Vatra, 1973 (Anul 3, nr. 1-12)
1973-07-01 / nr. 7
MUZICĂ Acesta este al treilea an în care, pe la Începutul verii, Tîrgu-Mureşul găzduieşte un festival muzical. Festivalurile stimulează viaţa muzicală, creează climatul favorabil atragerii spre ascultarea muzicii a unui public din ce în ce mai diversificat şi mai numeros. Un festival trebuie să aibă originalitate, nota sa personală, să nu fie o înşiruire eterogenă de concerte. Festivalul tîrgumureşean începe să-şi asigure cîteva participări prestigioase printre soliştii şi formaţiile corale şi instrumentaledin ţară, precum corul „Madrigal" şi Filarmonica clujeană, violonistul Ştefan Ruha sau basul Gheorghe Crăsnaru. . . Celelalte seri, în care au participat alţi invitaţi, din ţară şi de peste hotare, tind şi ele să stabilească o tradiţie: o seară de cvartete de coarde, una de muzică vocală, una de muzică corală transilvăneană, o alta de muzică de cameră, un recital de orgă şi, în final, unamplu concert vocal-simfonic. Pentru viabilitatea unei asemenea manifestări sunt necesari trei factori principali: o creaţie muzicală valoroasă, forţe interpretative adecvate şi un public competent. Creaţia românească, în special cea locală, a fost prezentă prin cîteva lucrări, unele vechi, altele mai recente; încă nu s-a statornicit un criteriu precis de reprezentare a acesteia în festival, fapt ce îşi aşteaptă rezolvarea în ediţiile viitoare. In fine, publicul. Spre satisfacţia forurilor organizatoare, în acest an aproape toate ■concertele s-au desfăşurat cu sală plină; se înregistrează nu numai o creştere numerică a celor care ascultă azi muzică, ci mai ales o îmbucurătoare adeziune a diferitelor categorii de oameni ai muncii pentru artă. Festivalul şi-a cîştigat mulţi noi simpatizanţi, ■ceea ce explică atît succesul de care se bucură, cît şi existenţa sa. ★ 23 iunie 1973. Un început de tradiţie se anturează încă de la concertul inaugural: promovarea tinerelor interprete violoniste din cele mai tinere generaţii. După Silvia Marcovici şi Gabriela Bjac, care au inaugurat ediţiile trecute, a urmat Cornelia Vasile, în Concertul în Re major de Paganini. Secondată de orchestra simfonică a filarmonicii tîrgumureşene, sub bagheta înzestratului dirijor Angel Surev din R.S.F. Iugoslavia, Cornelia Vasile ne-a oferit o emoţionantă interpretare a unor pagini generoase, dar in acelaşi timp pline de îndemnuri spre o virtuozitate diabolică. Tinura violonistă, a cărei tehnică este fascinantă, nu cade în cursa virtuozităţii, ci o subordonează scopului final, interpretarea, şi nu performanţa. Concertul inaugural s-a impus şi prin vibranta interpretare a Simfoniei fantastice, de Berlioz, în care Angel Surev şi-a demnostrat marea sa clasă, conducînd autoritar o orchestră care este foarte receptivă la indicaţiile şefului său. ★ 24 iunie 1973: Tradiţionalul recital de orgă a fost susţinut de Jiri Ropek din R.S. Cehoslovacă, un artist matur, stăpîn pe tehnica instrumentului — atît de complexă — şi cu o imaginaţie bogată în alegerea combinaţiilor coloristice. Recitalul a adus un plus de interes prin programul său, care a cuprins, pe lingă lucrări de J. S. Bach şi Cesar Franck mai ales muzică pentru orgă din creaţia compozitorilor cehi — preclasici sau contemporani. Deci, un excelent prilej pentru melomanii tîrgumureşeni de a asculta o muzică mai puţin cunoscută din recitalurile anterioare. 25 inie 1973. Corul filarmonicii tîrgumureşene, dirijat de Birtalan Judit şi Fejér Elemér a trecut în revistă creaţia transilvăneană — în special cea tîrgumureşeană — de mai bine de un secol în urmă şi pînă azi, o panoramă a unor concepţii stilistice extrem de diverse, în care străbate însă, ca un fir conducător, motivica populară. Programul a fost deosebit de greu, mai ales în partea a doua şi a solicitat la maximum resursele tehnice şi expresive ale corului. Deşi nu mai este cel de altădată, corul filarmonicii a reuşit să redea destul de fidel lucrări reprezentative ale unor compozitori ca Voczelka Végler, László Árpád, George Dima, Ion Vidu, Trózner József, Kozma Géza Zeno Vancea, Tudor Jarda, Birtalan József, Dan Voiculescu, Csiky Boldizsár, Szabó Csaba, Sigismund Toduţa și Zoltán Aladár. ★ 26unie 1973: Orchestra de cameră a Filarmonicii din Tg.-Mureş, recunoscută azi ca una din cele mai bune formaţii ale genului pe care le avem, a constituit revelaţia primei părţi a festivalului. Cei cincisprezece tineri componenţi, conduşi de violonistul Hamza Gyula, concertmaestru al filarmonicii, au reuşit să atingă acel nivel superior de interpretare care i-a consacrat pe plan naţional şi internaţional. Deşi atît de tînăr, acest colectiv are o sonoritate frumoasă şi omogenă, adecvată stilului cameral. Repertoriul său este deja destul de cuprinzător, incluzînd piese din literatura muzicală preclasică, clasică și modernă, universală și românească, în programul festivalului au fost înscrise lucrări de Henry Purcell, J.S. Bach, G. Fr. Händel, Paul Constantinescu și Ottorino Respighi. ★ 28 iunie 1973. Un spectacol al ansamblului artistic ,,Mureșul", intitulat „Seară de balade", cu lucrări create de compozitori tîrgumureşeni pentru acest ansamblu. Deşi conţinutul lor vizează o tematică majoră, din lupta comuniştilor, a haiducilor sau din viaţa rurală de altădată, baladele prezentate nu sunt convingătoare, deoarece realizarea lor scenică este exagerat patetică. O coregrafie care se află la periferia marii arte nu ne mai satisface. Muzica populară, pe care se bazează unele dintre baladele audiate, este finită, perfectă în sine, nu suportă să fie rectificată, adaptată şi „valorificată" astfel în creaţia cultă, dacă se poate numi aşa o astfel de creaţie. + 29 iunie 1973. Filarmonica clujeană îşi onorează de fiecare dată renumele de care se bucură. Este un oaspete permanent al festivalului şi fiecare concert al său, în cele trei ediţii, a fost un moment de apogeu al acestei manifestări muzicale. Unei interpretări, de referinţă — s-ar putea spune, a lucrărilor romantice — Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, solist Ştefan Ruha, şi Simfonia a patra de Brahms — i se adaugă, de data aceasta, o primă audiţie tîrgumureşeană, Hore lungi, de Corneliu Dan Georgescu, o excelentă pagină, ca şi multe altele din creaţia tînărului compozitor, în care se găseşte o soluţie posibilăa sintezei dintre muzica populară românească şi limbajul modern, contemporan. Emil Simon conduce cu multă competenţă un colectiv matur de unde rezultă o interpretare emoţionantă. 1 iulie 1973. A fost o seară de muzică vocală din renaşterea engleză, susţinută de tenorul Wynford Evans, acompaniat la lăută de Carl Shavitz, ambii din Anglia. Un cuplu interesant, care a dezvăluit, într-o fermecătoare atmosferă de epocă, cîteva din autenticele valori ale liricii engleze. ★ 2 iulie 1973. Una dintre cele mai remarcabile manifestări ale festivalului a fost aceea în care cvartetul Kodály din R.P. Ungară, alcătuit din Duska Károly — vioara întîia, Szabó Tamás — vioara a doua, Fias Gabor — violă și Devich János — violoncel, au cîntat lucrări de Beethoven, Bartók şi Ravel. Cei patru componenţi ai cvartetului Kodály sînt instrumentişti de înaltă clasă, iar marea lor tehnică şi cultură stilistică se reunesc fericit într-o viziune omogenă, subtilă şi, în acelaşi timp, sinceră. ★ 3 iulie 1973. Cel mai mult aşteptat dintre concerte, cel al corului „Madrigal", dirijat de artistul emerit Marin Constantin, a constituit şi punctul culminant al festivalului, atît prin programul său valoros şi pretenţios, cit şi prin maniera unică a interpretării. Madrigalul ne-a oferit un buchet de miniaturi corale din renaştere şi apoi, în partea a doua, muzică românească contemporană. O muzică extrem de originală, de o mare complexitate, care face apel la mijloace de expresie moderne sau chiar extramuzicale, creată anume pentru acest senzaţional colectiv coral. Una din marile calităţi ale corului şi, mai ales, ale conducătorului său, este aceea că nu fac din marea tehnică interpretativă un scop în sine, ci o pun în slujba idealurilor etern umane. Compozitorii ştiu aceasta şi se feresc de creaţii artificioase. ★ 4 iulie 1973: Finalul festivalului, conform tradiţiei, a fost un cocert vocal-simfonic, susţinut de formaţiile filarmonicii tîrgumureşene, cu concursul soliştilor Emilia Petrescu, Florin Diaconescu şi Gheorghe Crăsnaru. A fost interpretat oratoriul „Serbarea lui Alexandru sau Puterea muzicii" de Händel. Colectivul de interpreţi reuniţi sub bagheta lui Szalman Lóránt (maestru de cor Fejér Elemér) au reuşit să dezvăluie frumuseţile muzicii hăndeliene, să asigure o încheiere grandioasă, festivalului. Zece seri de muzică, formaţii simfonice, corale şi camerale, recitaluri, zeci de lucrări audiate în prima audiţie, iată, pe scurt, bilanţul festivalului. S-au consolidat unele tradiţii, unele permanente colaborări, ceea ce va conferi stabilitate şi viitoarelor ediţii. BUJOR DĂNŞOREANU O PERSONALITATE ARTISTICĂ ŞI DOI MUZICIENI In lumea muzicală, formaţiile se alcătuiesc greu şi, cel mai adesea, se desfac cu mare uşurinţă. Mai ales celebritatea este mărul discordiei, odată cucerită (ea, celebritatea) printr-un îndelung asediu şi sacrificii comune, sau printr-un asalt fulgerător şi norocos, cei ce-au luptat alături încep să se întrebe în sinea lor, dar uneori şi cu glas tare, cine e cel mai celebru. Şi atunci, formaţiile muzicale, dar nu numai muzicale, se desfac, fiecare luînd-o în direcţia care-i place şi în care i se pare că norocul ii surîde mai mult. M-am gindit la toate acestea în timpul discuţiei cu doi tineri muzicieni englezi, care au participat la Festivalul muzical tirgumureşean, Wynford Evans (tenor, 27 ani, blond, dolofan ca mulţi alţi tenori) şi Carl Shavitz (lăută — lubh —, 33 de ani, foarte slab, foarte degajat). Amîndoi sînt absolvenți ai unor colegii muzicale, Evans a absolvit Guilthall School of Musik and Drama din Londra, Carl Shavitz — Manhattan School of Musik din New-York (transcriu numele colegiilor, recunosc, din pură pedanterie, altfel ele nu-mi spun nimic, bănuiesc că nici dumneavoastră). Şi iată că acest duo s-a format de 5 ani şi încă nu s-a desfăcut, e drept, încă n-a devenit celebru. Shavitz a studiat întîi chitara, apoi s-a reprofilat pe lăută, instrument arhaic dar cu mari posibilităţi lirice. L-a văzut un profesor al lui Evans şi i-a îndemnat să alcătuiască împreună o formaţie. Repetoriul cu care i-au incîntat pînă acum pe melomanii din Londra, Roma, Capri, Olanda, Bucureşti şi, binenţeles, Tîrgu-Mureş, cuprinde texte din secolul XVI (Shakespeare şi poeţi anonimi), muzica aparţinînd unor compozitori cam din aceeaşi epocă. Deocamdată, singura excepţie e Salvatore Quasimodo cu poezia Viaţa nu este un vis, dar dorinţa lor e să includă în repertoriu şi alte piese muzicale contemporane, compuse special pentru ei. Oricum, n-am posibilitatea să reproduc o discuţie foarte interesantă care ar fi putut fi un interviu interesant (spaţiul şi timpul. De altfel, cei doi interlocutori au pomenit adeseori cuvîntul „time", semn că-i ştiau, ca orice englez, valoarea). De aceea voi comprima răspunsurile lor la întrebările mele despre motivul pentru care s-au fixat deocamdată la secolul XVI; relaţia poezie-/muzică; încredere şi neîncredere în cuvînt, în artă, menirea artei şi a artistului; planurile lor de viitor; publicul din România, în speţă cel tîrgumureşean. Carl Shavitz: in secolul nostru, în anii noştri, există tot felul de manii. O manie poate fi şi muzica beat în exagerările sale, şi fotbalul atunci cînd devine psihoză colectivă. Există în muzica şi poezia medievală a secolului al XVI-lea mult echilibru, mult lirism, o anumită seninătate chiar şi în forme tragice. Publicul contemporan e sensibil faţă de toate acestea, aşa că faptul că noi ne-ar fi ales un repertoriu medieval şi eu am ales lăuta, nu e o tendinţă izolată, dimpotrivă, se conturează aproape o modă în căutarea şi redescoperirea artei vechi. Unii artişti au încercat şi încearcă să violenteze sensibilitatea publicului, ca şi cum ea ar fi atrofiată, trebuind să fie revitalizată prin şoc. Noi credem însă că sensibilitatea n-a încetat să existe niciodată, de ea trebuie să te apropii cu discreţie, s-o menajezi chiar. Publicul tîrgumureşean s-a dovedit foarte receptiv, cald, iniţiat. Wynford Evans: Poezia şi muzica se completează reciproc. Eu cred în cuvînt, în artă. Chiar şi atunci cînd textele erau în limba latină, deci necunoscute publicului obişnuit, cuvîntul poseda o anumită forţă magnetică (cîntă, face vocalize, exemplificînd). N-am încetat nici o clipă să consider că menirea artei e să înfrumuseţeze viaţa oamenilor, pentru mine acestea nu sunt vorbe gpale. Artistul adevărat, mare, iradiază publicului arta sa. Vrem să ne îmbogăţim repertoriul cu muzică din alte ţări. Italia de pildă, poate chiar şi România, dacă ni se vor oferi partituri, îngrijorarea unora în legătură cu soarta artei mi se pare aberantă: artişti vor exista întotdeauna şi va exista şi public pentru ei. Am fost foarte emoţionat aici la Tîrgu- Mureş, aplauzele au întrecut aşteptările noastre iar florile pe care le-am primit au fost semne ale sensibilităţii. Am rămas cu convingerea că această formaţie va rezista, că Evans şi Shavitz vor rămîne împreună şi atunci cînd vor deveni celebri, pentru că bucuria lor de a ciita e la fel de mare, iar felul în care se completează fac din ei o personalitate artistică formată din doi muzicieni. MIHAI SIN zilele muzicale tîrgumureşene ediţia a treia, 23 iunie — 4 iulie 1973 ★ ★ ★ Filarmonica de Stat Tirgu-Mureş in timpul concertului 28 VATRA 19