Vatra, 1972 (Anul 2, nr. 1-12)

1972-12-01 / nr. 12

24 — V­A­T­R­A GERARD KLEIN CEI PĂRĂSIT! Gerard Klein este unul dintre cei mai interesanţi reprezentanţi ai anticipaţiei fran­ceze moderne. Născut in 1937, a început să publice de la virsta de 17 ani, cind era consi­derat „copilul minune al anticipației franceze", fâcind să apară pînă azi, sub adevăratul său nume, două culegeri de nuvele (Perlele timpului, Un cîntec de piatră) și trei romane (Gambitul stelelor, Timpul n-are miros, Seniorii războiului), alături de altele, sub pseudo­nim. Eseist pătrunzător, îi datorăm studii strălucite (H. P. Lovecraft, Jules Verne), precum şi nenumărate articole şi cronici literare. Conduce in cadrul editurii Laffont seria Altunde­va şi Miine, din care a făcut cea mai prestigioasă colecţie de anticipaţie din Franţa, exer­­citindu-şi totodată profesiunea de economist. Problemele suscitate de paradoxurile tempo­rale şi ipoteza universurilor paralele au găsit in Gérard Klein un remarcabil investigator, care nu pierde totuşi niciodată din vedere realităţile lumii noastre. Atent la nuanţe, la ritmul bazelor, înarmat cu o solidă pregătire ştiinţifică, Gérard Klein ilustrează admirabil tipul scriitorului apt să abordeze cu succes dificilul domeniu al anticipaţiei. Era plăcut să te plimbi sub luna strălucitoare ca un ban de aur şi să guşti satisfacţia de a păşi a­­proape fără zgomot pe la­tura din dreapta a dru­mului, în pacea şi tăcerea relativă. — Cele mai multe vie­tăţi s-au tras în cochiliile, în bîrlogurile lor, îşi spu­se, iar lupul vînează sin­gur. Zîmbi. Se simţea fericit şi încrezător. Apoi se iscă zgomotul unui alt pas, crescu şi se apropie. Ră­suna mai sigur decît pasul lui, dar avea ceva supără­tor, simetric. De parcă o umbră a oraşului ar fi în­cercat să-l maimuţărească, să-şi bată joc de el pentru că-i plăcea să se plimbe în aerul uşor, rece şi aţî­­ţător, al nopţii ce se lăsa. — Ce caraghios, îşi spu­se. E fără îndoială un alt lup, care nu rabdă să ră­­mînă înţepenit în fotoliu, în faţa ecranului sau citind o carte. Poate că s-ar putea în­temeia un club al lupilor, al mergăreţilor, poate că va fi chiar nevoie de el mai tîrziu, împărţindu-se imensul labirint al oraşu­lui nocturn în sectoare un­de fiecare să fie sigur că va găsi tăcere, calm şi sin­gurătate. Ascultă pocnetul celui­lalt pas. Izbea asfaltul în­­tr-un ritm vesel, optimist, care se răspîndea în valuri sonore pe toată lăţimea şo­selei. Şi-i era, totuşi, fa­miliar. Fără doar şi poate, era felul lui de a păşi, mo­dificat totuşi în chip sub­til, mai hotărît, mai plin de siguranţă. O mînă i se aşeză pe umăr: — Tu te întoarce! Nu-ți fie teamă. Ai să mă pri­vești îndată. — Cine ești? spuse el. Glasu-i era nițel răgușit. — Mă tem că ai să ai o surpriză. Sunt chiar tu. Leonard Flinck, treizeci și patru de ani, căsătorit, scriitor. — Ești nebun, spuse el. Apoi chibzui. „De ce nu? De ce asta nu?“. O mie de amănunte urlau că era a­­devărat. — Ești cumva vii­torul meu? Am citit una sau două poveşti tîmpite pe tema asta. — Nu, sînt tu, chiar a­­cum. Şi-n locul ăsta. Dar într-o lume puţin decalată. Ceea ce numiţi o lume pa­ralelă. La drept vorbind, nu sînt chiar tu. Cîteva amănunte diferă, dar re­prezinţi totuşi cea mai de­­săvîrşită copie pe care mi-o pot visa. Aceiaşi ochi, aceleaşi amprente di­gitale. Aceeaşi măsură. — Nu sint o copie. Poate tu... — Să nu ne ciondănim. Să zicem, intre noi, că sin­tem­ nişte sosii perfecte. Şi, acum, întoarce-te! Mîna care-1 apucase de umăr il făcu să se răsu­cească. Se inspectară din tălpi pînă-n creștet. — Merge, zise Leonard Flink II. Ceva mai mărunt, nițel pleoștit, dar destul de pasabil. Leonard I se aștepta să dea de o răsfrîngere, dar fu cu totul altfel. Era în­­tr-adevăr el însuși, văzut din afară. Doar simțitor îmbunătățit. Frunte mai înaltă, ochi mai negri și mai strălucitori, nas mai drept. Buzele erau subțiri. Mîinile, fine, în toate mai delicat, mai elegant. — Felicitări, spuse cu a­­mărăciune Leonard I. S-ar zice că te-ai descurcat mai bine decît mine. — Simplă chestie de no­roc, dragul meu Leonard. Nu te plînge. Am văzut al­ţii, cu miile, mult mai prost înzestraţi. Leonard I simţi că i se întunecă mintea. Mii de universuri deosebindu-se prin culoarea unei petale sau lucirea unei flăcări, lumi în care Leonard Flinck era un geniu şi al­tele în care se tîra jalnic de-a lungul unui drum, cu pantofi scîlciaţi în picioare. — îi cunoşti... pe toţi ? întrebă el. Auzi un hohot de rîs. Rîsul lui, însă mai spiri­tual, mai uşor, mai muşcă­tor. — Nu, bine­înţeles, dar mă aflu într-o situaţie cu totul specială, care-mi în­găduie să arunc o privire la dreapta şi la stînga și să fac din cînd în cînd cîte o plimbare aiurea. — Trebuie să fie foarte interesant, zise Leonard I, chiar pasionant. Glasu-i șovăia. Era greu de închipuit. — într-adevăr, zise Leo­nard II. — Bine­înțeles, e un se­cret la mijloc, zise Leo­nard I. — Bine­înțeles. — Și nu mi-1 poți spu­ne? La urma urmei, alcă­tuim o singură fiinţă. — îmi pare tare rău, dar zău nu pot. Gîndeşte-te ce harababură ar fi dată toţi ar ieşi din lumea lor ori de cîte ori le-ar trăzni. Şi adăugă cinic: Ai să înţe­legi mai tîrziu. — Poate că ai dreptate, zise Leonard I. Merseră în tăcere, cît să treacă de două străzi. „Ciudat lucru, să stai de vorbă cu tine însuţi, gîn­­dea Leonard Flinck I. A­ ochiul ciclopului cîţia oameni au visat asta, fără s-o poată face vreoda­tă. Parc-ai juca dame sau şah împotriva ta. Cunoşti reacţiile adversarului şi totuşi nu ştii ce va între­prinde, pentru că nu te-ai hotărît încă“. — Oamenii au să ne ia drept gemeni. Dar oraşul era pustiu. Iar farurile maşinilor nu luminau decît drumul şi-i lăsau în întuneric. — Soţia ta e foarte fru­moasă, zise Leonard II. — Aşa-mi spun şi eu cî­­teodată, zise simplu Leo­nard I. — E foarte deşteaptă. A­­re, mai ales, nişte ochi mi­nunaţi, fulgi de cer, sau cristale vii, sau lacuri pli­ne cu stele. — Asta-i spuneam şi eu odinioară. — De ce odinioară? Şi are o piele catifelată, iar linia umerilor şi a sini­lor .­.. — Nu-ţi dau voie, i-o tă­ie Leonard I. — E şi soţia mea, zise Leonard II, cu un dram de viclenie. — Aşa-i, zise Leonard I, jignit. — Am făcut o călătorie frumoasă. — O călătorie? — Vorbeam de călătoria noastră de nuntă. Şi de a ta. Am fost în India, în Grecia, în Egipt. Ne-am dus în India. îţi aminteşti Benaresul? Era un mic o­­col al lumii. — Ţi-ai părăsit spaţiul numai ca să-mi spui asta? — Nu te supăra. Nu. Dar e o legătură. — Nu-mi dau seama, zi­se Leonard I. — Față de a mea, soția ta e ceea ce sînt eu față de tine. Mai desăvîrșită. — îmi pare rău, zise Leonard I. — La revedere, zise fără veste Leonard II. Zgomotul pașilor lui des­­crescu. Dl. Leonard Flinck se regăsi singur pe drum. Mergînd, și aproape în fa­ța casei sale. — Tot nu-mi dau sea­ma, zise el încetișor, îm­­pingînd poarta gardului de fier. — Barbara! strigă. Ea deschise ușa. Așteptă o clipă în prag, o privi, a­­poi o apucă de umeri și o sărută pe gură. — Leonard! zise ea. De ani de zile nu te-ai mai purtat aşa. — Ştiu, zise el, ştiu. Dar n-o să mai fie cum a fost. In seara asta am învăţat ceva. „într-una din zilele ce vin o să plecăm în vacan­ţă, visez la asta de luni de zile!“ ! Era într-adevăr minuna­tă, avea ceva, o flacără în priviri, o graţie în mişcări fără pereche în tot univer­sul. „Doamne, cum de mi-a trebuit atîta vreme ca să-mi dau seama? Sau, mai bine zis, cum de-am putut uita atît de repe­de?“ — Vino să vezi stelele, zise el, sprijinit de pervaz. — Leonard, sper câ nu ești bolnav. Dar o văzu fericită. „Ce om de treabă și Leonard Flinck II! M-a scos dintr-o mare încurcătură. Fără el... toată viața.. stri­cată ...“ Telefonul sună. — Allo! — Cum o mai duci, Leo­nard Flinck? își auzi vocea, ceva mai batjocoritoare. Era un e­­cou ciudat, își închipuia propriile lui buze, modu­lând cuvintele. — Aproape la fel de bi­ne ca tine, îmi închipui. Auzi, aş vrea să-ţi mulţu­mesc. — De ce? — Pentru ce mi-ai spus despre nevastă-mea. — Tot pentru asta te-am chemat şi eu. Aş vrea să uiţi! — Să uit? — Da! Tot ce ţi-am spus. Şi chiar că ne-am întîlnit, îmi pare rău. Nici nu ţi-ai fi dat seama. Dar, dacă nu te-aş fi prevenit, mi s-ar fi părut că sunt un ticălos. — Dai seama? De ce? — Prevenit? — Nu-ţi mai bate capul N-are nici un rost! în româneşte de VLADIMIR COLIN (Continuare în pag. 23)­ ­ VATR­A Revistă lunară edi­tată de Comitetul de cultură şi edu­caţie socialistă al judeţului Mureş. Redactor şef: Redactor şef adjunct Secretar general ATANASIE­ ­ EDUARD PAVLACKY (R. S. Cehoslovacia) îndrăgostiţii antologie science-fiction Redacţia şi administraţia: Tirgu-Mureş, str. Sfatului nr. 1. Telefon — Redacţia 1 17 23 şi 1 59 61. — Administraţia: 1 53 21.­­ Abonamente se fac la oficiile poştale, factorii poştali, difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii. — Manuscrisele reţinute se publică în ordinea necesităţilor redacţionale; manuscrisele nepublicate nu se restituie. — Tiparul executat la întreprinderea poligrafică Tîrgu-Mureş. — Comanda 807/1972.

Next