Vatra, 2003 (Anul 33, nr. 1-12)

2003-06-01 / nr. 6-7

100 Ovidiu PECICAN Istoriografia ca retorică şi filosofie Pe vremea când pentru colegii mei de generaţie era doar nepotul lui Mircea Eliade şi exegetul lui Faulkner, nu mi-aş fi închipuit nici în ruptul capului că Sorin Alexandrescu va ajunge să mi se impună drept cel mai serios istoric al contemporaneităţii româneşti. Printre atâtea dificultăţi pe care le presupune meseria de istoric, cea de expert în problemele ultimului secol înregistrează o serie de obstacole specifice. Aş menţiona aici, dintre ele, doar obstacularea accesului liber la informaţia de arhivă, supraabundenţa altor categorii de mărturii, inconvenientul de a trebui să sistematizezi şi să sintetizezi un trecut care nu şi-a relevat încă toate consecinţele. Iată de ce, la drept vorbind, oricât aş privi în jurul meu, nu prea văd nume de specialişti români în domeniu care să mi se fi impus cu adevărat. Poate şi fiindcă­­ sau în primul rând pentru că v a scrie istorie contemporană înseamnă, sau ar trebui să însemne, mai mult decât în alte cazuri de practică istoriografică, să ai curaj civic. Farmecul acestei istorii este, prin excelenţă, acela de a desluşi meandrele unor procese, evenimente ori personaje istorice prea apropiate pentru a se oferi de la sine înţelegerii. Dar prea apropiate, aici, înseamnă ori prea seducătoare încă, ori deocamdată periculoase, ameninţătoare, riscând să­­ţi ardă aripile. Iată pentru ce, în pofida vegii deosebite a istoriei contemporane româneşti în timpul ultimului deceniu şi­­ aproape­­ jumătate, marea masă a profesioniştilor preocupaţi de contemporaneitate sunt nişte harnici compilatori de documente, dând la iveală reconstituiri pozitiviste poate utile, însă nu interesante. Ei nu asumă aproape niciodată riscul unei opţiuni “fierbinţi”, folosind însă din răsputeri alibiul lipsei de acces la documentele de prima mână ori pe cel al absenţei stagiilor în arhivele străine. Plecând în anii ’70 din România lui Ceauşescu, Sorin Alexandrescu a beneficiat de posteritatea vivantă a vieţii de exilat, folosind răgazul şi prilejul pentru a medita la secolul al XX-lea din istoria românească. Paradoxul român (Bucureşti, Ed. Univers, 1998) reuneşte articole, studii şi eseuri care, asamblate inteligent, izbutesc să dobândească necesara coerenţă a unei adevărate monografii. Prin urmare, dacă părţile au fost aşternute pe hârtie pe durata mai multor ani (şi chiar decenii), ansamblul este recent şi beneficiază de girul unei marcate originalităţi. Favorizat, pesemne, de poziţia lui (geografică şi intelectuală) excentrică, Sorin Alexandrescu întreprinde în acest volum nu atât o reconstituire faptică, cât o meditaţie pe cont propriu asupra avatarilor istoriei româneşti din antecamera prezentului. Ea rămâne importantă, marcând o dată în istoriografia ultimului veac, prin strădania de a teoretiza un anume tip de demis şi prin felul în care aplică rezultatele poziţionării teoretice. “Naratologia - spune autorul la p. 13 - [...] a transformat naraţiunea în forţa motrice a istoriografiei. De la Hayden White încoace au fost distinse diferite moduri şi genuri narative în istoriografie care, departe de obiectivismul şi obiectivitatea presupuse tradiţional, modelează textele după criterii mai curând poetice şi retorice”. Iată aici una dintre explicaţiile prezenţei unui exeget al marilor naraţiuni româneşti americane în câmpul istoriografiei. Departe de a fi singular ,mă gândesc la excelentele incursiuni ale Ruxandrei Cesereanu în universul gulagului, la tabloul amplu şi expresiv dedicat de Liviu Maliţa scriitorimii transilvănene interbelice în Eu scriitorul, la evocarea jdanovismului cultural de către Sanda Cordoş ori la sintezele dedicat evoluţiei plasticii în secolul al XX-lea de către Magda Câmeci), la Sorin Alexandrescu se poate întâlni, pentru prima oară clar formulat şi perfect conştient, programul unei asemenea glisări, realizată pe terenul naratologiei, de la faptul literar la cel istoric. Coordonatele acestei deplasări sunt, aşa cum rezultă din citatul anterior, identificarea unei multiplicităţi poetice şi istorice în cazul scrisului despre trecut, pe urmele demersului lui Hayden White din Metaistorie - adevărată replică de relevanţă istoriografică la Mimesis-ul lui Auerbach - şi relevanţa mai mare pe care acest unghi investigativ o are în raport cu tradiţionala versiune despre posibilitatea unei evocări obiectiviste a faptelor de altădată. Pe această cale, Sorin Alexandrescu descoperă că “Istoria (Geschichte) ca obiect al istoriografiei (Historie), a devenit [...] un obiect făcut, nu unul existent ca atare”. în acest sens, el se întemeiază pe observaţia lui Hans Robert Jauss că între ficţiunile poeziei şi lucrurile petrecute aievea cu c­are se ocupă istoria se exercită o influenţă reciprocă. Totodată, metamorfoza filologului în istoric se petrece şi sub semnul lui Ludwig Wittgenstein, ale cărui meditaţii despre limbă ca instru­ment social - construit, nu natural­­ denunţă abuzul considerării realității ca fiind date, “înnăscute”. O semne‘'JfeulFHQ.

Next