Universul, februarie 1889 (Anul 6, nr. 23-45)
1889-02-14 / nr. 33
Universal No. 33 Accidentul de la Borki Peste câteva zile va veni înaintea senatului rus procesul intentat diferților funcționari de pe linia ferată Kusk- Kharkov-Azov. Acusatul principal este baronul Hahn, președintele acestei linii. Acusații vor fi apărați de renumitul avocat Spassovici. 2 CRONICA La Spital Stanca zisese Mariuchei : — Vrei să mergi cu mine la București, ca să vedem pe bietul Ion ? Și Mariuca roșindu-se, cu un zimbet plin de dragoste și de recunoștință, îi răspunsese încetișor, pare că ar fi vrut să-și ascunză emoțiunea: Da, Stanca, dacă vrei, merg cu tine. Și porniseră triste grăbite, tăcute, dar în tăcerea lor se vedea și mai bine durerea de mamă și de logodnică, nădejdea, indoelile care le turburau, înveselindu le și mărinindu-le tot de o dată. In sfârșit ajunseră la poarta spitalului Colțea, înaintând uimite pe uliță printre trăsuri și trecători, nu mai simținu oboseala, apăsarea căldurei și a prafului, nu mai auziau nimic, decât bătăile inimelor lor, cuprinse de o aceeașî nerăbdare, de o aceeași neliniște. — Ah ! îți aduci tu aminte, Mariuco, numărul ?... ■— Cum nu ? Petre ne a spus numărul 62, așa ’mi pare. — Da, ai dreptate. Hai iute, că bietul Ion ne-o fi așteptând, sărmanul. Și gâfâind, temându-se să nu se rătăcescă în casa aceea mare, lovindu--e de alte femei și de alți bărbați cari căutau un pat, un biet bolnav, o veste bună. Ah! în sfîrșit! sala era aceea! Câte paturi albe, câte figuri searbăde, slabe, câte căutături triste mâhnite nu vă aură ele, câți bolnavi nu așteptau, cu inima palpitând, venirea cuiva care să ’i învoioșeze, să ’i mai facă să ’și uite suferințele, durerile. — Cinci-zeci și nouă, șase-zeci și două! Da! șese zeci și două? Ah ! nu, citise rău Mariuca ori greșise numărul, nu era cu putință, patul era gol , și și o spuneau cu o contracțiune ciudată a feței, contracțiune care ar fi vrut să fie zîmbet, dar care era un început de oftat. Stau triste, nesciind unde era Ion, gândindu-se că el le accepta, și că veniseră atâta drum degeaba fără să -l vadă, și se uitau la toți cei cari treceau liniștiți, cu siguranță că vor găsi pe cine căutam, și cari puteau umblaseră o poșta pe jos sub razele arzetare ale sorelui, cari... Dar în sfîrșit vremea trecea și ele stau nemișcate. Se duseră la un infirmier : — Ei, domnule, nu aeți d-ta unde e flăcăul pe care l’au adus aici săptămâna trecută, de la... — Ei, da ce veniți din lună! Cum vreți să scrii eu pe toți cei cari vin aici, credeți că vine numai unul pe zi, nu scuți...., și de ce să plece. — Nu, nu, ascultă mă, flăcăul acela care a avut friguri rele de tot, dar care a venit la București, ca să se tămăduiască , am venit să’l văd, pentru că știam că era la numărul 62, și când colo găsii patul gol, nu știi d-ta unde e? — Flăcăul era acolo, așa e , acum nu mai este, pentru că... pentru că l’au luat d’aici. Asta e tot, adaogă el văzând că cele două țărance îngălbeniseră și tresăriseră. — Ah nu’l așa, d-ta nu’l cunoști pe soț al meu, pe băiatul meu, nu’’ așa ? strigă cu asprime și cu desnădijde Stanca, pare că acest strigăt i-ar fi putut liniști inima apăsată de mâhnire. Și vorbia înainte repede, tare, pare că ar fi vrut să’șî înșele inima , vorbia încă și după ce infirmierul rădicând din umeri, plecase, și Mariuca ținându-se de densa, simția că’i vine rău și se sprijinea pe umerii ei. Trecu un alt infirmier. — Domnule, îi zise Mariuca, arătând patul, unde e Ion al meu ? — E într’un loc forte bun, sus, liniștește-te, i-a trecut bine, l’am îngrijit eu.... — D-ta ? îi zise biata femee cu un accent de desnădejduire nespusă, de invidie, de iubire, D-ta ? ori de ce are infirmierul acesta care nu ’1 cunoscea, care nu suferise pentru dânsul, care nu ’1 hrănise, și nu era mumă sa? Și dânsul? N’o chemase? Buzele ’i tremurau, afta necontenit, vrea să întrebe cum. . oh nu, nu era adevărat; se agăță de cea din urmă nădejde, apucă pe Mariuca de o mână, pare că ar fi vrut să’i dea același gând, aceeași dorință, și esclama . — Vreau să’l văd. — Nu se póte, e îngropat. — îngropat! — era o vorbă aspră, crudă pentru inima unei mume mâhnite : îngropat! era ceva de necrezut pentru dense care nu-l vedea nici măcar bolnav, suferind, ci frumos, falnic, tânăr. Vru să se împotrivescă, să plângă, să se ruge; infirmierul plecase; toți se păreau grăbiți forte : era târziu, nimeni n’o va asculta. Atunci, ca și cum o ședere mai lungă intr’acel spital i-ar fi fost de nesuferit, plecă înmărmurită, îndobitocită de durere, gâfâind din pricina suspinelor ce se urcau, se grămădeau în pieptu’i și ’i taiau respirația fără să potă scote o vorba măcar. Pe eă, uitându-se drept înainte ca o idiota, tîrând după dânsa pe Mariuca galbenă ca o marta, cu ochii mari plini de lăcrămi, și cu o mână pe inimă, care batea de părea că vroia să se rupă. Ochii ei mari și negrii se întorseră cu o căutătură plină de dragoste, da adio, spre patul de unde suferise, unde ’și dăduse sufletul acela care o aștepta în zadar, care murise pate cu dorința nemărginită d’a vedea o figură iubită, și pe care ea nu’i va mai vedea nici o dată. Trecură prin mai multe săli, fără să vază un grup de câteva persone care să strângeau împrejurul patului unui bolnav, care zîmbea, care era fericit pentru câteva momente ; alte grupuri de persane mâhnite care se plecau asupra unui murind întrebândul suspinând, dar sperând totuși, trecură fara să vază mulțimea de dureri ce era împrejurul lor; fără să audă tóte nenorocirile adânc , tânguitere ce se pregăteau și se implineu in casa durere, și eșua în sfârșit în curte. Famentul ardea tălpile piciorelor Staucher care mergea înainte, aprope fuga, fără să vorbescă, gâfâind ca și cum ar fi dus în spate o greutate prea mare, și strângând convulsiv mâna amorțita a Mauricei. Atestat și ținu cât putu lacrimile, și încetișor, cu blăndeță, ca să o scotá din înmărmurirea el, îi șopti la ureche, ca în zilele când o strângea palpitând în brațe, ascunzându-șî fața în sînul seu . — Mama! Stanca tresări, se uită ciudat la densa, i-se păruse că ar fi auzit un glas de pe cea lume , scrîșni tare din dinți și’și grăbi pasul. Dar când ajunseră la porta, troind printre oamenii cari ’și vedeau de drum și nici du se uitau la dânsa, cari nu soiau nenorocirea ei, Stan a simți că i-se tăiau piciorele, i-se păru că tóte se cufundau împrejurul ei; lumii i se părea o pustie pentru că nu mai avea pe leu, pe băiatul ei , și sub gvngul port , slăbindu-i-se puterile, căzu jos și porni pe un plâns despicat, neconsolabil. *. * * Petre, bărbatul ei, acasă pe când se așceapta cu o veste bună, uitându-se pe câmpie la grâul copt și frumos care aștepta numa mâna secerătorului, marmura cu muumnire . — Ei! când se va întorce Ion!... <■ Acte oficiale - D. G. Jocu, medii-veterinșp*, care mi‘ mit în postul de șef al lucrărilor” fisiologice de la școla de mediană Veterinară. , * D. Gheorghe Elefteriu, alĂCfbvj^ufi cu diplomă al șioli centrale de agricultură și silvicultură de la Herăstrău, a fost numit în postul de calculator la institutul meteorologic. * D. Al. H. Rilescu s’a înscris între inginerii hotărnici ai județului Ilfov. * D-nii Eefeerie Ionescu și Alexandru Fabiu Badescu absolvenți cu diplomă ai șcalei naționale de poduri și șosele, actuali ingineri asistenți la serviciul podurilor și docurilor, se admit în cadrele corpului de conductori și ingineri civili ai Statului cu gradul de elevi-conductori. *D. I. Ghica s’a confirmat în funcțiunea de ajutor de primar al comunei urbane laș’, in locul d-lui P. Nițescu, revocat. *D. G. Capitănescu s’a confirmat în funcțiunea de ajutor de primar al comunei urbane Buzău, in locul vacant. *D. Stan Stănulescu s’a confirmat în funcțiunea de ajutor de primar al comunei urbane Braia în locul d lui N. Negrescu, d-misionar, intre și vino și d-ta“, zise împerătesa către dómna de onore și sa intorse în odae, aci barena căzu în genuchi iar d-na de onore sta la uge. „Majestate, întrerupse baróna plângend, unde este fiica m’a, cine mai’mi dă înapoi pe fiica mea ?“ Grozav tr bua să fi fost acest moment pentru împărătesa Eisabeta, dar în curând se reculese și zise liniștită : „Fata d-tale este mortă, dar și fiul meu, amândoi...!“ A urmat o mică pausă și apoi împărătesa părăsi odaia. Care a fost însă adevăratul scop al danei Veccera ? — Acesta nimeni n’a putut’o descoperi. După câteva zile s’a auzit apoi că împăratul Franz Iosef ar fi asigurat pentru totdeauna viitorul material al bătrânei Vecera. Crima din strada Soarelui Cetim în „Epoca“ Gheorghe Soare a retractat tot ce a depus în afacerea crimei din strada *, Soarelui, cerând a proba cu martori că 1 cfPiUj ziua crimei n’a fost în București, ci în comuna sa. Acest individ, care—precum am spus—se află depus la Văcărești, pretinde că a fost sfătuit să facă mărturisirile împotriva fostului căpitan Stănciulescu, de către Gonciu și Antoniu. Ca judecător de instrucție, pentru ca cercetările sale să nu întîmpine obstacole, a dispus arestarea lui Gouciu și lui Antoniu. Aceste arestări sunt provisorii. Gouciu și Antoniu vor fi puși în libertate, îndată ce instrucția crimei din strada Soarelui va fi sfârșită. Se afirmă, că mai mulți martori, cari au făcut deposițiuni foarte grave înaintea d-lui judecător de instrucție, au revenit asupra celor ce au declarat. Intre aceștia sunt sergenții Munteanu și Ionescu, care acum 15 zile depuseseră că au văzut pe Stănciulescu împreună cu Soare într’o trăsură. Eî azi spun că au depus fals. Noi pân’acum n’am făcut decât să notăm tot ce s’a depus în acésta afacere, prin urmare vom continua a da aci, și acele din deposiții care dărâmă deposițiile grave ce s’au făcut pân’azi. O scenă la castel imperial din Viena Iată ce se comunică dintr’un isvor demn de tóta credința . Barona Veera, mama baronesei Maria, care și a găsit mortea odată cu arehiducele Rudolf, se prezintă în ziua de 19(31) Inuarie la apartamentele împărătesei Eisabeta. Barona se găsea într’o stare de mrvositate extremă. Ea se adresa către o doamnă de la curte și ceru audiență la împărăteasa, doamna de onoare refusă, zicând că doar nu crede că M. Sa va primi tocmai acum pa baroana Vecera. Baroana însă nu voi să suie de aceasta, și ceru cu stăruință și strigând așa de tare se fie lăsata înăuntru, încât vocea ei se auzi și din pla’. Doamna da onore să afla în prolexitatea cea mai penibilă și se gândea a mm la mijlce mai energice pentru îndepărtarea baranei, când de o dată se deschise ușa și aparu imperatésa. „Lasă pe dómna să o catastrofa in niște mine din Bohemia Din Praga se telegrafiază că acum trei zile s’a întâmplat o nenorocire în minele de la Emeranțeche de lângă Bilin. Nenorocirea a fost urmarea unei esplozii puternice. Au murit trei lucrători și cinci au fost scoși fiind grav răniți o bandă de pungași isteți Carputani prinși și se scrie din Paris cu data de 7 Februarie. De farte mult timp un mare număr de comercianți din Qunze Vingt erau victime ale manoperelor unei bande de carputani, al căror mod prudent de procedare făcea prinderea lor forte anevoiasá. Acești indivizi intrau în prăvălii, cumpǎrau un lucru precare și pláteau în bani buni de câte cinci sau zece franci. Li se dădea rest mărunțiș și pe când atenția tejghetarului era atrasă în altă Stoița. „Traiversului" 287 Tainele Poliției PARTEA A DOUA Sună retragerea... apoi chemarea de sâră... apoi stingerea luminărilor... Apoi, nimic, tăcerea... . Cu urechia la ferestraia închisorei sale, Chantouineau asculta, cu tota băgarea de somn. I se părea că, dacă baronul d’Escorval își va căpăta libertatea, el ar fi înștiințat prin vreun semn. Aceia cari ’i scapați îi datorau, cugeta el, acel semn de recunoștință. Puțin după ce bătură două ceasuri, tresări... Auzea o mare mișcare prin coridor, alergaț, chemați, sunau legăturile de chei, ușile se inchideau și se deschidea. Coridorul se lumină, privi prin deschizătura ușei, și la lumina îndoelnică a felinarului, vezu trecând ca o umbra palidă, pe Lacheneur târît de soldat . Lacheneur să fie cu putință !... Nevoi să se incieze simțurilor sale și își zise că nu putea să fie decât o vedenie a frigurilor cari ’i influențau creerul. Puțin mai târziu auzi un strigăt sfâșietor. Dar nu e lucru de mirare un strigăt într’o inchisare în care douăzeci și unu de condamnați la moarte incerca chinurile îngrozitorei nopți care precede execuția. In sfârșit se făcu ziuă. Chantourneau își perde speranța. — S’a sfârșit, murmură el, scrise ea a fost nefolositare! Bietul băiat !... Inima lui s’ar fi umplut de bucurie, daca ar fi putut să arunce o privire în curtea citadelei. Trecuse mai mult de un ceas da când sunase deșteptarea , soldații sfârșiră, de îngrijit caii, când două femei de la țara cari aduceau unt și ouă, se înfățișară la post. Ele povesteau că, trecând pe lângă stânca de la turn, zăriseră atârnând o frînghie lungă. O fringhie ! Așadar unul dintre condamnați scăpase !... Alergară la odaia baronului d’Escorval... era gata. Baronul fugise împreună cu omul care fusese pus să-l pare că, caporalul Bavois... Mirarea fu tot atât de mare cât ș necazul... dar spaima fu și mai mare... Nu remase nici un ofițer de serviciu care să nu tremure gândindu-8 la răspunderea ce avea, și să nu’și vază viitorul aprope sdrobit... Ce era să zică îngrozitorul duce de Salrmeuse, și marchizul de Courtomieu, și mai de temut prin purtarea lui rece și plină de politețe; cu tote astea trebuia să-i înștiințeze... Trimiseră la eî pe un sergent. Ei sosiră numai decât, însoțiți de Marțial, cuprinși în aparență de o mânie îngrozitore. D. de Salimeuse, mai cu semn, era afară din sine. O ăra, înjura, amenința, învinovățea pe tota lumea, începuse prin a pune la inchisore pe tate sentinelele până să descopere pe adevărații vinovați, și zicea să ceră destituirea tuturor ofițerilor și subofițeilor. Că despre aci mizerabil de Bavois, striga ei soldaților, cât despre acel laș dezertor, va fi împușcat îndată ce va fi prins.... și-i vom prinde, fiți siguri !. .. Crezură să liniștească puțin pe d. de Salrmeuse fătându’i cunoscută arestarea lui Lacheneur, dar el o știa. Chopin îndrăznise sa’l aștepte în mijlocul nopți, ca să spue marea noutate. Tu numai un prilej ca să ridice în nori muntele acelui trădător. — Acela care a descoperit pe Laheneur, zise el, să prinza și pe domnul Escorval. Căutați-mi pe Chopin. D de Courtomieu, mai liniștit, luă măsuri ca să aducă iar pe marele vinovat, înaintea justiției. T’imetea curieri în tote părțile, și făcea să publice evenimentul prin localității vecine. Poruncile erau precise și scurte : să supravegheze frontiera, să supue pe toți călătorii la o examinare aspră, să facă numeróse visite domiliare, să se răspândescă peste tot semnalmentele domnului d’Escorval, înainte de tate, dăduse porunca să se caute și să se aresteze pe numitul Michon fost preot în Salimeuse, și pe d’Escorval fiul. Dar printre toți ofițerii de față, se afla unul, un bătrîn locotenent decorat pe care, tonul ducelui de Salemeuse il supărase. El înaină cu un aer posomorit, zicând că tote astea erau forte bune, dar că ceea ce trebuia făcut era să deși bită o anchetă, care făcând cunoscute mijlocele de fugă, ar putea descoperi pe complice. La cuvântul de anchetă, ducele de S >irmeuse și marchizul de Courtomieu nu’și putură stăpâni o tresărătură. Șdatt cât de puțin stau ascunse faptele cele mai bine urzite ! Ca trebuia ca să se descopere adevĕrul din acele aparența mincinosc ! un nimic, un gest, un cuvânt... Tremurară ca nu cumva acel ofițer să fie vreun om cu o perspicacitate superiora, care descoperise înșelă oria lor sau care cel puțin avea presupuneri pe care era nerăbdător să le verifice. (Va urma). Marți, 14 (26) Februare 1889 parte, ei inlocuiau una sau mai multe monezi de argint prin gologani de câte cinci centime albiți cu argint viu. Atunci arătau negustorului că le dădea bani falși. Mai totdeauna li se luau înapoi acei bani falși și pungășia era făcută. Dar în cele din urmă se iviră bănueli și după o supraveghiare exersată de comisarul secției, falsificatorii de monetă fură surprinși și arestați. Acestă bandă se compune din opt indivizi, cea mai mare parte din ei băeți forte tineri. Pe de altă parte, serviciul siguranței a procedat la arestarea unei bande de 7 inși cari de mult timp reușise a petrece în cuartierele Saint Victor și Hôtel de-Ville o mare cantitate de piese de câte 1, 2 și 5 franci. Un atelier întreg de calputani a fost găsit în locuința unuia din acești indivizi. Din espariințele lui Blondin Renumitul jucător pe funie, Blondin, a publicat mai zilele trecute esperiințele făcute în cariera sa, din care extragem următorele : Mulți mĕ întreabă, scrie artistul, cum mĕ simt când merg pe funia atât de sus așezată. Dacă cumva se crede că aș simți vr’o teamă sau vr’o neliniște, trebuie să respund hotărît că „nu”. Eu mĕ uit 18 până la 20 de urme la sus și fluier încetișor sau cănt ceva, după cum sunt dispus. Afară de acesta remân totdeauna în tact cu musica care cântă jos, simt că aceasta îmi înlesnește foarte mult menținerea echilibrului. Probe nu mai fac, și unele figuri artistice, cum este de, săritura peste scaun tocmai la mijlocul funiei, le fac fără nici o pregătire, după cum îmi este chieful. Nu me folosesc de escitante înainte de a merge pe funie. După ce am terminat, pun pe servitorul meu să me frateze bine și apoi bei o băutură mai ușoară. De altmintrelea trăesc simplu și regulat și evit d’a ’mi încărca stomacul înainte pe representație. In fine pot să mai adaog că mi presint fără plasa de sguranță. Cred că plasa m’ar face atât de nervos, încât tocmai atunci mi s’ar putea întâmpla vreo nenorocire. Dar dacă eu nu sunt neliniștit, trebue să admit că mulțimea de omeni pe care am purtat’o pe spate, totdeauna a avut orecare palpitație, afară de cazul când am avut omeni speciali. In realitate ei nu au de ce să se teamă. Tot ce se cere este ca să stea cât să póte de liniștiți și să bage de seamă să nu se strângă prea tare de gât, încolo scu, eu ce să fac. Când port pe cineva pe spatele mele pentru prima dată, povestesc cu densul despre lucrurile cele mai banale, căutând astfel să-i micșorez frica. Totdeauna îl fac atent să nu cumva se se uite în jos când se găsesce între cer și pământ. Cu tote acestea, bine, se vede că tot nu se simte, căci tot deauna când ajungem la capătul funiei și pe platformă aud un oftat de ușurare. De multe ori victima a declarat solemn, că nu se va mai încerca altă dată la așa ceva. a. „I7nive su liai" 187 Coroana de Spini PARTEA A TREIA înaintea d lui Roger Paula își rădică voalul. Negustorul se sculă iute, o salată, o pofti să șadă și îi zise cu un ton blând și trist: — Mi ai mai adus încă o bijuterie? — Astăzi, d-le, ți le-am adus pe tóte răspinse Paula. — Pe tóte, e sclamă d-nu Roger cu uimire. Contesa deschise sacul, scote bijuteriile și le puse pe masă. — Acestea sunt tóte bijteuriile d-ta!e, d-nă contesă ? — Da, d le. — Și vrei să le vinzi ? — Da. — Dar, d nă... — Trebue, d-le, trebue , am trebuință de bani, de mulți bani, și banii aceștia trebuie să ’l am azi sau cel puțin desară, dacă nu va fi cu neputință. O! te rog, d-le, te conjur, nu mă refusa d’a cumpăra bijuteriile astea.... Când ai ști ce este!... D zeule, dacă n’aș voi să le cumperi sau n’aș putea, n’aș ști unde să mă duc, n’aș ști ce să fac, aș dispera... Te rog, d-le, te conjur!... Un suspin îl tăiă glasul.