spunea el odată : „Ce interes am putea avea să copiem un obiect răspândit în cantitate nelimitată în natură și pe care l-am putea închipui mereu mai frumos? Ceea ce importă e raportul obiectului cu artistul însuși, cu personalitatea sa și cu puterea pe care o are el de a organiza senzațiile și emoțiile sale proprii". Ceea ce ar fi arbitrar la orice alt artist, la Matisse se explică, ne seduce, ne convinge și ne supune, pentu că Matisse posedă în afară de arta sa excepțională, un simț foarte subtil al raporturilor tonale, ceea ce e de altfel esența geniului său. . . i • * j Matisse mlădie imposibilul, armonizează disonanța, înalță diformația până la stii. £ Meșterul trecând prin acel „envahissement désordoné de (Urmare în pag. 3-a) Scriitorii contemporani: Georgesca Mircea Cancicov de Rybiczka Peisagiu S’au apropiat casele, s’au strâns străzile Ca o foarfecă mă prind pereții. Unde e cerul vast al lumii de care vorbeam ? Ca într’o cușcă, ca într’o cursă, mă prind drumurile și mă strâng, animal alungat, pe jilavul lui. Cerne cenușe cerul pe cel mai murdar pământ Care s’a rătăcit vreodată între stele Ca o țintă bătută în dușumea, stau înfiptă în podeaua lumii și de când trec oamenii, năluci sub ochiul bolnav al soarelui .N’a fost nici imul mai dezolat, mai scârbit decât mine. _ LUCIA DEMETRIUS Artă primitivă și artă populară de AL. DIMA La baza artei cercetătorii au descifrat mai de mult printre altele, tendințele jocului, instinctul împodobirii, năzuințe spre ordine ș. a. Pe când în arta cultă toate aceste tendințe se sprijină reciproc, se adună și converg către finalitatea ultimă a operei de artă, grupul artelor primitive stărue asupra lor pentru ele însele fără a le subordona nevoii supreme de formă. Asistăm astfel la un joc ce se complace în el însuși, la o împodobire cantitativă a tuturor spațiilor goale, la o adunare monotonă a ritmurilor fără a li se contura în cele din urmă direcția ascensiunii coborîrii lor. Psihologic, situaiaa aceasta a fost explicată de H. Prinzhorn ca un rezultat al unei „conștiințe diminuate“ a oboselii psihice, a slăbiciunii voinței, a incapacității de concentrare. Intâlnindu-se în toate cazurile artei primitive, aceste deficiențe funcționale lămuresc motivele asemănării lor. Lipsa exercițiului și disciplinei sufletești oprește într’adevăr funcționarea integrală și până la capăt a procesului creator. In cadrul grupului primitiv al artelor, avem totuși de constatat și diferențieri. Anomaliile psihice nu se pot manifesta în același grad în arta primitivului exotic ca în cea primitivului european, a copialului sau schizofrenicului, astfel evident că activitatea sensorio-motorie a copilului nu are exercițiul și puterea de expresie a adultului primitiv, in posesie deplină a puterilor sale psiho-fiziologice pe care i le întărește experiența de toate zilele. Caracterul șovăelnic și delicat al artei copilului nct își are izvorul. Pe de altă parte este tot atât de firesc prin factorii noi ce apar în cazul artei populare, ca adultul primitiv european să se deosebească de cel exotic printr’o intensitate mai mare a conștiinței, printr’o oboseală psihică mai mică, printr’o putere de concentrare mai susținută. In ce privește situarea artei schizofrenice în grupul artelor primitive, cercetarea lui Prinzhorn care a studiat cele peste 5000 exemplare ale plasticei schizofrenice ce se găsesc la clinica de boli nervoase din Heidelberg — a arătat că prin tendințele jocului, instinctul de împodobire, năzuința spre ordine, caracterul antinaturalist, bucuria simbolului enigmatic, ea se alătură artelor primitive. O trăsătură a reținut totuși mai mult atenția cercetătorilor. Arta schizofrenică pare a se izola specific prin fiorosul, tainicul, bizarul, groaza pe care o răspândește, emoția pe care n’ar cunoaște-o celelalte arte primitive. Adevărul e însă că prin reprezentarea demonilor în arta primitivă orientală ca cea japoneză, chineză sau tibetană ca și a celei magice populare europene, numai o diferență graduală se poate obține și aci. Nota definitorie a artei schizofrenice față de cea populară rămâne însă tot cea pe care am mai pomenit-o și altă dată, solipsismul ei absolut, de unde (Urmare în pag. 2-a) Henri Matisse : Les pensees de Pascal Pensii pentru scriitori de N. CREVEDIA D, prof. Mihail Ralea, ministrul Muncii, în urma unei chibzuiri avute cu M. S. Regele Carol II, a întocmit un decret-lege pentru crearea unei Case de pensii a scriitorilor. Sunt cunoscute sentimentele și solicitudinea pe care le are Suveranul Culturii față de creația spirituală. Iar d. ministru Ralea, scriitor cu calități atât de subțiri, după o activitate largă și plină de roade în câmpul organizării muncii manuale, ține să se ocupe acum și de lucrătorii viei acesteea părăginite care se chiamă literatura. Proeptul acesta de lege vrea să creeze o Casă de pensiuni și retragere a scriitorilor, în felul celei cunoscute,a ziariștilor. Omul de litere, membru al „Soc- Scriitorilor Români”, urmează ca la vârsta de 55 de anii, indiferent de data când a fost acceptat ca membru — gazetarii sunt pensionați la etatea de 60 — să se retragă într’o pensie ,a cărei sumă ar fi de circa 8.000 lei, lunar. Fondul de pensii al scriitorilor urmează să fie alimentat dintr’o ușoară reținere asupra veniturilor de pe cărți, dintr’un timbru care se va aplica tuturor tipăriturilor streine care intră în țară și din alte câteva surse de bani albi care, în orice caz, nu vor atinge punga celorlalți contribuabili. Cu înființarea acestei Case menite să asigure zilele negre ale scriitorilor, se împlinește încă un deziderat al breslei celei mai puțin numeroase din această țară, dar și cea mai importantă pe planul valorilor de creație. Societatea Scriitorilor, din bugetul ei modest, servește și acum câte-o ceașcă de pensie la câteva văduve și la câțiva membri ai ei în etate și recunoscuți ca săraci. Dar cei o mie sau două de lei pe cari îi distribue lunar și cu dureroase întârzieri, sunt departe de a alina o bătrânețe care chiar dacă nu e prea glorioasă, e omenească și e împovărată de copii, de polițe protestate, de tot felul de greutăți. S. L. R.-ul e pavat, ca Infernul, cu cele mai bune intenții, dar cassa lui ,atât de drastic păzită de d. Măciucescu, stă pururi deschisă, ca o gură de cuptor stins ! Să felicităm, deci, inițiativa și să ne bucurăm între noi cei cari, neavând nici-o slujbă „la stat”, ne-am fi pomenit într’o bună zi întinzând mâna, ca pe o lingură, spre gura faimosului cuptor dela S. S. R., în care nu lucește nicio flacără Și nu se rumenește nicio pâine... Dar revenim cu o problemă, aceeași eternă problemă pe care de atâtea ori am pus-o și pe care o aruncam și atunci când un fost primar generos,d. Al. Gh. Donescu, făgăduia să facă scriitorilor un Mausoleu la Bellu. Am strigat atunci că, până la zidirea sfintei cripte, ar trebui să ne ocupăm de viața oamenilor condeiului care este, toată, un Mausoleu! Și, în scurt timp, marele edil anunța pe M. S. Regele că va împroprietări pe scriitori cu câteva case ceea ce a și făcut. Scriitorul român, ați băgait de seamă, moare tânăr Dacă nu se năruie la 20 de ani, n’apucă, în orice caz, fericita vârstă a pensionării care e astăzi pe tapet: Panait Istrati, Gib. Mihăescu, A. de Herz, Anton Hulban, Milu, Artur Enășescu (al cărui strigoi nu l-am mai văzut de mult pe Ulița Victoriei) și atâția alții stinși în floarea tinereții și a creației. Până la pensie, deci, ar trebui să ne ocupăm serios și de viața lui. Căci, în țara noastră, din literatură, numai din literatură, nu se poate trăi! Nici Mihail Sadoveanu, nici Rebreanu, nici Arghezi, Gala Galaction, Cezar Petrescu ori Camil Petrescu, nici Ionel Teodorearnu care consumă atâta pasiune și atâta poesie în procese de găini și găinării sentimentale, nici unul, ca să vorbim de cei mai mari și mai populari, nu trăesc exclusiv din călimara lor. Am desbătut prea de multe ori r această tragică problemă, ca să mai reluăm soluțiile pe care le propuneam. Cea mai importantă ni se pare încadrarea scriitorului în bugetul statului, a acestui buget pe care până acum l-au mâncat politicianii și agenții lor electorali. încadrarea aceasta s’ar face, evident, (Urmare în pag. 7-a) (Urmare în pag. 3-a) Pentru cunoașterea provinciilor de VASILE BANCILA Epoca noastră a fost stăpânită, din cauza nevoilor economice și a ideologiei marxiste, de ideia clasei sociale. Această idee a făcut concurență celei de națiune și e una din cauzele, pentru cari realitatea națională n’a fost înțeleasă in autenticitatea ei, deși s’a făcut atât caz de ea. Clasa socială e în primul rând o unitate economică și tendințele ei sunt internaționalizante. Din cauza aceasta, Marx a ajuns la teoria „suprastructurii” și la materialismul istoric, lăsând la o parte, natural, instinctele sângelui său, cari, la el ca și la orice creator, au avut primul cuvânt. Din pricina duetului acestuia al clasei sociale în secolul trecut și în al nostru, realitatea etnică a pierdut ca înțelegere. Și e mai ales un aspect al națiunilor, care a pierdut mai mult. E vorba de provincii. Mulți își închipuiau că elementele fundamentale ale națiunii sunt clasele, pe când, în realitate, aceste elemente sunt provinciile. Elementele caracteristice ale națiunii sunt provinciile,, regiunile organice,, sintezele istorice regionale, „țările” unei țări. Clasele sociale sunt împărțiri oarecum verticale ale omenirii — ele sunt ca un fel de straturi geologice asemănătoare pe tot globul. Provinciile sunt împărțiri mai degrabă orizontale, — ele sunt pitorești sau specifice. Și clasa socială și provincia se aseamănă doar în faptul că nu sunt unități independente. Clasa socială depinde de laltele ; provincia, oricât ar fi de respectabilă, nu e atât de desvoltată pentru a forma de sine însăși o națiune și a fi ceva autonom. Realitatea cu adevărat autonomă e numai națiunea. Chiar în vremea legăturilor internaționale de azi, națiunea a rămas ceva autonom ca realitate spirituală, întrucât e deplin constituită ca națiune. Ea ar juca, în acest sens, rolul pe care Aristotel îl dădea „statului”, care,din toate realitățile sociale, este, după el, singura ce poate trăi singură... Totul e ca provinciile să fie delimitate organic și nu artificial, spur administrativ. In cazul din urmă, ,avem un fel de „provincii” desenate pe planșetă ca statele din America. Presupunând însă că unei provincii i se respectă contururile naturale,, istorice, acelea între cari respiră eu specificul și economia ei, e ușor să se vadă că ea este indispensabilă pentru a cunoaște etnicul. Desigur, privincie e și o unitate economică, dar nu în felul în care e o clasă socială. Provincia e o realitate economică în sensul că trebuie să aibde condițiilor economice ca să poată dura și prospera. Dar provincia e în fond o realitate spirituală. In această calitate a ei, este constitutivă pentru etnic, înțelegerea ei ne ajută înțelegerea etnicului și, în orice caz, acesta nu poate fi înțeles ignorând provinciile. De ce ? Pentru că aici apare una din înfățișările cele mai curioase ale realității naționale, care înfățișare interesează nu numai sociologia, ci și logica. Și anume: o națiune reprezintă ceea ce logicienii numesc o noțiune individuală — căreia adică nu-i corespunde, în fapt, decât un singur obiect. Dar trebuie să adăugăm că o noțiune e în acelaș timp și ceea ce logicienii numesc o noțiune colectivă. Noțiunile obișnuite, cele generale, sunt formate prin excluderea caracterelor individuale și însumarea caracterelor comune ale unor obiecte asemănătoare. La noțiunile colective însă nu e așa. „Noțiunea colectivă nu exclude părțile diferențiate ale unui grup de obiecte.