Vatra, 1983 (Anul 13, nr. 1-12)

1983-01-01 / nr. 1

14 ( TEATRU___) „ca frunza dudului“ de d­­r. popescu la teatrul mic Am constatat cu satisfacţie că bună parte din scenele bucureştene au inclus în repertoriul anunţat, cum se obişnu­ieşte, la început de stagiune , piese de D. R. Popescu. E de prevăzut, deci, că pe viitor acest mare şi prolific dramaturg (nu numai dramaturg, cum bine se ştie) contemporan, se va bucura, în sfîrşit, din partea teatrelor Capitalei, de atenţia cu­venită. începutul a fost făcut de Teatrul Mic, cu o premieră mult aşteptată: „Ca frunza dudului“. Ca în marea majoritate a pieselor sale, în „Frunza dudului...“ D. R. Popescu adu­nă (dar nu comprimă) un material epic şi caracterologic copios şi stufos căruia, premeditat sau nu, i se suprapune o în­cărcătură poetico-simbolică abundînd în trimiteri spre mitic şi spre motive de mai largă sau mai restrînsă circulaţie ale literaturii universale. Am spus „pre­meditat sau nu“, ştiut fiind că pentru autorul vremurilor moderne erudiţia de­vine nu numai necesară, ci şi inevitabilă, iar modul în care ea acţionează (uneori chiar parazitar — în cazul lui D. R. Po­pescu o asemenea eventualitate, ţin să precizez, se exclude) în procesul de crea­ţie presupune o analiză ce depăşeşte te­ritoriul discuţiei noastre. La acumularea de care vorbeam mai sus se adaugă lu­crătura de „plasă deasă“ a textului, o lucrătură îmbelşugată, cu întortocheate şi alunecoase transferuri de sens. Struc­tura personajului dramatic pare că des­cinde din cea a personajului romanesc, tinzînd cumva să se reîntoarcă tot intr-un spaţiu al romanului. D. R. Popescu scrie piese ale căror compoziţii şi construcţii sunt romaneşti. Faptul acesta particula­rizează şi substanţializează dramaturgia sa. O atare concepere a textelor drama­tice este, în mod cert, deliberată şi pre­meditată. (Mircea Iorgulescu spunea un­deva că literatura lui D. R. Popescu „formează un ansamblu a cărui unitate profundă şterge diferenţele de aparte­nenţă de la un gen la altul“). Dramaturgia autorului la care ne refe­rim se clădeşte în principal nu pe at­mosferă, sau pe conflict, pe situaţii etc. Ci se clădeşte pe personaj. Personajele sunt nu pioni, ci piloni. Aceste perso­­naje-piloni sunt dezvăluite complet şi ră­sucite pe toate feţele. Din veritabilul şi venerabilul cult al personajului pe care îl manifestă dramaturgul rezultă sensuri morale profunde, acute. Am insistat asupra trăsăturilor şi vir­tuţilor specifice ale scrierilor dramatice de repopesciene întrucît socotim că ele au fost cit se poate de just şi aplicat puse în valoare în spectacolul montat la Tea­trul Mic. Un spectacol de mare claritate şi echilibru. Fără să scape de sub con­trol întregul pierzîndu-se în polimorfis­mul de tip baroc propriu autorului şi fără să recurgă la simplificări pauperi­­zante din intenţia unor precizări de sens, Cătălina Buzoianu se sprijină în travaliul său tocmai pe sugestiile modalităţii ro­mâneşti de compoziţie dramaturgică, gă­­sindu-le în chip strălucit adecvarea sce­nică. Nu este pentru prima oară cînd re­gizoarea demonstrează că tocmai ampli­tudinea, copioşenia şi abundenţa convin personalităţii lor creatoare. Elementul cel mai important în compunerea atmosferei îl constituie decorul (autor Mihai Mă­­descu), un decor sumbru, încărcat, pe tonuri de gri-întunecos, presărat cu o­­biecte vechi şi diforme, cu contururi cu­rioase, unele trimiţîndu-ne cu gîndul la necunoscute animale împăiate. Sugestia fiind aceea de spaţiu al urîtului, spaţiu închis, strivitor, strimt univers al mur­dăriei, rezervaţie naturală a ticăloşiei omeneşti E vorba de o crescătorie de porci model. Nu e nici metaforă nici pa­rabolă. Trimiterea e simplă şi directă: o cocină morală. O metaforă scenică ex­celentă şi foarte în spiritul textului este acel plafon înclinat (foarte vizibil din­spre sală) alcătuit din numeroase oglinzi dreptunghiulare în care se răsfrîng toate mişcările care se produc în fauna acelei lumi în continuă degradare — astfel ea fiind privită din toate unghiurile, dez­văluită complet. Aici moartea nu apar­ţine de tragic, ci de grotesc, iar crima se petrece prin prisma rezolvărilor şi bene­ficiilor ce le aduce. Gestul justiţiar al personajului central (întruchipat cu ex­traordinară forţă dramatică de marea actriţă Leopoldina Bălănuţă) nu este şi nici nu se vrea a fi o rezolvare. Prin omor nu se poate săvîrşi recuperarea. Actul cu mu­lte rezonanţe al Marghioalei (cu M de la Medeea) se încadrează per­fect în etica şi dialectica abominabilelor legi după care funcţionează ordinea in­ternă a „rezervaţiei“. Faptul uciderii du­ce la o eternă şi definitivă contopire mamă-fiică. Splendidă scena nunţii, ur­mată apoi de „înălţarea la cer“ a celor două, îndemînatec rezolvată spectacular în cheia unei bruşte răsuciri de registre şi de planuri. Ioana Pavelescu-Sion face cu eleganţă unul dintre rolurile ei cele mai bune. Dinu Manolache (Marian, so­ţul Romaniţei) şi-a lucrat corect perso­najul, fără apăsări de ton şi căutări de efecte, rezumîndu-se la mijloace simple dar sigure în întruchiparea unui intelec­tual de parodie. Nicolae Dinică a fost cit se poate de bine ales pentru inspectorul Sorianu, statuia puterii, cel mai mare în grad din galeria încîrdăşiţilor întru tică­loşie. La rîndul său, Papii Panduru, în­­tr-un rol de întindere şi pondere, se dovedeşte a fi un actor cu puternică per­sonalitate, un profesionist în cel mai ade­vărat şi mai măgulitor sens al cuvîn­­tului. Distribuirea Rodicăi Negrea în Dida este pe cit de surprinzătoare pe atît de inspirată. Actriţa vine cu curaj şi cu elan, aş zice, în întîmpinarea intenţiilor regizoarei, punînd în valoare laturi încă nebănuite ale individualităţii sale artis­tice. Roluri de mai mică dimensiune, dar cu har realizate, au Constantin Dinescu (doctorul Frînculescu) şi Doina Tamaş (Cleopatra). Cu inteligenţă şi fineţe Mi­tică Popescu creează un profil de carica­tură tragică pentru Ţiclete, tatăl lui Ma­rian, lîncedă, neputincioasă epavă, tîrîn­­du-se pe post de rezoneur, vioi la spirit uneori, alte dăţi de un nătîng-involun­­tar umor, complăcîndu-se în confortabila mocirlă şi nesfiindu-se să tragă unele sfe­ricele ale mîrşavelor întîmplări. El face într-un fel pereche cu medicul veterinar Aurelian (Dan Condurache, tînără certi­tudine a trupei Teatrului Mic), mai puţin ridicol dar tot lînced, tot neputincios şi captivat de intrigi. Mitru (Gheorghe Visu, cu un joc energic, decis) şi Gelu (frumos conturat de Petre Panait) pot forma şi ei o pereche, a oamenilor cu­raţi, necontaminaţi, dar caraghioşi în raport cu cloaca împrejmuitoare şi anu­laţi de ea. Vasile Niţulescu îşi lasă un­deva la jumătate efortul, personajul său (bătrînul orb Cristofor) nefiind dus cu mult dincolo de un pitoresc exterior. Oana Pellea (Liana) şi Adriana Moca (Viana), ambele studente la I.A.T.C., sunt apariţii scenice de mare farmec şi gra­ţie. Descins şi el dintr-un prototip mitic, croit din plămada unui tragism pur, ab­solut, rătăcitorul (evadatul) Lucian sim­bolizează imposibilitatea părăsirii şi deopotrivă imposibilitatea reîntoarcerii în acel perimetru al mocirlei. Mihai Din­­vale are o fizionomie foarte potrivită şi o costumaţie adecvată, însă atît. De o luminoasă frumuseţe, finalul spec­tacolului decupează metaforic un mesaj profund moral, limpede, de speranţă şi credinţă în om, în forţa lui de a face să triumfe pe pămînt binele, adevărul, armonia. Elena NESTOR ( MUZICĂ ____) szalmán Jorán! dirijează la filarmonica din cluj-napoca La pupitrul orchestrei filarmonice clu­jene pe care-l onorează anual, Szalmán Lóránt a demonstrat disponibilităţi nota­bile de adaptare la stiluri muzicale dife­rite. Cine dirijează în acelaşi concert piese de Csiki Boldizsár şi Rimski-Kor­­sakov etalează, fără îndoială, multiple valenţe interpretative. Szalmán Lóránt a evitat însă înainte de toate ostentaţia şi a preferat să fie luat mai degrabă drept un „self made conductor“ decit un „aca­demic“ de solidă formaţie muzicală. Un dirijor „cuminte“ pe care l-am surprins în acest program într-o tentativă de in­firmare a propriei „cuminţenii“. Chestiu­ne de psihologie, pe care dirijorul tîrgu­­mureşean a intuit-o cu exactitate şi care i-a permis să abandoneze condiţia riguros academică, să „uite“ cu alte cuvinte că publicul îl consideră cantonat într-o zonă a maturităţii stagnante, dar şi să-l facă pe acesta să „uite“ că un dirijor „aşezat“ n-ar fi capabil de surprize. Arta dirijo­rală a lui Szalmán Lóránt, dincolo de­ a fi stimabilă, presupune extremă malea­­bilitate şi dispune de capacităţi notorii de sondare a muzicilor diverse. Asemeni feţei unui mim, „fizionomia“ artei sale interpretative înregistrează cu prompti­tudine şi foarte fidel avatarurile sau exaltările pe care muzica le provoacă. Szalmán Lóránt „copiază“ modele ilus­tre, este astfel cînd Klemperer, sobru, ba chiar ingrat, cînd Celibidache, inventiv fără limite, intolerant şi vindicativ. In­dicaţiile sale sînt cele mai exacte, dar tot el acordă — blîndă „teroare“ — in­strumentiştilor cu suverană condescen­denţă „dreptul“ interpretării libere şi neconstrînse. Cu toate acestea, viziunea nu este nicidecum contradictorie. Opusu­rile se derulează unitar şi fluent, în spiritul partiturii pe care Szalmán Lóránt o descifrează fără dificultate, ci dimpo­trivă chiar, neacuzînd vreun „sacriffi­­cium intellectus“. Ca şi cum, adică, lu­mea portativului şi a notelor ar fi asi­milabilă cu cea „sensibilă“, şi nu un „tă­­rîm“ pe care păşesc doar iniţiaţii. La fel, actul dirijoral pe care Szalmán Lóránt îl comite, consacră, se pare, o modalitate care „spoliază“ muzica de aura sa pro­tectoare. Eforturile sale converg în direc­ţia unei aproape programatice desacra­­lizări a muzicii şi a reconsiderării statu­tului ei ca artă a Euterpei. Scoasă aşadar din panteon şi de sub guvernarea muzei, ea se situează acum la frontiera dintre artă şi joc, închipuind un abandon în favoarea unanimei accesibilităţi. Szalmán Lóránt figurează printr-o gestică impe­rativă şi deloc ritualică teritoriul de sub incidenţa unei muzici necomplicate, sieşi suficiente, caracterizată prin absenţa ori­cărei încifrări, a oricărui „cod“. Impre­sia de magie spulberată a lăsat-o acest dirijor prin gesturi aproape jucăuşe, tră­­dînd un permanent neastîmpăr şi o do­rinţă greu reprimată de-a întinde cap­cane. Mizînd pe aceste „date“ psiholo­gice şi vrînd, în fond, să anuleze o ima­gine deja consacrată (sau, poate, să spargă el însuşi oglinda deformatoare), Szalmán Lóránt a restituit la cote de maximă autenticitate atît Preludiul, Fu­ga şi Postludiul lui Csiki Boldizsár, cit şi suita din „Cocoşul de aur“ de Rimski- Korsakov. In acea seară de concert ar­tistul a subliniat clasicitatea aluzivă a opusurilor compozitorului din Tîrgu Mu­reş şi, delimitînd fabuloasa lume de basm a lui „ca şi cum“ la Rimski-Kor­­sakov, a filtrat sonorităţile abrupte şi le-a estompat cu precădere pe cele vo­cative; a explicat, de fapt, că veştile care sosesc la oraş cu mare întîrziere provin, de pildă, din vreo gubernie prea înde­părtată. Dan BANDILA VATRA 142 ( PLASTICĂ ) salon tîrgumureşean In data de 14 decembrie 1982 a avut loc vernisajul Salonului judeţean de arte plastice dedicat Conferinţei naţionale a P.C.R. şi celei de-a 35-a aniversări a proclamării Republicii, organizat de Co­mitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Mureş şi de Uniunea artişti­lor plastici — filiala Tîrgu Mureş, în galeriile de artă ale Palatului cul­turii s-au reunit o serie de producţii ar­tistice, variate atît sub aspectul temelor abordate, cit şi a modalităţilor de lucru, într-o simbioză culturală au stat alături pînze reprezentînd peisaje, altele tratînd teme istorice sau de pictură abstractă, sau lucrările generaţiilor mature cu cele ale tinerilor precum şi ale artiştilor ro­mâni şi maghiari, în artă, inovatorii, exploratorii care vor să depăşească stiutele spaţii, să constru­iască utopii, sînt tot atît de necesari ca şi cei care lucrează, consolidează zonele fixate, menţinînd criteriul tradiţiei şi al bunului simţ. La Salonul judeţean i-am aflat mai ales pe aceştia din urmă, artişti atenţi, tenaci, aplecaţi spre lucrul în spaţii de joc cla­rificate, defrişate. Peisagişti sensibili, încercând să sur­prindă natura ca pe­ un microcosmos tul­burător, s-au dovedit a fi Szécsei András, Hârşan Rodica, Szöcs Sándor, Szép György, Siklodi Tibor şi alţii, într-o sfe­ră a straniului se includ tablourile lui Albert László, înclinaţii spre o tratare sobră a reali­tăţii, bine ancoraţi în tradiţia fertilă, ast­fel se prezintă în expoziţie artiştii Olariu Gheorghe, Barabás István, Józsa Nemes Irén şi Bordi István. Lucrări în care primează simbolurile şi din care se degajă o viziune originală a artistului asupra lumii expun Radu Ceon­­tea („Anotimp depăşit“), Barabás Eva („Flora“), Octavian Cosman („Victorie“), Hogea Victor („Legendă“), Bobletec A­­drian („Păsările“), Keddei Zoltán („Pro­­meteu“), Fekete Zsolt („Zbor“), Kacsó István („Parada“). Cu pictură abstractă se prezintă Nemes László, Balázs Imre, Aszalós Judit, ală­turi de György Csaba (Borgo) cu două „Spaţii imponderabile“. Moldovan Mircea, Kuti Dénes şi Simon Endre expun naturi statice cuminţi, în timp ce Rácz Zoltán, Simon Endre şi Si­mon Zsolt sunt prezenţi cu (auto) portrete. O relevare misterioasă a trăsăturilor u­­mane oferă tablourile lui Kákonyi Csilla („Grup în aer liber“ şi „în pădure“). Grafica este reprezentată prin lucrările lui Ioan Petru Pop (care-şi continuă se­riile cunoscute din expoziţiile personale anterioare). Alături de el remarcăm două cicluri interesante: „Variaţiuni pe o temă de Vivaldi“ de Haller József şi „Memo­ria documentelor“ de Marian Şerban Chira. Pe linia ciclurilor, fixînd o evo­luţie, un story, se înscriu şi producţiile artistice ale lui Szotyori Anna („Emines­ciana“, „Petőfi Sándor“), Molnár Dénes („Demografie“) Keddei Zoltán („Compo­ziţie“), în ceea ce priveşte sculptura, expun atît „clasici în viaţă“ ca Izsák Martin cit şi o serie de sculptori, abordînd teme diverse: Vid Tîrnovan, Gyarmati János, Miholcsa József, Barothi Adam, Székely János Jenő, Beldean Ilie, Bocskai Vincze Ödön, Puskás Sándor, Bizuleanu Cornel, Kovrig Antal şi alţii. Remarcabile sînt lucrările lui Dienes Attila („Cîntăreaţă“, „Joc de copil“), Tapiserii atestînd un gust rafinat pre­zintă Bandi Katalin şi Szabó Erzsébet. Basoreliefurile sunt creaţiile lui Mureşan Gheorghe, Deak Adam, Zagyva László şi alţii. Design-ul şi artele decorative sunt re­prezentate într-o măsură mai mică. Se află acolo fotografiile candelabrelor mon­tate în noua Casă a căsătoriilor. Realiza­tori: Hunyadi László şi Kiss Miklós. Vase decorative adecvate şi unor expoziţii de ikebana a realizat Deac Francisc. Grafica publicitară se află într-o situa­ţie asemănătoare. Deşi credem că impul­sionarea acestor tipuri de artă ca şi re­vigorarea afişului artistic, de pildă, ar putea aduce o noutate, un plus de cu­loare şi vivacitate în viaţa artistică şi cotidiană a lumii în care trăim. Salonul judeţean de artă plastică oferă publicului o imagine de ansamblu pentru cunoaşterea echilibrată a activităţii artiş­tilor plastici, membri ai filialei mure­şene. Expoziţiile personale, participarea la manifestaţiile artistice naţionale şi in­ternaţionale atestă preocupările profunde, munca febrilă a acestor profesionişti din domeniul artei. Maria TUDOR

Next