Vatra, 1976 (Anul 6, nr. 1-12)

1976-07-01 / nr. 7

ochiul ciclopului antologie Science-fiction michel Im tor criza de dezvoltare a science-fiction-ului (II) Graţie acestei noţiuni de intervenţie, S.F.-ul poate integra aspectele fantasti­cului care îi par, la prima abordare, dintre cele mai opuse, tot ceea ce ce se poate orîndui sub titlul „superstiţii“, în Divina Comedie, Bea­trice îl poartă pe Dante din planetă în planetă, în Iter Extaticum al părintelui Kircher, e un înger; nu sîntem încă în S.F., care presupune ca voiajul să aibă loc datorită unei teh­nici descoperite de om. Dar această tehnică ne va permite să intrăm în con­tact cu fiinţe cărora li se pot presupune cunoştinţe pe care noi nu le avem, tehnici pe care noi nu le înţelegem. Se poate, de­sigur să-i vină fantezia unuia dintre ei să vină pe pămînt să-l ia pe unul din­tre noi şi să-l transporte aiurea prin mijloace care nu mai este nevoie să fie explicate. Diferenţa între o astfel de fiinţă şi înge­rul părintelui Kircher de­vine dintre cele minime­, sigur, limbajul s-a schim­bat. Intr-adevăr, trebuie, astăzi, pentru a cuceri o credinţă suficientă, ca fiin­ţa să fie descrisă în ace­laşi fel cu o fiinţă pe care omul ar fi descoperit-o pe o altă planetă. Astfel, se vor putea integra în S.F. toate povestirile cu fanto­me şi demoni, toate vechi­le mituri care vorbesc de fiinţe superioare ce inter­vin în viaţa oamenilor. A­­numite povestiri ale lui H.P. Lovecraft ilustrează această posibilitate. C.S. Lewis începe curioa­sa sa trilogie antimodernă cu un roman ce are toate caracteristicile S.F.-ului: Out of the Silent Planet. Doi savanţi răi transportă un tînăr filolog pe planeta Marte, datorită unui space ship ultimul strigăt­ în al doilea volum: Perelandra, autorul ridică masca: un înger transportă filologul pe Venus; cît despre sa­vanţi, ei sînt vînduţi dia­volului. III Se vede că sub eticheta S.F. poate să treacă orice fel de marfă şi că orice fel de marfă încearcă ne­voia de a trece sub această etichetă. Se pare, deci, că S.F.-ul reprezintă forma normală a mitologiei tim­pului nostru, o formă care, nu numai că este capabilă să reveleze teme profund noi, dar care este capabilă să integreze totalitatea teme­lor literaturii vechi. în ciuda unor frumoase reuşite, nu putem să nu ne gîndim că S.F.-ul nu-şi ţine promisiunile. Aceasta pentru că S.F.-ul, extinzîn­­du-se, se denaturează, îşi pierde, puţin cîte puţin, specificitatea sa. El aduce un element de credibilitate în întregime particular; a­­cest element slăbeşte din ce în ce cînd este utilizat fără discernămînt. S.F.-ul este fragil, şi enorma răs­­pîndire de care se bucură în aceşti ultimi ani nu face decît să-l facă şi mai fragil. Am văzut că fuga spre planetele şi epocile ultra­depărtate — care pare la prima vedere, o cucerire — maschează, în realitate, in­capacitatea autorilor de a imagina — într-un chip coerent, conform exigenţe­lor „ştiinţei“ — planetele sau epocile mai apropiate. La fel, prezicerea unei şti­inţe viitoare aduce — a­­ceasta este sigur — o mare libertate, dar se vede foar­te repede că ea este, îna­inte de toate, o revanşă a autorilor contra incapaci­tăţii lor de a stăpîni an­samblul ştiinţei contempo­rane. A trecut demult timpul cînd un Aristotel putea fi primul căutător al vremii sale în toate domeniile, şi cel în care un Pic pretin­dea că susţine teza De omni­re­scibili; dar a tre­cut, la fel, timpul în care un Verne putea mînui cu uşurinţă noţiunile impli­cate în toate aplicaţiile tehnice realizate în epoca sa şi să anticipeze alte aplicaţii, rămînînd perfect clar pentru elevii şcolilor secundare — publicul său. Astăzi, noţiunile impli­cate în aparate la fel de frecvente ca postul de ra­dio sau bomba atomică, de­păşesc cu mult nivelul de cultură ştiinţifică a lecto­rului mediu. El utilizează fără să înţeleagă, admite fără să ceară explicaţii; şi autorul profită de aceasta, ceea ce-l face, adesea, să acumuleze prostiile, căci nici el nu cunoaşte, în ge­neral, suficient noţiunile de care este obligat să se servească cu riscul de a trece drept un retardator, ceea ce este o gravă acuza­ţie, întrucît pretinde dez­văluirea misterelor anilor 200.000. Rezultă de aici că S.F.-ul, care ar trebui să-şi tragă marea parte a prestigiului său din precizie, rămîne vag. Povestirea n-ajunge să capete, în mod veritabil, formă. Şi cînd savanţii se amestecă să scrie, ei pro­bează adesea ignoranţa lor în discipline ce nu le sînt familiare şi dificultatea de a vulgariza specialitatea lor. S.F­oli se distinge de alte genuri ale fantasticu­lui prin genul special de plauzibilitate pe care-l in­troduce. Această plauzibi­litate este în proporţie di­rectă cu elementele ştiin­ţifice solide pe care au­torul le introduce. Dacă ele lipsesc, S.F.-ul devine o formă moartă, un poncif. IV Se înţelege, în consecin­ţă, că puţini autori riscă să-şi precizeze imaginea unei lumi transformate. Este, într-adevăr, o între­prindere care presupune nu numai o cultură ştiin­­fică mult deasupra celei medii, dar şi o cunoaştere a realităţii prezente, con­­parabilă cu cea pe care o presupune un roman de tip realist şi, în sfîrşit, un efort enorm de coordo­nare. Autorul se mulţu­meşte, de obicei, să evo­ce o lume viitoare „în ge­neral“, care poate să se situeze tot aşa de bine în 1975 ca şi în 19750, ca­racterizată prin răspîndirea substanţelor plastice, a tele­viziunii şi a rachetei cu motor atomic. în interiorul acestui decor, el va dez­volta, pe scurt, o idee ade­sea foarte ingenioasă. Intr-o altă nuvelă, va lua acelaşi fond pentru a dezvolta o altă idee, fără să-şi dea osteneala să le coordoneze. Din aceasta va rezulta o infinitate de schiţe de vi­itor toate independente une­le de altele şi, în cea mai mare parte, contradictorii. Va fi chiar o infinitate de planete Marte, cărora fie­care le diminuează plau­zibilitatea celorlalte. Această dispersare are drept consecinţă directă monotonia, căci autorii, de vreme ce renunţă să con­struiască sistematic, nu pot să descrie decît în mod rudimentar şi să nu pără­sească decît foarte puţin banalitatea. Pare că S.F.-ului i-a tre­cut timpul de glorie, îşi avea partea cea mai fru­moasă. Era suficient să vorbească de marţieni pentru a-l pasiona pe citi­tor. Dar este aproape tim­pul cînd acesta îşi va da seama că cea mai mare parte din monştrii aceş­tia, în ciuda crestelor, tentaculelor, solzilor lor, sunt, cu mult mai puţin diferiţi de americanul me­diu decît un simplu mexi­can. S.F.-ul şi-a tăiat craca de sub propriile picioare, a irosit milioane de idei. S-au deschis larg uşile pentru a pleca spre aven­tură şi şi-au dat seama că se învîrtesc în jurul casei. Dacă autorii au dat peste cap textele, este pentru că şi-au dat seama că un efort spre îmbunătăţire i-ar duce în faţa unui im­pas. Povestirile S.F. îşi trag puterea dintr-un mare vis comun pe care noi îl avem, dar sunt incapabile, pentru moment de a-i da o formă unificată- Este o mitologie din praf, lipsită de forţă, incapabilă să o­­rienteze acţiunea noastră într-un fel precis.­­ Dar nu s-a spus totul, şi e foarte posibil ca S.F.-ul să depăşească această criză de dezvoltare-Are puterea de a ne so­licita credinţa într-un fel cu totul nou şi este capa­bil să aducă, în descrie­rea posibilului, o minunată precizie. Dar pentru a a­­junge la toată puterea sa, trebuie să sufere o revolu­ţie trebuie să reuşească să realizeze o unitate. Tre­buie să devină o operă colectivă, ca ştiinţa, care este baza sa indispensabi­lă. Noi toţi visăm oraşe curate şi iluminate, aşa că atunci cînd un autor si­tuează o povestire într-un astfel de peisaj, este sigur că atinge o coardă sensibi­lă. Dar noi găsim, în sta­rea actuală a S.F.-ului, în faţa unei imense varietăţi de oraşe viitoare abia schi­ţate, între care imaginaţia ezită, nesatisfăcută. Se cunoaşte vestitul fragment din Heraclit: „Cei care sínt treji sunt în aceeaşi lume, dar cei care dorm sínt fiecare în­­tr-o lume deosebită“. Lu­mile noastre de visători sunt în acelaşi timp fără legătură şi foarte asemă­nătoare unele cu celelalte. Mitologiile clasice reuneau elementele comune ale a­­cestor visuri în mituri uni­ce şi publice. Să ne imaginăm, acum, că un anumit număr de autori, în loc să desene la întîmplare şi foarte repede oraşe mai mult sau mai puţin interschimbabile, işi propun să ia drept decor al povestirilor lor un sin­gur oraş, denumit, situat cu precizie în spaţiu şi în viitor, că fiecare ţine seama de descrierile făcute de ceilalţi pentru a-şi in­troduce ideile noi. Acest oraş ar deveni un bun co­mun pentru acelaşi motiv ca şi un oraş vechi dispă­rut; puţin cîte puţin, to­ţi cititorii ar da numele său oraşului din visele lor şi­ l-ar modela după imagi­nea sa. S.F.-ul, dacă ar putea să se limiteze şi să se unifice, ar fi susceptibil să dobîn­­dească asupra imaginaţiei individuale o putere con­­strîngătoare, comparabilă cu cea a oricărei mitologii clasice­ Curînd după aceea, toţi autorii ar fi obligaţi să ţină seama de acest oraş prezis, cititorii şi-ar organiza acţiunile în ra­port cu existenţa sa viitoa­re, şi pînă la urmă se vor vedea obligaţi să-l con­struiască. Atunci S.F.-ul va fi veridic, în măsura în care el s-ar realiza. Se vede cu uşurinţă ce prodigios instrument de e­­liberare sau de constrînge­­re ar putea deveni. Traducere de OCTAVIAN LOHON’ VACLAV SEIDL (Cehoslovacia) COLEGIUL DE REDACŢIE: Romulus Guga — redactor şef, Herman Bayer, Dan Culcer, Radu Deac, Dumitru Husar, Nicolae Lobonţiu, Aurel Lupu, Iulius Moldovan, Cornel Pogăceanu, Atanasie Popa —­ secretar responsabil de redacţie, Vasile Rus, Mihai Sin, Ion Stoica, Mărioara Stoica. — Prezentare grafică: Ion Petru Pop — Redacţia: Tîrgu-Mureş, str. Primăriei nr. 1. Telefon — 1 17 23 , 3 24 63,­int. 259; Administraţia 3 24 63/269. Abonamentele se fac la oficiile poştale, factorii poştali, difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii. Pentru străinătate abonamentele se fac la ILEXIM — Departamentul Export-Im­port Presă, Bucureşti, Calea Ori­viţei nr. 64—66 — P.O.R. 2001, telex: 011601. _ Manuscrisele reţinute se publică in ordinea necesităţilor redacţionale; manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Tiparul executat la Tipografia Tg.-Mureş, c-da 209/1976. 44.TIO I

Next