Universul, februarie 1889 (Anul 6, nr. 23-45)

1889-02-14 / nr. 33

Universal No. 33 Accidentul de la Borki Peste câte­va zile va veni înaintea senatului rus procesul intentat dife­rți­­lor funcționari de pe linia ferată Kusk- Kharkov-Azov. Acusatul principal este baronul Hahn, președintele acestei linii. Acusații vor fi apărați de renumitul avocat Spassovici. 2 CRONICA La Spital Stanca zisese Mariuchei : — Vrei să mergi cu mine la Bucu­rești, ca să vedem pe bietul Ion ? Și Mariuca roșindu-se, cu un zimbet plin de dragoste și de recunoștință, îi răspunsese încetișor, pare că ar fi vrut să-și ascunză emoțiunea: Da, Stanca, dacă vrei, merg cu tine. Și porniseră triste grăbite, tăcute, dar în tăcerea lor se vedea și mai bine du­rerea de mamă și de logodnică, nădej­dea, indoelile care le turburau, învese­­lindu le și mărinindu-le tot de o dată. In sfârșit ajunseră la poarta spitalu­lui Colțea, înaintând uimite pe uliță printre trăsuri și trecători, nu mai sim­­ținu­ oboseala, apăsarea căldurei și a prafului, nu mai auziau nimic, de­cât bătăile inimelor lor, cuprinse de o a­­ceeașî nerăbdare, de o aceeași neliniște. — Ah ! îți aduci tu aminte, Mariuco, numărul ?... ■— Cum nu ? Petre ne a spus numă­rul 62, așa ’mi pare. — Da, ai dreptate. Hai iute, că bie­tul Ion ne-o fi așteptând, sărmanul. Și gâfâind, temându-se să nu se ră­tăcescă în casa aceea mare, lovindu­­--e de alte femei și de alți bărbați cari căutau­ un pat, un biet bolnav, o veste bună. Ah! în sfîrșit! sala era aceea! Câte paturi albe, câte figuri searbăde, slabe, câte căutături triste mâhnite nu vă aură ele, câți bolnavi nu așteptau, cu inima palpitând, venirea cui­va care să ’i învoioșeze, să ’i mai facă să ’și uite suferințele, durerile. — Cinci-zeci și nouă, șase-zeci și două! Da! șese­ zeci și două? Ah ! nu, citise rău Mariuca ori gre­șise numărul, nu era cu putință, pa­tul era gol , și și o spuneau cu o con­­tracțiune ciudată a feței, contracțiune care ar fi vrut să fie zîmbet, dar care era un început de oftat. Stau triste, nesciind unde era Ion, gândindu-se că el le accepta, și c­­ă veniseră atâta drum de­geaba fără să -l vadă, și se uitau la toți cei cari treceau liniștiți, cu si­guranță că vor găsi pe cine căutam, și cari pute­au umblaseră o poșta pe jos sub razele arzetare ale sorelui, cari... Dar în sfîrșit vremea trecea și ele stau nemișcate. Se duseră la un infirmier : — Ei, domnule, nu aeți d-ta unde e flăcăul pe care l’au adus aici săptă­mâna trecută, de la... — Ei, da ce veniți din lună! Cum vreți să scrii eu pe toți cei cari vin aici, credeți că vine numai unul pe zi, nu scuți...., și de ce să plece. — Nu, nu, ascultă mă, flăcăul acela care a avut friguri rele de tot, dar care a venit la București, ca să se tă­­măduiască , am venit să’l văd, pentru că știam că era la numărul 62, și când colo găsii patul gol, nu știi d-ta unde e? — Flăcăul era acolo, așa e , acum nu mai este, pentru că... pentru că l’au luat d’aici. Asta e tot, adaogă el văzând că cele două țărance îngălbeniseră și tresări­seră. — Ah nu’l așa, d-ta nu’l cunoști pe soț al meu, pe băiatul meu, nu’’ așa ? strigă cu asprime și cu desnă­­dijde Stanca, pare că acest strigăt i-ar fi put­ut liniști inima apăsată de mâh­nire. Și vorbia înainte repede, tare, pare că ar fi vrut să’șî înșele inima , vorbia încă și după ce infirmierul ră­dicând din umeri, plecase, și Mariuca ținându-se de densa, simția că’i vine rău­ și se sprijinea pe umerii ei. Trecu un alt infirmier. — Domnule, îi zise Mariuca, ară­tând patul, unde e Ion al meu­ ? — E într’un loc forte bun, sus, li­­niștește-te, i-a trecut bine, l’am îngri­jit eu.... — D-ta ? îi zise biata femee cu un accent de desnădejduire nespusă, de invidie, de iubire, D-ta ? ori de ce are infirmierul acesta care nu ’1 cunoscea, care nu suferise pentru dânsul, care nu ’1 hrănise, și nu era mumă sa? Și dân­sul? N’o chemase? Buzele ’i tremurau, afta necontenit, vrea să întrebe cum. . oh nu, nu era adevărat; se agăță de cea din urmă nădejde, apucă pe Ma­riuca de o mână, pare că ar fi vrut să’i dea același gând, aceeași dorință, și esclama . — Vreau să’l văd. — Nu se póte, e îngropat. — îngropat! — era o vorbă aspră, crudă pentru inima unei mume mâh­nite : îngropat! era ce­va de necrezut pentru dense care nu-l vedea nici mă­car bolnav, suferind, ci frumos, falnic, tânăr. Vru să se împotrivescă, să plângă, să se ruge; infirmierul plecase; toți se păreau grăbiți forte : era târziu, nimeni n’o va asculta. Atunci, ca și cum o ședere mai lun­gă intr’acel spital i-ar fi fost de nesu­ferit, plecă înmărmurită, îndobitocită de durere, gâfâind din pricina suspine­lor ce se urcau, se grămădeau în piep­tu’i și ’i taiau respirația fără să potă scote o vorba măcar. Pe e­­ă, uitându-se drept înainte ca o idiota, tîrând după dânsa pe Mariuca galbenă ca o marta, cu ochii mari plini de lăcrămi, și cu o mână pe inimă, care batea de părea că vroia să se rupă. Ochii ei mari și negrii se întor­­seră cu o căutătură plină de dragoste, da adio, spre patul de unde suferise, unde ’și dăduse sufletul acela care o aștepta în zadar, care murise pate cu dorința nemărginită d’a vedea o figură iubită, și pe care ea nu’i va mai ve­dea nici o dată. Trecură prin mai multe săli, fără să vază un grup de câte­va persone care să strângeau împrejurul patului unui bolnav, care zîmbea, care era fericit pentru câte­va momente ; alte grupuri de persane mâhnite care se plecau a­supra unui murind întrebându­l suspi­nând, dar sperând totuși, trecură fara să vază mulțimea de dureri ce era împrejurul lor; fără să audă tóte ne­norocirile adânc , tânguitere ce se pre­găteau și se implineu in casa durere­, și eșu­a în sfârșit în curte. Famentul ardea tălpile piciorelor Staucher care mergea înainte, aprope fuga, fără să vorbescă, gâfâind ca și cum ar fi dus în spate o greutate prea mare, și strângând convulsiv mâna a­­morțita a Mauricei. Atesta­t și ținu cât putu lacrimile, și încetișor, cu blăndeță, ca să o scotá din înmărmurirea­ el, îi șopti la ureche, ca în zilele când o strângea palpitând în brațe, ascunzân­­du-șî fa­ța în sînul seu . — Mama! Stanca tresări, se uită ciudat la densa, i-se păruse că ar fi auzit un glas de pe cea lume , scrîșni tare din dinți și’și grăbi pasul. Dar când ajun­seră la porta, tro­ind printre oamenii cari ’și vedeau de drum și nici du se uitau la dânsa, cari nu soiau nenoro­cirea ei, Stan­ a simți că i-se tăiau pi­­ciorele, i-se păru că tóte se cufundau împrejurul ei; lumii i­ se părea o pus­tie pentru că nu mai avea pe leu, pe băiatul ei , și sub gvngul port , slă­­bindu-i-se puterile, căzu jos și porni pe un plâns desp­icat, neconsolabil. *. * * Petre, bărbatul ei, acasă pe când se așceapta cu o veste bună, uitându-se pe câmpie la grâul copt și frumos care aștepta numa mâna secerătorului, mar­mura cu mu­­umnire . — Ei! când se va întorce Ion!... <■ Acte oficiale - D. G. Jocu, medi­i-veterinșp*, care mi‘ mit în postul de șef al lucrărilor” fisio­­logice de la școla de mediană Veteri­nară. , * D. Gheorghe Elefteriu, alĂCfbvj^ufi cu diplomă al șiol­i centrale de agri­cultură și silvicultură de la Herăstrău, a fost numit în postul de calculator la institutul meteorologic. * D. Al. H. Rilescu s’a înscris în­tre inginerii hotărnici ai județului Ilfov. * D-nii E­efeerie Ionescu și Alexan­dru Fabiu Badescu absolvenți cu di­plomă ai șcalei naționale de poduri și șosele, actuali ingineri asistenți la ser­viciul podurilor și docurilor, se admit în cadrele corpului de conductori și in­gineri civili ai Statului cu gradul de elevi-conductori. *D. I. Ghica s’a confirmat în func­țiunea de ajutor­­ de primar al comu­nei urbane laș’, in locul d-lui P. Ni­­țescu, revocat. *D. G. Capitănescu s’a confirmat în funcțiunea de ajutor de primar al co­munei urbane Buzău, in locul vacant. *D. Stan Stănulescu s’a confirmat în funcțiunea de ajutor de primar al comunei urbane Brai­a în locul d lui N. Negrescu, d-misionar, intre și vino și d-ta“, zise împerătesa către dómna de onore și sa intorse în odae, aci barena căzu în genuchi iar d-na de onore sta la uge. „Majestate, întrerupse baróna plân­gend, unde este fiica m’a, cine mai’mi dă înapoi pe fiica mea ?“ Grozav tr bua să fi fost acest mo­ment pentru împărătesa E­isabeta, dar în cur­ând se reculese și zise liniștită : „Fata d-tale este mortă, dar și fiul meu, amândoi...!“ A urmat o mică pausă și apoi îm­­părătesa părăsi odaia. Care a fost însă adevăratul scop al da­­nei Veccera ? — Acesta nimeni n’a putut’o descoperi.­ După câte­va zile s’a auzit apoi că îm­­păratul Franz Iosef ar fi asigurat pen­tru tot­deauna viitorul material al bă­trânei Vecera. Crima din strada Soarelui Cetim în „Epoca“ Gheorghe Soare a retractat tot ce a depus în afacerea crimei din strada *, Soarelui, cerând a proba cu martori că 1 cfPiUj ziua crimei n’a fost în București, ci în comuna sa. Acest individ, care—pre­cum am spus—se află depus la Văcă­rești, pretinde că a fost sfătuit să facă mărturisirile împotriva fostului căpitan Stănciulescu, de către Gonciu și An­toniu. Ca judecător de instrucție, pentru ca cercetările sale să nu întîmpine obsta­cole, a dispus arestarea lui Gouciu și lui Antoniu. A­ceste arestări sunt pro­­visorii. Gouciu și Antoniu vor fi puși în libertate, îndată ce instrucția crimei din strada Soarelui va fi sfârșită. Se afirmă, că mai mulți martori, cari au făcut deposițiuni foarte grave îna­intea d-lui judecător de instrucție, au revenit asupra celor ce au declarat. Intre aceștia sunt sergenții Munteanu și Ionescu, care acum 15 zile depuse­ser­ă că au văzut pe Stănciulescu îm­preună cu Soare într’o trăsură. Eî azi spun că au depus fals. Noi pân’acum n’am făcut de­cât să notăm tot ce s’a depus în acésta afa­cere, prin urmare vom continua a da aci, și acele din deposiții care dărâmă deposițiile grave ce s’au făcut pân’azi. O scenă la castel imperial din Viena Iată ce se comunică dintr’un isvor demn de tóta credința . Barona Ve­­era, mama baronesei Ma­ria, care­­ și a găsit mortea odată cu arehidu­cele Rudolf, se prezintă în ziua de 19(31) I­nuarie la apartamentele împărătesei E­isabeta. Barona se găsea într’o stare de mrvositate extremă. Ea se adresa către o doamnă de la curte și ceru audiență la împărăteasa, doamna de onoare ref­usă, zicând că doar nu crede că M. Sa va primi toc­mai acum pa baroana Vecera. Baroana însă nu voi să suie de aceasta, și ceru cu stăruință și strigând așa de tare se fie lăsata înăuntru, încât vocea ei se auzi și din p­la’. Doamna da onore să afla în p­rolexitatea cea mai penibilă și se gândea a mm la mij­lce mai e­­nergic­e pentru îndepărtarea baranei,­ când de o dată se deschise ușa și a­­paru imperatésa. „Lasă pe dómna să o catastrofa in niște mine din Bohemia Din Praga se telegrafiază că acum trei zile s’a întâmplat o nenorocire în minele de la Emeranțeche de lângă Bi­lin. Nenorocirea a fost urmarea unei esplozii puternice. Au murit trei lucră­tori și cinci au fost scoși fiind grav răniți o bandă de pungași isteți Carputani prinși și se scrie din Paris cu data de 7 Februarie. De farte mult timp un mare număr de comercianți din Qu­nze Vingt erau victime ale manoperelor unei bande de carputani, al căror mod prudent de pro­cedare făcea prinderea lor forte ane­­voiasá. Acești indivizi intrau în prăvălii, cum­pǎrau un lucru pre­care și pláteau în bani buni de câte cinci sau zece franci. Li se dădea rest mărunțiș și pe când atenția tejghetarului era atrasă în altă St­oița. „Traiversului" 287 Tainele Poliției PARTEA A DOUA Sună retragerea... apoi chemarea de sâră... apoi stingerea luminărilor... Apoi, nimic, tăcerea... . Cu urechia la ferestraia închisorei sale, Chantouineau asculta, cu tota bă­garea de somn. I se părea că, dacă baronul d’Escor­­val își va căpăta libertatea, el ar fi în­științat prin vre­un semn. Aceia cari ’i scapați îi datorau, cugeta el, acel semn de recunoștință. Puțin după ce bătură două ceasuri, tresări... Auzea o mare mișcare prin coridor, alergaț, chemați, sunau legă­turile de chei, ușile se inchideau și se deschidea. Coridorul se lumină, privi prin des­chizătura ușei, și la lumina îndoelnică a felinarului, vezu trecând ca o umbra palidă, pe Lacheneur târît de soldat . Lacheneur­ să fie cu putință !... Ne­voi să se incieze simțurilor sale și își zise că nu putea să fie de­cât o ve­denie a frigurilor cari ’i influențau cre­­erul. Puțin mai târziu auzi un strigăt sfâ­șietor. Dar nu e lucru de mirare un strigăt într’o inchisare în care două­zeci și unu de condamnați la moarte incerca chinurile îngrozitorei nopți care precede execuția. In sfârșit se făcu ziuă. Chantourneau își perde speranța. — S’a sfârșit, murmură el, scrise ea a fost nefolositare! Bietul băiat !... Inima lui s’ar fi um­plut de bucurie, daca ar fi putut să a­­runce o privire în curtea citadelei. Trecuse mai mult de un ceas da când sunase deșteptarea , soldații sfârșiră, de îngrijit caii, când două femei de la țara cari aduceau unt și ouă, se înfățișară la post. Ele povesteau că, trecând pe lângă stânca de la turn, zăriseră atârnând o frînghie lungă. O fringhie ! Așa­dar unul dintre condamnați scăpase !... Alergară la odaia baronului d’Escor­val... era gata. Baronul fugise împreună cu omul care fusese pus să-l pare că, caporalul Bavois... Mirarea fu tot atât de mare cât ș necazul... dar spaima fu și mai mare... Nu remase nici un ofițer de serviciu care să nu tremure gândindu-8­­ la răs­punderea ce avea, și să nu’și vază viitorul aprope sdrobit... Ce era să zic­ă îngrozitorul duce de Salrmeuse, și marchizul de Courtomieu, și mai de temut prin purtarea lui rece și plină de politețe; cu tote astea tre­buia să-i înștiințeze... Trimiseră la eî pe un sergent. Ei sosiră numai de­cât, însoțiți de Marțial, cuprinși în aparență de o mâ­nie îngrozitore. D. de Salimeuse, mai cu semn, era afară din sine. O ăra, înjura, amenința, învinovă­țea pe tota lumea, începuse prin a pune la inchisore pe tate sentinelele până să descopere pe adevărații vinovați, și zicea să ceră destituirea tuturor ofițerilor și sub­ofi­­ț­eilor.­­ C­ă despre aci mizerabil de Ba­vois, striga ei soldaților, cât despre a­­cel laș dezertor, va fi împușcat îndată ce va fi prins.... și-i vom prinde, fiți siguri !. .. Crezură să liniștească puțin pe d. de Salrmeuse fătându’i cunoscută arestarea lui La­cheneur, dar el o știa. Chopin îndrăznise sa’l a­ștepte în mijlocul nop­­ț­i, ca să­­ spue marea noutate. Tu numai un prilej ca să ridice în nori m­­untele acelui trădător. — Acela care a descoperit pe La­­­heneur, zise el, să prinza și pe domnul Escorval. Căutați-mi pe Chopin. D de Courtomieu, mai liniștit, luă măsuri ca să aducă iar pe marele vi­novat, înaintea justiției. T’imetea curieri în tote părțile, și făcea să publice evenimentul prin lo­calității­ vecine. Poruncile erau precise și scurte : să supravegheze frontiera, să supue pe toți călătorii la o examinare aspră, să facă numeróse visite domi­­liare, să se răspândescă peste tot semnalmentele domnului d’Escorval, înainte de tate, dăduse porunca să se caute și să se aresteze pe numitul Michon fost preot în Salimeuse, și pe d’Escorval fiul. Dar printre toți ofițerii de față, se afla unul, un bătrîn locotenent decorat pe care, tonul ducelui de Salemeuse il supărase. El înaină cu un aer posomorit, zi­când că tote astea erau forte bune, dar că ceea ce trebuia făcut era să deși bită o anchetă, care făcând cunos­cute mijlocele de fugă, ar putea des­coperi pe complice. La cuvântul de anchetă, ducele de S >irmeuse și marchizul de Courtomieu nu’și putură stăpâni o tresărătură. Șdatt cât de puțin stau ascunse fap­tele cele mai bine urzite ! Ca trebuia ca să se descopere ade­­vĕrul din acele aparența mincinosc ! un ni­mic, un gest, un cuvânt... Tremurară ca nu cum­va acel ofițer să fie vre­un om cu o perspicacitate su­­periora, care descoperise înșelă oria lor sau care cel puțin avea presupuneri pe care era nerăbdător să le verifice. (Va urma). Marți, 14 (26) Februare 1889 parte, ei inlocuiau una sau mai multe monezi de argint prin gologani de câte cinci centime albiți cu argint viu. A­­tunci arătau negustorului că le dădea bani falși. Mai tot­deauna li­ se luau­ îna­poi acei bani falși și pungășia era fă­cută. Dar în cele din urmă se iviră bă­­nueli și după o supraveghiare exersată de comisarul secției, falsificatorii de monetă fură surprinși și arestați. Acestă bandă se compune din opt indivizi, cea mai mare parte din ei băeți forte tineri. Pe de altă parte, serviciul siguranței a procedat la arestarea unei bande de 7 inși cari de mult timp reușise a pe­trece în cuartierele Saint Victor și Hô­tel de-Ville o mare cantitate de piese de câte 1, 2 și 5 franci. Un atelier întreg de calputani a fost găsit în locuința unuia din acești indi­vizi. Din espariințele lui Blondin Renumitul jucător pe funie, Blon­din, a publicat mai zilele trecute espe­­riințele făcute în cariera sa, din care extragem următorele : Mulți mĕ întreabă, scrie artistul, cum mĕ simt când merg pe funia atât de sus așezată. Dacă cum­va se crede că aș simți vr’o teamă sau vr’o neliniște, trebuie să respund hotărît că „nu”. Eu mĕ uit 18 până la 20 de urme la sus și fluier încetișor sau cănt ceva, după cum sunt dispus. Afară de aces­­ta remân tot­deauna în tact cu musica care cântă jos, simt că aceasta îmi în­lesnește foarte mult menținerea echili­brului. Probe nu mai fac, și unele fi­guri artistice, cum este d­­e, săritura peste scaun tocmai la mijlocul funiei, le fac fără nici o pregătire, după cum îmi este chieful. Nu me folosesc de es­­citante înainte de a merge pe funie. După ce am terminat, pun pe servito­rul meu să me frateze bine și apoi bei o băutură mai ușoară. De altmintrelea trăesc simplu și re­gulat și evit d’a ’mi încărca stomacul înainte pe representație. In fine pot să mai adaog că mi presint fără plasa de s­guranță. Cred că plasa m’ar face a­­tât de nervos, în­cât tocmai atunci mi s’ar putea întâmpla vre­o nenorocire. Dar dacă eu nu sunt neliniștit, trebue să admit că mulțimea de omeni pe care am purtat’o pe spate, tot­deauna a avut ore­care palpitație, afară de cazul când am avut omeni speciali. In realitate­ ei nu au de ce să se teamă. Tot ce se cere este ca să stea cât să póte de liniștiți și să bage de seamă să nu se strângă prea tare de gât, încolo scu­, eu ce să fac. Când port pe cine­va pe spatele mele pentru prima dată, po­vestesc cu densul despre lucrurile cele mai banale, căutând ast­fel să-i micșo­rez frica. Tot­dea­una îl fac atent să nu cumva se se uite în jos când se gă­­sesce între cer și pământ. Cu tote acestea, bine, se vede că tot nu se simte, căci tot dea­una când ajun­gem la capătul funiei și pe plat­formă aud un oftat de ușurare. De multe ori victima a declarat solemn, că nu se va mai încerca altă dată la așa ceva. a. „I7nive s­u­ lia­i" 187 Coroana de Spini PARTEA A TREIA înaintea d lui Roger Paula își rădică voalul. Negustorul se sculă iute, o sa­lată, o pofti să șadă și îi zise cu un ton blând și trist: — Mi ai mai adus încă o bijuterie? — Astăzi, d-le, ți le-am adus pe tóte răspinse Paula. — Pe tóte, e sclamă d-nu Roger cu uimire. Contesa deschise sacul, scote bijute­riile și le puse pe masă. — Acestea sunt tóte bijteuriile d-ta!e, d-nă contesă ? — Da, d le. — Și vrei să le vinzi ? — Da. — Dar, d nă... — Trebue, d-le, trebue , am trebuință de bani, de mulți bani, și banii aceștia trebuie să ’l am azi sau cel puțin de­­sară, dacă nu va fi cu neputință. O! te rog, d-le, te conjur, nu mă re­­fusa d’a cumpăra bijuteriile astea.... Când ai ști ce este!... D zeule, dacă n’aș voi să le cumperi sau n’aș putea, n’aș ști unde să mă duc, n’aș ști ce să fac, aș dispera... Te rog, d-le, te conjur!... Un suspin îl tăiă glasul.

Next