Vatra, 1973 (Anul 3, nr. 1-12)

1973-07-01 / nr. 7

MUZICĂ Acesta este al treilea an în care, pe la Începutul verii, Tîrgu-Mureşul găzduieşte un festival muzical. Festivalurile stimulează viaţa muzicală, creează climatul favorabil atra­gerii spre ascultarea muzicii a unui public din ce în ce mai diversificat şi mai numeros. Un festival trebuie să aibă originalitate, nota sa personală, să nu fie o înşiruire eterogenă de concerte. Festivalul tîrgumureşean începe să-şi asi­gure cîteva participări prestigioase printre soliştii şi formaţiile corale şi instrumentale­­din ţară, precum corul „Madrigal" şi Filar­monica clujeană, violonistul Ştefan Ruha sau basul Gheorghe Crăsnaru. . . Celelalte seri, în care au participat alţi invitaţi, din ţară şi de peste hotare, tind şi ele să stabilească o tradiţie: o seară de cvartete de coarde, una de muzică vocală, una de muzică cora­lă transilvăneană, o alta de muzică de ca­meră, un recital de orgă şi, în final, un­­amplu concert vocal-simfonic. Pentru viabi­litatea unei asemenea manifestări sunt nece­sari trei factori principali: o creaţie muzicală valoroasă, forţe interpretative adecvate şi un public competent. Creaţia românească, în special cea locală, a fost prezentă prin cîteva lucrări, unele vechi, altele mai recente; încă nu s-a sta­tornicit un criteriu precis de reprezentare a acesteia în festival, fapt ce îşi aşteaptă re­zolvarea în ediţiile viitoare. In fine, publicul. Spre satisfacţia forurilor organizatoare, în acest an aproape toate ■concertele s-au desfăşurat cu sală plină; se înregistrează nu numai o creştere numerică a celor care ascultă azi muzică, ci mai ales o îmbucurătoare adeziune a diferitelor ca­tegorii de oameni ai muncii pentru artă. Festivalul şi-a cîştigat mulţi noi simpatizanţi, ■ceea ce explică atît succesul de care se bu­cură, cît şi existenţa sa. ★ 23 iunie 1973. Un început de tradiţie se anturează încă de la concertul inaugural: promovarea tinerelor interprete violoniste din cele mai tinere generaţii. După Silvia Marcovici şi Gabriela Bjac, care au inaugurat ediţiile trecute, a urmat Cornelia Vasile, în Concertul în Re major de Paganini. Se­condată de orchestra simfonică a filarmoni­cii tîrgumureşene, sub bagheta înzestratu­lui dirijor Angel Surev din R.S.F. Iugoslavia, Cornelia Vasile ne-a oferit o emoţionantă interpretare a unor pagini generoase, dar in acelaşi timp pline de îndemnuri spre o vir­tuozitate diabolică. Tinura violonistă, a că­rei tehnică este fascinantă, nu cade în cursa virtuozităţii, ci o subordonează scopului fi­nal, interpretarea, şi nu performanţa. Con­certul inaugural s-a impus şi prin vibranta interpretare a Simfoniei fantastice, de Berlioz, în care Angel Surev şi-a demnostrat marea sa clasă, conducînd autoritar o orchestră ca­re este foarte receptivă la indicaţiile şefu­lui său. ★ 24 iunie 1973: Tradiţionalul recital de orgă a fost susţinut de Jiri Ropek din R.S. Cehos­lovacă, un artist matur, stăpîn pe tehnica instrumentului — atît de complexă — şi cu o imaginaţie bogată în alegerea combina­ţiilor coloristice. Recitalul a adus un plus de interes prin programul său, care a cuprins, pe lingă lucrări de J. S. Bach şi Cesar Franck mai ales muzică pentru orgă din creaţia com­pozitorilor cehi — preclasici sau contempo­rani. Deci, un excelent prilej pentru melo­manii tîrgumureşeni de a asculta o muzică mai puţin cunoscută din recitalurile anterioa­re. 25 inie 1973. Corul filarmonicii tîrgumu­reşene, dirijat de Birtalan Judit şi Fejér E­­lemér a trecut în revistă creaţia transilvănea­nă — în special cea tîrgumureşeană — de mai bine de un secol în urmă şi pînă azi, o panoramă a unor concepţii stilistice ex­trem de diverse, în care străbate însă, ca un fir conducător, motivica populară. Pro­gramul a fost deosebit de greu, mai ales în partea a doua şi a solicitat la maximum resursele tehnice şi expresive ale corului. Deşi nu mai este cel de altădată, corul filarmoni­cii a reuşit să redea destul de fidel lucrări reprezentative ale unor compozitori ca Voc­­zelka­ Végler, László Árpád, George Dima, Ion Vidu, Trózner József, Kozma Géza Zeno Vancea, Tudor Jarda, Birtalan József, Dan Voiculescu, Csiky Boldizsár, Szabó Csaba, Sigismund Toduţa și Zoltán Aladár. ★ 26­unie 1973: Orchestra de cameră a Fi­larmonicii din Tg.-Mureş, recunoscută azi ca una din cele mai bune formaţii ale ge­nului pe care le avem, a constituit revelaţia primei părţi a festivalului. Cei cincisprezece tineri componenţi, conduşi de violonistul Hamza Gyula, concertmaestru al filarmonicii, au reuşit să atingă acel nivel superior de interpretare care i-a consacrat pe plan na­ţional şi internaţional. Deşi atît de tînăr, a­­cest colectiv are o sonoritate frumoasă şi omogenă, adecvată stilului cameral. Reper­toriul său este deja destul de cuprinzător, incluzînd piese din literatura muzicală pre­clasică, clasică și modernă, universală și ro­mânească, în programul festivalului au fost înscrise lucrări de Henry Purcell, J.S. Bach, G. Fr. Händel, Paul Constantinescu și Otto­rino Respighi. ★ 28 iunie 1973. Un spectacol al ansamblu­lui artistic ,,Mureșul", intitulat „Seară de balade", cu lucrări create de compozitori tîrgumureşeni pentru acest ansamblu. Deşi conţinutul lor vizează o tematică majoră, din lupta comuniştilor, a haiducilor sau din viaţa rurală de altădată, baladele prezentate nu sunt convingătoare, deoarece realizarea lor scenică este exagerat patetică. O coregra­fie care se află la periferia marii arte nu ne mai satisface. Muzica populară, pe care se bazează unele dintre baladele audiate, este finită, perfectă în sine, nu suportă să fie rectificată, adaptată şi „valorificată" ast­fel în creaţia cultă, dacă se poate numi aşa o astfel de creaţie. + 29 iunie 1973. Filarmonica clujeană îşi o­­norează de fiecare dată renumele de care se bucură. Este un oaspete permanent al festivalului şi fiecare concert al său, în cele trei ediţii, a fost un moment de apogeu al acestei manifestări muzicale. Unei interpre­tări, de referinţă — s-ar putea spune, a lucrărilor romantice — Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, solist Şte­fan Ruha, şi Simfonia a patra de Brahms — i se adaugă, de data aceasta, o primă audi­ţie tîrgumureşeană, Hore lungi, de Corneliu Dan Georgescu, o excelentă pagină, ca şi multe altele din creaţia tînărului compozitor, în care se găseşte o soluţie posibilă­­a sin­tezei dintre muzica populară românească şi limbajul modern, contemporan. Emil Simon conduce cu multă competenţă un colectiv matur de unde rezultă o interpretare emo­ţionantă. 1 iulie 1973. A fost o seară de muzică vo­cală din renaşterea engleză, susţinută de tenorul Wynford Evans, acompaniat la lăută de Carl Shavitz, ambii din Anglia. Un cuplu interesant, care a dezvăluit, într-o fermecă­toare atmosferă de epocă, cîteva din au­tenticele valori ale liricii engleze. ★ 2 iulie 1973. Una dintre cele mai remarca­bile manifestări ale festivalului a fost aceea în care cvartetul Kodály din R.P. Ungară, alcătuit din Duska Károly — vioara întîia, Szabó Tamás — vioara a doua, Fias Gabor — violă și Devich János — violoncel, au cîntat lucrări de Beethoven, Bartók şi Ravel. Cei patru componenţi ai cvartetului Kodály sînt instrumentişti de înaltă clasă, iar ma­rea lor tehnică şi cultură stilistică se reu­nesc fericit într-o viziune omogenă, subtilă şi, în acelaşi timp, sinceră. ★ 3 iulie 1973. Cel mai mult aşteptat dintre concerte, cel al corului „Madrigal", dirijat de artistul emerit Marin Constantin, a consti­tuit şi punctul culminant al festivalului, atît prin programul său valoros şi pretenţios, cit şi prin maniera unică a interpretării. Madri­galul ne-a oferit un buchet de miniaturi co­rale din renaştere şi apoi, în partea a doua, muzică românească contemporană. O mu­zică extrem de originală, de o mare com­plexitate, care face apel la mijloace de ex­presie moderne sau chiar extramuzicale, cre­ată anume pentru acest senzaţional colectiv coral. Una din marile calităţi ale corului şi, mai ales, ale conducătorului său, este aceea că nu fac din marea­ tehnică interpretativă un scop în sine, ci o pun în slujba idealu­rilor etern umane. Compozitorii ştiu aceasta şi se feresc de creaţii artificioase. ★ 4 iulie 1973: Finalul festivalului, conform tradiţiei, a fost un cocert vocal-simfonic, sus­ţinut de formaţiile filarmonicii tîrgumureşene, cu concursul soliştilor Emilia Petrescu, Florin Diaconescu şi Gheorghe Crăsnaru. A fost interpretat oratoriul „Serbarea lui Alexandru sau Puterea muzicii" de Händel. Colectivul de interpreţi reuniţi sub bagheta lui Szalman Lóránt (maestru de cor Fejér Elemér) au reu­şit să dezvăluie frumuseţile muzicii hăndeli­­ene, să asigure o încheiere grandioasă, fes­tivalului. Zece seri de muzică, formaţii simfonice, corale şi camerale, recitaluri, zeci de lucră­ri audiate în prima audiţie, iată, pe scurt, bilanţul festivalului. S-au consolidat unele tradiţii, unele permanente colaborări, ceea ce va conferi stabilitate şi viitoarelor ediţii. BUJOR DĂNŞOREANU O PERSONALITATE ARTISTICĂ ŞI DOI MUZICIENI In lumea muzicală, formaţiile se alcătuiesc greu şi, cel mai adesea, se desfac cu ma­re uşurinţă. Mai ales celebritatea este mă­rul discordiei, odată cucerită (ea, celebrita­tea) printr-un îndelung asediu şi sacrificii comune, sau printr-un asalt fulgerător şi norocos, cei ce-au luptat alături încep să se întrebe în sinea lor, dar uneori şi cu glas tare, cine e cel mai celebru. Şi atunci, for­maţiile muzicale, dar nu numai muzicale, se desfac, fiecare luînd-o în direcţia care-i place şi în care i se pare că norocul ii surîde mai mult. M-am gindit la toate acestea în timpul discuţiei cu doi tineri muzicieni englezi, care au participat la Festivalul muzical tirgumu­­reşean, Wynford Evans (tenor, 27 ani, blond, dolofan ca mulţi alţi tenori) şi Carl Shavitz (lăută — lubh —, 33 de ani, foarte slab, foarte degajat). Amîndoi sînt absolvenți ai unor colegii muzicale, Evans a absolvit Guil­­thall School of Musik and Drama din Lon­dra, Carl Shavitz — Manhattan School of Musik din New-York (transcriu numele co­legiilor, recunosc, din pură pedanterie, alt­fel ele nu-mi spun nimic, bănuiesc că nici dumneavoastră). Şi iată că acest duo s-a format de 5 ani şi încă nu s-a desfăcut, e drept, încă n-a devenit celebru. Shavitz a studiat întîi chi­tara, apoi s-a reprofilat pe lăută, instrument arhaic dar cu mari posibilităţi lirice. L-a vă­zut un profesor al lui Evans şi i-a îndemnat să alcătuiască împreună o formaţie. Repetoriul cu care i-au incîntat pînă a­­cum pe melomanii din Londra, Roma, Capri, Olanda, Bucureşti şi, binenţeles, Tîrgu-Mu­­reş, cuprinde texte din secolul XVI (Shakes­peare şi poeţi anonimi), muzica aparţinînd unor compozitori cam din aceeaşi epocă. Deocamdată, singura excepţie e Salvatore Quasimodo cu poezia Viaţa nu este un vis, dar dorinţa lor e să includă în repertoriu şi alte piese muzicale contemporane, com­puse special pentru ei. Oricum, n-am posibilitatea să reproduc o discuţie foarte interesantă care ar fi putut fi un interviu interesant (spaţiul şi timpul. De altfel, cei doi interlocutori au pomenit ade­seori cuvîntul „time", semn că-i ştiau, ca orice englez, valoarea). De aceea voi com­prima răspunsurile lor la întrebările mele despre­ motivul pentru care s-au fixat deo­camdată la secolul XVI; relaţia poezie-/mu­­zică; încredere şi neîncredere în cuvînt, în artă, menirea artei şi a artistului; planurile lor de viitor; publicul din România, în speţă cel tîrgumureşean. Carl Shavitz: in secolul nostru, în anii noş­tri, există tot felul de manii. O manie poate fi şi muzica beat în exagerările sale, şi fot­balul atunci cînd devine psihoză colectivă. Există în muzica şi poezia medievală a seco­lului al XVI-lea mult echilibru, mult lirism, o anumită seninătate chiar şi în forme tragi­ce. Publicul contemporan e sensibil faţă de toate acestea, aşa că faptul că noi ne-ar fi ales un repertoriu medieval şi eu am ales lăuta, nu e o tendinţă izolată, dimpotrivă, se conturează aproape o modă în căutarea şi redescoperirea artei vechi. Unii artişti au încercat şi încearcă să violenteze sensibili­tatea publicului, ca şi cum ea ar fi atrofia­tă, trebuind să fie revitalizată prin şoc. Noi credem însă că sensibilitatea n-a încetat să existe niciodată, de ea trebuie să te apropii cu discreţie, s-o menajezi chiar. Publicul tîr­gumureşean s-a dovedit foarte receptiv, cald, iniţiat. Wynford Evans: Poezia şi muzica se com­pletează reciproc. Eu cred în cuvînt, în artă. Chiar şi atunci cînd textele erau în limba latină, deci necunoscute publicului obişnuit, cuvîntul poseda o anumită forţă magnetică (cîntă, face vocalize, exemplificînd). N-am încetat nici o clipă să consider că menirea artei e să înfrumuseţeze viaţa oamenilor, pentru mine acestea nu sunt vorbe gpale. Ar­tistul adevărat, mare, iradiază publicului ar­ta sa. Vrem să ne îmbogăţim repertoriul cu muzică din alte ţări. Italia de pildă, poate chiar şi România, dacă ni se vor oferi par­tituri, îngrijorarea unora în legătură cu soar­ta artei mi se pare aberantă: artişti vor exis­ta întotdeauna şi va exista şi public pentru ei. Am fost foarte emoţionat aici la Tîrgu- Mureş, aplauzele au întrecut aşteptările noastre iar florile pe care le-am primit au fost semne ale sensibilităţii. Am rămas cu convingerea că această for­maţie va rezista, că Evans şi Shavitz vor ră­­mîne împreună şi atunci cînd vor deveni ce­lebri, pentru că bucuria lor de a ciita e la fel de mare, iar felul în care se completează fac din ei o personalitate artistică formată din doi muzicieni. MIHAI SIN zilele muzicale tîrgumureşene ediţia a treia, 23 iunie — 4 iulie 1973 ★ ★ ★ Filarmonica de Stat Tirgu-Mureş in timpul concertului 28 VATRA 19

Next