Vatra, 1992 (Anul 22, nr. 1-12)

1992-10-01 / nr. 10

16 John W. Campbell Asfinţit (I) John Campbell este acela care a făcut d­in SF o li­teratură pentru homo sapiens: nu mai era vorba de gad­­get-uri şi de operete spaţiale, ci de efectul ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii. John Campbell este cel care a făcut din SF o literatură de idei, o literatură de dezbateri pro şi contra în chestiuni privind progresul. John Campbell a preluat direcţia periodicului (Astoun­ding Science Fiction - n.r.) odată cu numărul din oc­tombrie 1937. Şi astfel a început perioada celor treizeci şi patru de ani care l-au văzut la lucru pe cel mai mare redactor-șef din istoria SF. Alte două importante reviste SF aveau să vadă apoi lumina tiparului: Magazine of Fantasy and Science Fiction în toamna lui 1949, cu Anthony Boucher ca redactor-șef, și Galaxy Magazine, în octombrie 1950, cu Horace Gold. Dar mai presus de toate, rămînea Astounding Science Ficti­on. Nu era întotdeauna cea mai bună, dar era mereu cea mai polemică: toate celelalte periodice o luau drept reper, pentru a o urma sau pentru a o contesta. Asto­unding este revista care i-a „hrănit“ pe cei mai celebri autori ai genului, pe cei ale căror cărţi se găsesc astăzi pe rafturile tuturor bibliotecilor publice. Renumele­ lor se datorează lui John Campbell, după cum stau mărturie nu­meroasele cărţi ce i-au fost dedicate; el este acela care, pe parcursul atîtor ani, le-a furnizat cu mînă largă in­trigile şi ideile dezvoltate apoi în povestiri deopotrivă antrenante şi educative. Efectiv, încă înainte de a pre­lua conducerea revistei, la vîrsta de 27 de ani, Campbell era el însuşi cel mai celebru autor de SF al vremii. Campbell îşi începuse cariera de scriitor în stilul „super-ştiinţă". Scrierile sale cele mai importante din a­... In noiembrie 1971, John W. Campbell muri pe neaşteptate în urma unei crize cardiace. Odată cu el, dispărea cel mai celebru redactor-şef din întreaga isto­rie a SF-ului. Se va fi observat poate că, în ce mă pri­veşte, nu m-am pierdut niciodată prea mult cu firea de dragul lui. Ca atare, pentru a-1 judeca cu dreptate, m-am adresat în scris cam la vreo jumătate de duzină dintre principalii autori de la Astounding, cerîndu-le părerea despre Campbell. Iată cîteva extrase din scrisorile lor. Isaac Asimov: „John Campbell a fost părintele meu li­terar, încurajările sale şi ajutorul său au însemnat totul pentru mine“. Poul Antferson: „John W. Campbell a fost, şi încă de departe, cel mai mare redactor-şef pe care l-a avut science fiction-ul şi probabil unul dintre cei mai buni din toate ramurile literaturii. Aceasta nu în­seamnă însă că el, de unul singur, a făcut întregul sci­ence fiction. Mai întîi, el şi-a înălţat opera sa pe cea a predecesorilor, cum e F. Orlin Tremaine. Apoi, n-a­ rea­ lizat tot ce se putea realiza, alţii au mers mai departe decit el, in special Anthony Boucher, căruia-i datorăm orientarea mnai pronunţat literară pe care a luat-o astăzi SF-ul. Dar nimeni n-a adus, de unul singur, o contribuţie atît de­ importantă şi atit de decisivă ca aceea a lui Cam a­ceastă perioadă sunt The Black Star Passes (Se stinge steaua neagră) şi The Mightiest Machine (Maşina supre­mă) — romane în tradiţia lui E. E. Smith şi Edmond Ha­milton. Apoi, sub pseudonimul Don A. Stuart, a pu­blicat citeva delicate tablouri de atmosferă: Twilight (As­­finţit), Night (Noapte), Forge­fulness (Uitare). Aceste memorabile povestiri din anii '30 dau expresie unei stra­nii şi melancolice simpatii pentru tehnologie; ele prezintă operele umanităţii ca pe o manifestare fidelă a instincte­lor generoase în slujba cercetării şi descoperirii. Astăzi, cu dezgustul nostru în faţa cercetărilor industriale —­­bombe atomice, napalm, defoliante, arme biologice încă nemaivăzute — tocmai această tentă de melancolie este cea care stăruie în memorie. John Campbell a murit la 11 iulie 1971, la vîrsta de 61 de ani, tocmai cînd începeam această carte. Era un scoţian masiv, cu o figură de şoim, debordînd de idei şi pledîndu-le cu înverşunare; dar în acelaşi timp era un om amabil, cu o personalitate puternică, plin de bună­voinţă. A exercitat o influenţă considerabilă asupra vieţii tuturor scriitorilor americani de science fiction. Pen­tru scepticii care suntem, el reprezenta fiinţa cea mai apropiată de Dumnezeu pe care am recunoscut-o vreo­dată. El ne-a făcut să descoperim, în epoca noastră, va­lorile Enciclopediştilor, care vedeau în ştiinţă o eliberare, eliberarea spiritului uman de dogmă şi superstiţie. John Campbell a inserat ştiinţa în ştiinţificţiune, mai întîi ştiinţele naturale, mai apoi ştiinţele sociale. Deviza sa adresată scriitorilor era: „Dacă povestea ta nu e posibi­lă, să fie logică, n-ai timp să cercetezi, — extrapolează". Revista sa şi-a menţinut de la an la an un tiraj con­stant de aproximativ 90.000 de exemplare la fiecare nu­măr, tiraj destul de limitat, dacă îl raportăm la criteriile americane de marketing de mare serie. Dar micul său auditoriu avea influenţă; era o elită, constituită aproape în exclusivitate din oameni cu diplome în ştiinţă şi boli". Philip José Farmer: „Campbell a fost un mare om, nescutit însă de mari defecte. Este în afară de orice în­doială că el a exercitat cea mai însemnată influenţă a­­supra direcţiei pe care avea s-o ia SF-ul începînd cu primii ani de cînd a condus Astounding şi pină prin 1952. Influenţa sa a fost în esenţă binefăcătoare pentru SF. Era înzestrat cu un spirit foarte puternic și foarte ana­litic, mai mult decît orice alt redactor-șef, chiar dacă linia pe care a urmat-o n-a fost în fond decît o dezvol­tare a celei pe care o imprimase F. Orlin Tremaine. Fără temeliile puse de Tremaine, el n-ar fi putut, după părerea mea, să dea SF-ului impulsul pe care i l-a dat. Dar in­fluenţa lui n-a fost totdeauna la fel de fericită. Credea, de exemplu, în asemenea lucruri ca dianet,ca sau o ma­şină acţionată de forţa psi. Marea sa autoritate ne-a an­trenat pe mulţi dintre noi, printre care şi pe mine, să ne cufundăm în dianetică, o pseudoştiinţă ce s-a arătat a fi periculoasă pentru neiniţiaţi. (...) Unii dintre apologeţii lui încearcă acum să susţină că nu era rasist şi că nu-i considera pe negrii africani nişte fiinţe umane inferioare. Din păcate, scrierile sale, ca şi conversaţiile pe care le-am purtat cu ei în particular, dovedesc contrariul. Cu toate acestea, eu îl consider pe Campbell nu numai drept cel a­ntologie tehnologie. Lectura revistei sale presupunea inteligenţă, condiţie necesară pentru a resimţi din aceasta o plăcere, şi astfel publicul îi era redus ipso facto la un mic cerc de entuziaşti. Intr-un sens, revista sa era destinată ama­torilor de ştiinţă. (...) Dar un lucru e sigur. Influenţa lui John Campbell a ridicat această revistă deasupra tuturor celorlalte ca­tegorii din revistele de cinci cenţi şi a făcut-o demnă de respectul intelectualilor. Leon E. STOVER, La science-fiction américaine mai mare redactor-şef pe care l-a avut SF-ul, dar şi drept un om de valoare. Era foarte inteligent, era înzestrat cu o inimă generoasă şi cu un mare curaj. Fireşte, nimeni nu e perfect“. A. E. van Vogt s-a exprimat în termeni apropiaţi de cei ai lui Asimov ori ai lui Poul Anderson. Harry Harrison, cu ocazia unei călătorii, a făcut chiar un ocol pe la Paris, numai pentru a veni să-mi vorbească de Campbell, care a fost unul dintre prietenii săi cei mai buni. Pe de altă parte, criticul britanic de science fiction al ziarului The Observer, Henry Tilney, scria, la 20 mai 1973, cu ocazia apariţiei în Marea Britanie a unei antologii Camp­bell: „întrebarea neliniştitoare care-ţi vine în minte ci­tind culegerea Ce e mai bun din John W. Campbell este: oare cum arată atunci ce e mai rău? Desigur, trebuie să-i fim recunoscători pentru serviciile pe care le-a adus SF- ului ca redactor-şef, cu toate că e foarte, probabil ca in­fluenţa lui să fi fost dăunătoare .. ." De partea cui e dreptatea, de partea autorilor ridicaţi de Campbell, care l-au cunoscut de aproape, ori de partea criticilor ca Til­ney și ca mine, care judecăm din afară? Las viitorului de a decide. Jacques SADOUL. Histoire de la scicnce-fiction moderne „Dacă tot veni vorba de autostopiști'' spuse Jim Bendell oarecum încurcat, „am luat unul chiar zilele trecute, un speci­men fără doar şi poate bizar“. Rise, dar nu era un ris adevărat. „Mi-a istorisit cea mai stranie poveste pe care am auzit-o vreodată. Cei mai mulţi îţi spun cum şi-au pierdut slujbele lor bune şi cum au în­cercat să găsească de lucru aici, în spaţiile vaste ale Vestulu­i. Ai zice că nici nu-şi dau seama ce de oameni avem noi aici. Işi închipuie că tot ţinutul ăsta întins şi frumos e nelocuit“. Jim Bendell e proprietar de terenuri, om cu stare, şi ştiam cum ar putea con­tinua. Asta e subiectul lui preferat, vă daţi seama. E îngrijorat la culme de exis­tenţa atîtor loturi de pămînt încă neadju­decate în statul nostru. Vorbeşte despre ţinutul ăsta frumos, dar niciodată n-a pus piciorul dincolo de marginea oraşului în deşert. De fapt, i-e frică de el. Aşa că l-am adus înapoi la subiect. „Şi ce zici că pretindea tipul. Jim? Vre­un prospector care n-a mai găsit pămînt de prospectat?“ „Nu-i nimic de rîs aici, Bart. Nu, nu-i vorba numai de ce-a pretins. De fapt, nici n-a pretins nimic, pur și simplu mi-a po­vestit, înţelegi, nici măcar n-a zis că-i adevărat ce-mi spune, mi-a spus şi gata. Ştiu că nu-i adevărat, dar felul în care-o spunea .... Uf, nu mai ştiu." De unde mi-am dat seama că nu ştia. Jim Bendell e de obicei foarte, meticulos cu englezeasca lui, mîndru nevoie­ mare de felul cum o stăpîneşte. Cînd se-mpotmo­­leşte, înseamnă că e tulburat. Ca atunci cînd a crezut că şarpele cu clopoţei e un băţ şi a vrut să-l pună pe foc. Jim continuă: „Şi avea şi haine ciudate. Arătau ca argintul, dar erau moi ca mă­tasea. Şi noaptea sclipeau puţin. L-am luat în maşină pe la asfinţit. Pot zice că l-am cules din drum. Zăcea pe jos, cam la vreo zece picioare lingă South Road. La început am crezut că-l lovise careva şi-l lăsase acolo. Nu l-am văzut prea clar, îţi dai seama. L-am ridicat de jos, l-am urcat în maşină şi am pornit Aveam de făcut drum lung, vreo trei sute de mile, dar mă gîndeam că o să-l pot lăsa la Warren Spring, cu Doc Vance. Cînd colo, după vreo cinci minute şi-a revenit şi a deschis ochii. Privea drept înainte, şi-a aţintit privirea mai întîi la maşină, apoi la Lună. „Slavă Domnului!“ a zis, apoi şi-a întors privirea la mine. Am ră­mas impresionat. Era frumos. Nu, era chipeş. Nu, nu era nici una nici alta. Era mag­nific, înalt de şase picioare şi două vicii, cred, şi părul îl avea castaniu cu o nuan­ţă auriu-roşcată. Arăta ca sîrma fină de aramă după ce stă şi se-nchide la cu­loare. Inelat şi cîrlionţat. Fruntea îi era înaltă, de două ori mai înaltă ca a mea. Avea trăsături delicate, dar îţi făceau o impresie formidabilă. Ochii cenuşii, ca fierul călit, şi mai mari decît ai mei ... cu mult. Costumul pe care-1 purta ... parcă era mai degrabă costum de baie, cu pantaloni de pijama. Avea braţe lungi, cu muşchi netezi, ca ai unui indian. Era alb, totuşi, bronzat uşor într-o nuanţă mai mult au­rie decît cafenie. Dar era magnific. Cel mai superb băr­bat pe care mi-a fost dat să-l văd vreo­dată. Nu mai știu, fir-ar să fie! „Hello!" i-am zis. „Un accident?“ „Nu, cel puțin nu de data asta.“. Iar vocea îi era și ea magnifică. Nu era o voce ca oricare alta. Avea un sunet vi­brant de orgă, o orgă care-ar începe să vorbească cu voce de om. „Poate că mintea nu mi-e încă prea lim­pede. A­m încercat o experienţă. Spune-mi ce dată e, anul şi toate celelalte, ca să-mi dau seama" continuă el. „Păi ... 9 decembrie 1932“ i-am spus. Dar nu i-a plăcut. Nu i-a plăcut deloc. Atîta, că i -a şters de pe faţă grimasa de pină atunci şi a început să chicotească. „Peste o mie ..." a zis, parcă amintin­­du-şi de ceva. „Oricum, nu-i aşa rău ca şapte milioane. N-ar trebui să mă plîng.“ ..iŞapte milioane de ce?"­­ „De ani“ a zis el, fără să clipească. De parc-ar fi vorbit serios. „Am încercat o experienţă, odată. Sau o s-o încerc, abia de-acum înainte. Acum va trebui s-o mai fac încă o dată. Am făcut experienţa în ... în 3059. Tocmai terminasem probele cu degajarea. Studiam spaţiul pe atunci. Timpul ... nu, n-a fost timpul, aşa cred cel puţin. Spaţiul a fost. M-am simţit deodată prins în cîmpul acela de forţă, şi n-am mai putut să mă smulg din el. Cîmp gamma-H 481, intensitate 935 pe scara Pellman. Mă sugea înăuntru, şi mi-am pierdut cunoştinţa. „Cred că s-a produs o străpungere spa­ţială înspre poziţia pe­ care urma s-o o­­cupe sistemul solar. Trecind printr-o di­mensiune de ordin superior, atingînd o vite­ză supra-luminică şi proiectîndu-mă in viitor." Nu mie-mi vorbea, îţi dai seama. Gîn­­dea doar cu voce tare. Apoi începu să-şi dea seama că eram şi eu acolo. „Nu le puteam citi aparatele, şapte mi­lioane de ani de evoluţie schimbaseră to­tul. Aşa că m-am întors înapoi, dar am nimerit puţin pe lingă ţintă şi de data asta, la întoarcere. Locul meu e în 3059.“ „Dar ia spune-mi, care-i cea mai re­centă invenţie ştiinţifică a anului în care suntem acum?" M-a luat prin surprindere, i-am răs­puns aproape fără să mă gîndesc. „Păi, televizorul, bănuiesc ... Și ra­dioul, şi aeroplanele.“ „Radio ... bun. Asta înseamnă oare­care tehnologie." „Dar ia ascultă ... de fapt cine ești?“ „O ... scuză-mă, am și uitat" îmi ră­spunse cu glasul acela de orgă. „Sunt Ares Sen Kenlin. Dar dumneata?“ „James Waters Bendell." „Waters ... asta ce semnificaţie are? Nu mi-e cunoscut.“ „Ei, nu. E un nume, atîta tot. De ce-ar trebuie să-ţi fie cunoscut?“. „Da, înţeleg ... înseamnă că voi n-a­­veţi clasificare. „Sen“ e indicativul pen­tru ştiinţă." „Şi de unde vii, domnule Kenlin?“ „De unde vin?" Zîmbi, şi vocea îi suna calm şi catifelat. „Vin din spaţiu şi am străbătut şapte milioane de ani, dacă nu mai mult. Ei pierduseră şirul anilor ... oamenii, vreau să spun. Maşinile elimina­seră automat serviciile de care oamenii nu mai aveau nevoie. Aşa că nu mai ştiau în ce an se află. Dar înainte de-a a­­junge acolo ... locuiam în Newarth City, in anul 3059.“ Asta a fost momentul cînd am început să cred că nu-i în toate minţile. „Mă ocupam cu experienţele" continuă el. „Ştiinţa, cum spuneam. Tatăl meu a fost şi el om de ştiinţă, specialist, dar iu genetica umană. Eu însumi sunt un ex­periment. Am fost proba cu care şi-a dove­dit punctul de vedere, şi apoi întreaga lume l-a urmat. Eu am fost primul din noua rasă.“ „Noua rasă . . . sfinte dumnezeule ... ce-o fi .... ce-o mai fi . . .” „Care-i va fi sfîrşitul? L-am văzut ... aproape pot zice­­că l-am văzut. I-am văzut ... omuleţii .. . năuciţi . . . pierduţi. Şi-apoi maşinile. Trebuie să se-ntîmple neapărat aşa ... nu se poate schimba nimic?“ „Ascultă . . . am auzit acolo cîntecul ăsta." Şi cîntă acel cîntec. După care n-a mai fost nevoie să-mi spună nimic despre oa­menii aceia, li cunoşteam. Le puteam au­zi glasurile rostind cuvintele acelea ciu­date, stîlcite, neenglezeşti. Le puteam descifra nostalgiile confuze. Era într-o ga­mă minoră, cred. Chema, chema şi im­plora şi căuta — fără speranţă. Şi peste toate astea — huruitul şi vaierul rectili­nii, al maşinilor, de care nu mai ştiau şi pe care nu le mai cunoşteau. In româneşte de Ioana ROBU Nota redacţiei. Pe parcursul primului vo­lum (Domaine anglo-saxon) al cărţii lui Jacques Sadoul, care însumează 412 pa­gini de text propriu-zis, John W. Camp­bell este citat pe 39 de pagini, fiind în­trecut numai de A. E. van Vogt (44 pag.); dacă însă adăugăm și cele 9 citări ale pseu­donimului Don A. Stuart, Campbell trece pe primul loc. Urmează, în acest top bi­bliografic ad hoc, H. G. Wells (38), Hugo Gemsback (35), Isaac Asimov (33), Jules Verne (32), Robert A. Heinlein (26), Ho­ward Phillips Lovecraft (26), Nat Scha­­chner (24), Edward Elmer Smith (24), Jack Williamson (24), Abraham Merritt (23), F. Orlin Tremaine (23), Theodore Sturgeon (20), Edgar Rice Burroughs (18), Catheri­ne L. Moore (18), Clifford D. Simak (19), Harlan Ellison (17), Edmond Hamilton (17), Roger Zelazny (17), Brian W. Aldise (16), Philip José Farmer (16), Murray Leinster (16), Raymond Z. Gallun (15), Damon Knight (15), Sam Moskowitz (15), Stanley Weinbaum (14), Ray Bradbury (13), Arthur C. Clarke(13), Philip K. Dick (13), Henry Kuttner (13), Edgar Allan Poe (13), Poul Anderson (12) ș.a.m.d. V­A T R A 259

Next