Vatra, 1983 (Anul 13, nr. 1-12)
1983-01-01 / nr. 1
14 ( TEATRU___) „ca frunza dudului“ de dr. popescu la teatrul mic Am constatat cu satisfacţie că bună parte din scenele bucureştene au inclus în repertoriul anunţat, cum se obişnuieşte, la început de stagiune , piese de D. R. Popescu. E de prevăzut, deci, că pe viitor acest mare şi prolific dramaturg (nu numai dramaturg, cum bine se ştie) contemporan, se va bucura, în sfîrşit, din partea teatrelor Capitalei, de atenţia cuvenită. începutul a fost făcut de Teatrul Mic, cu o premieră mult aşteptată: „Ca frunza dudului“. Ca în marea majoritate a pieselor sale, în „Frunza dudului...“ D. R. Popescu adună (dar nu comprimă) un material epic şi caracterologic copios şi stufos căruia, premeditat sau nu, i se suprapune o încărcătură poetico-simbolică abundînd în trimiteri spre mitic şi spre motive de mai largă sau mai restrînsă circulaţie ale literaturii universale. Am spus „premeditat sau nu“, ştiut fiind că pentru autorul vremurilor moderne erudiţia devine nu numai necesară, ci şi inevitabilă, iar modul în care ea acţionează (uneori chiar parazitar — în cazul lui D. R. Popescu o asemenea eventualitate, ţin să precizez, se exclude) în procesul de creaţie presupune o analiză ce depăşeşte teritoriul discuţiei noastre. La acumularea de care vorbeam mai sus se adaugă lucrătura de „plasă deasă“ a textului, o lucrătură îmbelşugată, cu întortocheate şi alunecoase transferuri de sens. Structura personajului dramatic pare că descinde din cea a personajului romanesc, tinzînd cumva să se reîntoarcă tot intr-un spaţiu al romanului. D. R. Popescu scrie piese ale căror compoziţii şi construcţii sunt romaneşti. Faptul acesta particularizează şi substanţializează dramaturgia sa. O atare concepere a textelor dramatice este, în mod cert, deliberată şi premeditată. (Mircea Iorgulescu spunea undeva că literatura lui D. R. Popescu „formează un ansamblu a cărui unitate profundă şterge diferenţele de apartenenţă de la un gen la altul“). Dramaturgia autorului la care ne referim se clădeşte în principal nu pe atmosferă, sau pe conflict, pe situaţii etc. Ci se clădeşte pe personaj. Personajele sunt nu pioni, ci piloni. Aceste personaje-piloni sunt dezvăluite complet şi răsucite pe toate feţele. Din veritabilul şi venerabilul cult al personajului pe care îl manifestă dramaturgul rezultă sensuri morale profunde, acute. Am insistat asupra trăsăturilor şi virtuţilor specifice ale scrierilor dramatice de repopesciene întrucît socotim că ele au fost cit se poate de just şi aplicat puse în valoare în spectacolul montat la Teatrul Mic. Un spectacol de mare claritate şi echilibru. Fără să scape de sub control întregul pierzîndu-se în polimorfismul de tip baroc propriu autorului şi fără să recurgă la simplificări pauperizante din intenţia unor precizări de sens, Cătălina Buzoianu se sprijină în travaliul său tocmai pe sugestiile modalităţii româneşti de compoziţie dramaturgică, găsindu-le în chip strălucit adecvarea scenică. Nu este pentru prima oară cînd regizoarea demonstrează că tocmai amplitudinea, copioşenia şi abundenţa convin personalităţii lor creatoare. Elementul cel mai important în compunerea atmosferei îl constituie decorul (autor Mihai Mădescu), un decor sumbru, încărcat, pe tonuri de gri-întunecos, presărat cu obiecte vechi şi diforme, cu contururi curioase, unele trimiţîndu-ne cu gîndul la necunoscute animale împăiate. Sugestia fiind aceea de spaţiu al urîtului, spaţiu închis, strivitor, strimt univers al murdăriei, rezervaţie naturală a ticăloşiei omeneşti E vorba de o crescătorie de porci model. Nu e nici metaforă nici parabolă. Trimiterea e simplă şi directă: o cocină morală. O metaforă scenică excelentă şi foarte în spiritul textului este acel plafon înclinat (foarte vizibil dinspre sală) alcătuit din numeroase oglinzi dreptunghiulare în care se răsfrîng toate mişcările care se produc în fauna acelei lumi în continuă degradare — astfel ea fiind privită din toate unghiurile, dezvăluită complet. Aici moartea nu aparţine de tragic, ci de grotesc, iar crima se petrece prin prisma rezolvărilor şi beneficiilor ce le aduce. Gestul justiţiar al personajului central (întruchipat cu extraordinară forţă dramatică de marea actriţă Leopoldina Bălănuţă) nu este şi nici nu se vrea a fi o rezolvare. Prin omor nu se poate săvîrşi recuperarea. Actul cu multe rezonanţe al Marghioalei (cu M de la Medeea) se încadrează perfect în etica şi dialectica abominabilelor legi după care funcţionează ordinea internă a „rezervaţiei“. Faptul uciderii duce la o eternă şi definitivă contopire mamă-fiică. Splendidă scena nunţii, urmată apoi de „înălţarea la cer“ a celor două, îndemînatec rezolvată spectacular în cheia unei bruşte răsuciri de registre şi de planuri. Ioana Pavelescu-Sion face cu eleganţă unul dintre rolurile ei cele mai bune. Dinu Manolache (Marian, soţul Romaniţei) şi-a lucrat corect personajul, fără apăsări de ton şi căutări de efecte, rezumîndu-se la mijloace simple dar sigure în întruchiparea unui intelectual de parodie. Nicolae Dinică a fost cit se poate de bine ales pentru inspectorul Sorianu, statuia puterii, cel mai mare în grad din galeria încîrdăşiţilor întru ticăloşie. La rîndul său, Papii Panduru, într-un rol de întindere şi pondere, se dovedeşte a fi un actor cu puternică personalitate, un profesionist în cel mai adevărat şi mai măgulitor sens al cuvîntului. Distribuirea Rodicăi Negrea în Dida este pe cit de surprinzătoare pe atît de inspirată. Actriţa vine cu curaj şi cu elan, aş zice, în întîmpinarea intenţiilor regizoarei, punînd în valoare laturi încă nebănuite ale individualităţii sale artistice. Roluri de mai mică dimensiune, dar cu har realizate, au Constantin Dinescu (doctorul Frînculescu) şi Doina Tamaş (Cleopatra). Cu inteligenţă şi fineţe Mitică Popescu creează un profil de caricatură tragică pentru Ţiclete, tatăl lui Marian, lîncedă, neputincioasă epavă, tîrîndu-se pe post de rezoneur, vioi la spirit uneori, alte dăţi de un nătîng-involuntar umor, complăcîndu-se în confortabila mocirlă şi nesfiindu-se să tragă unele sfericele ale mîrşavelor întîmplări. El face într-un fel pereche cu medicul veterinar Aurelian (Dan Condurache, tînără certitudine a trupei Teatrului Mic), mai puţin ridicol dar tot lînced, tot neputincios şi captivat de intrigi. Mitru (Gheorghe Visu, cu un joc energic, decis) şi Gelu (frumos conturat de Petre Panait) pot forma şi ei o pereche, a oamenilor curaţi, necontaminaţi, dar caraghioşi în raport cu cloaca împrejmuitoare şi anulaţi de ea. Vasile Niţulescu îşi lasă undeva la jumătate efortul, personajul său (bătrînul orb Cristofor) nefiind dus cu mult dincolo de un pitoresc exterior. Oana Pellea (Liana) şi Adriana Moca (Viana), ambele studente la I.A.T.C., sunt apariţii scenice de mare farmec şi graţie. Descins şi el dintr-un prototip mitic, croit din plămada unui tragism pur, absolut, rătăcitorul (evadatul) Lucian simbolizează imposibilitatea părăsirii şi deopotrivă imposibilitatea reîntoarcerii în acel perimetru al mocirlei. Mihai Dinvale are o fizionomie foarte potrivită şi o costumaţie adecvată, însă atît. De o luminoasă frumuseţe, finalul spectacolului decupează metaforic un mesaj profund moral, limpede, de speranţă şi credinţă în om, în forţa lui de a face să triumfe pe pămînt binele, adevărul, armonia. Elena NESTOR ( MUZICĂ ____) szalmán Jorán! dirijează la filarmonica din cluj-napoca La pupitrul orchestrei filarmonice clujene pe care-l onorează anual, Szalmán Lóránt a demonstrat disponibilităţi notabile de adaptare la stiluri muzicale diferite. Cine dirijează în acelaşi concert piese de Csiki Boldizsár şi Rimski-Korsakov etalează, fără îndoială, multiple valenţe interpretative. Szalmán Lóránt a evitat însă înainte de toate ostentaţia şi a preferat să fie luat mai degrabă drept un „self made conductor“ decit un „academic“ de solidă formaţie muzicală. Un dirijor „cuminte“ pe care l-am surprins în acest program într-o tentativă de infirmare a propriei „cuminţenii“. Chestiune de psihologie, pe care dirijorul tîrgumureşean a intuit-o cu exactitate şi care i-a permis să abandoneze condiţia riguros academică, să „uite“ cu alte cuvinte că publicul îl consideră cantonat într-o zonă a maturităţii stagnante, dar şi să-l facă pe acesta să „uite“ că un dirijor „aşezat“ n-ar fi capabil de surprize. Arta dirijorală a lui Szalmán Lóránt, dincolo de a fi stimabilă, presupune extremă maleabilitate şi dispune de capacităţi notorii de sondare a muzicilor diverse. Asemeni feţei unui mim, „fizionomia“ artei sale interpretative înregistrează cu promptitudine şi foarte fidel avatarurile sau exaltările pe care muzica le provoacă. Szalmán Lóránt „copiază“ modele ilustre, este astfel cînd Klemperer, sobru, ba chiar ingrat, cînd Celibidache, inventiv fără limite, intolerant şi vindicativ. Indicaţiile sale sînt cele mai exacte, dar tot el acordă — blîndă „teroare“ — instrumentiştilor cu suverană condescendenţă „dreptul“ interpretării libere şi neconstrînse. Cu toate acestea, viziunea nu este nicidecum contradictorie. Opusurile se derulează unitar şi fluent, în spiritul partiturii pe care Szalmán Lóránt o descifrează fără dificultate, ci dimpotrivă chiar, neacuzînd vreun „sacrifficium intellectus“. Ca şi cum, adică, lumea portativului şi a notelor ar fi asimilabilă cu cea „sensibilă“, şi nu un „tărîm“ pe care păşesc doar iniţiaţii. La fel, actul dirijoral pe care Szalmán Lóránt îl comite, consacră, se pare, o modalitate care „spoliază“ muzica de aura sa protectoare. Eforturile sale converg în direcţia unei aproape programatice desacralizări a muzicii şi a reconsiderării statutului ei ca artă a Euterpei. Scoasă aşadar din panteon şi de sub guvernarea muzei, ea se situează acum la frontiera dintre artă şi joc, închipuind un abandon în favoarea unanimei accesibilităţi. Szalmán Lóránt figurează printr-o gestică imperativă şi deloc ritualică teritoriul de sub incidenţa unei muzici necomplicate, sieşi suficiente, caracterizată prin absenţa oricărei încifrări, a oricărui „cod“. Impresia de magie spulberată a lăsat-o acest dirijor prin gesturi aproape jucăuşe, trădînd un permanent neastîmpăr şi o dorinţă greu reprimată de-a întinde capcane. Mizînd pe aceste „date“ psihologice şi vrînd, în fond, să anuleze o imagine deja consacrată (sau, poate, să spargă el însuşi oglinda deformatoare), Szalmán Lóránt a restituit la cote de maximă autenticitate atît Preludiul, Fuga şi Postludiul lui Csiki Boldizsár, cit şi suita din „Cocoşul de aur“ de Rimski- Korsakov. In acea seară de concert artistul a subliniat clasicitatea aluzivă a opusurilor compozitorului din Tîrgu Mureş şi, delimitînd fabuloasa lume de basm a lui „ca şi cum“ la Rimski-Korsakov, a filtrat sonorităţile abrupte şi le-a estompat cu precădere pe cele vocative; a explicat, de fapt, că veştile care sosesc la oraş cu mare întîrziere provin, de pildă, din vreo gubernie prea îndepărtată. Dan BANDILA VATRA 142 ( PLASTICĂ ) salon tîrgumureşean In data de 14 decembrie 1982 a avut loc vernisajul Salonului judeţean de arte plastice dedicat Conferinţei naţionale a P.C.R. şi celei de-a 35-a aniversări a proclamării Republicii, organizat de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Mureş şi de Uniunea artiştilor plastici — filiala Tîrgu Mureş, în galeriile de artă ale Palatului culturii s-au reunit o serie de producţii artistice, variate atît sub aspectul temelor abordate, cit şi a modalităţilor de lucru, într-o simbioză culturală au stat alături pînze reprezentînd peisaje, altele tratînd teme istorice sau de pictură abstractă, sau lucrările generaţiilor mature cu cele ale tinerilor precum şi ale artiştilor români şi maghiari, în artă, inovatorii, exploratorii care vor să depăşească stiutele spaţii, să construiască utopii, sînt tot atît de necesari ca şi cei care lucrează, consolidează zonele fixate, menţinînd criteriul tradiţiei şi al bunului simţ. La Salonul judeţean i-am aflat mai ales pe aceştia din urmă, artişti atenţi, tenaci, aplecaţi spre lucrul în spaţii de joc clarificate, defrişate. Peisagişti sensibili, încercând să surprindă natura ca pe un microcosmos tulburător, s-au dovedit a fi Szécsei András, Hârşan Rodica, Szöcs Sándor, Szép György, Siklodi Tibor şi alţii, într-o sferă a straniului se includ tablourile lui Albert László, înclinaţii spre o tratare sobră a realităţii, bine ancoraţi în tradiţia fertilă, astfel se prezintă în expoziţie artiştii Olariu Gheorghe, Barabás István, Józsa Nemes Irén şi Bordi István. Lucrări în care primează simbolurile şi din care se degajă o viziune originală a artistului asupra lumii expun Radu Ceontea („Anotimp depăşit“), Barabás Eva („Flora“), Octavian Cosman („Victorie“), Hogea Victor („Legendă“), Bobletec Adrian („Păsările“), Keddei Zoltán („Prometeu“), Fekete Zsolt („Zbor“), Kacsó István („Parada“). Cu pictură abstractă se prezintă Nemes László, Balázs Imre, Aszalós Judit, alături de György Csaba (Borgo) cu două „Spaţii imponderabile“. Moldovan Mircea, Kuti Dénes şi Simon Endre expun naturi statice cuminţi, în timp ce Rácz Zoltán, Simon Endre şi Simon Zsolt sunt prezenţi cu (auto) portrete. O relevare misterioasă a trăsăturilor umane oferă tablourile lui Kákonyi Csilla („Grup în aer liber“ şi „în pădure“). Grafica este reprezentată prin lucrările lui Ioan Petru Pop (care-şi continuă seriile cunoscute din expoziţiile personale anterioare). Alături de el remarcăm două cicluri interesante: „Variaţiuni pe o temă de Vivaldi“ de Haller József şi „Memoria documentelor“ de Marian Şerban Chira. Pe linia ciclurilor, fixînd o evoluţie, un story, se înscriu şi producţiile artistice ale lui Szotyori Anna („Eminesciana“, „Petőfi Sándor“), Molnár Dénes („Demografie“) Keddei Zoltán („Compoziţie“), în ceea ce priveşte sculptura, expun atît „clasici în viaţă“ ca Izsák Martin cit şi o serie de sculptori, abordînd teme diverse: Vid Tîrnovan, Gyarmati János, Miholcsa József, Barothi Adam, Székely János Jenő, Beldean Ilie, Bocskai Vincze Ödön, Puskás Sándor, Bizuleanu Cornel, Kovrig Antal şi alţii. Remarcabile sînt lucrările lui Dienes Attila („Cîntăreaţă“, „Joc de copil“), Tapiserii atestînd un gust rafinat prezintă Bandi Katalin şi Szabó Erzsébet. Basoreliefurile sunt creaţiile lui Mureşan Gheorghe, Deak Adam, Zagyva László şi alţii. Design-ul şi artele decorative sunt reprezentate într-o măsură mai mică. Se află acolo fotografiile candelabrelor montate în noua Casă a căsătoriilor. Realizatori: Hunyadi László şi Kiss Miklós. Vase decorative adecvate şi unor expoziţii de ikebana a realizat Deac Francisc. Grafica publicitară se află într-o situaţie asemănătoare. Deşi credem că impulsionarea acestor tipuri de artă ca şi revigorarea afişului artistic, de pildă, ar putea aduce o noutate, un plus de culoare şi vivacitate în viaţa artistică şi cotidiană a lumii în care trăim. Salonul judeţean de artă plastică oferă publicului o imagine de ansamblu pentru cunoaşterea echilibrată a activităţii artiştilor plastici, membri ai filialei mureşene. Expoziţiile personale, participarea la manifestaţiile artistice naţionale şi internaţionale atestă preocupările profunde, munca febrilă a acestor profesionişti din domeniul artei. Maria TUDOR