Vatra, 2005 (Anul 35, nr. 1-12)
2005-03-01 / nr. 3-4
^EIVERB ars legendi Eminescu codrul este, în primul rând, un astfel de loc al reculegerii, o arhivă pe care o regăsește poetul când se întoarce din lumea vremelniciei. In poema “Revedere” (citată de George Călinescu, biograful lui Eminescu), poetul se adresează codrului ca unui frate statornic, rămas acasă Că de când nu ne-am văzut, Multă vreme a trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. Sunt cunoscute aceste versuri, care încep cu dubla adresă pământească şi sfârşesc cu stâlpii monumentali ai unei ordini cosmice, în care omul nu îşi mai are locul. Iar noi [zice codrul] locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele. Roman Jakobson şi Boris Cazacu (“Analyse du poeme Revedere de Mihail Eminescu”, Cahiers de linguistique et appliquee 1 (1962), pp. 536-543) au sugerat că tema poemei este efortul omului de a găsi un limbaj comun de înţelegere cu natura. Dar codrul îl convinge pe om, prin răspunsurile sale destul de reci şi chiar formale, că o astfel de apropiere nu este posibilă. Din acest punct de vedere ar fi interesant să considerăm şi celelalte poeme în care se leagă un dialog între eu şi codru, toate publicate spre sfârşitul anilor şaptezeci sau în prima culegere, editată de Titu Maiorescu la începutul anilor optzeci. In toate găsim personificarea de care este vorba în “Doina”, numai că, bineînţeles, codrul apare la singular şi nu la plural, şi, totodată, fără intenţii războinice. De fapt, după cum constatăm, eul poetic al lui Eminescu apare de obicei însoţit de o fiinţă de gen femenin căreia i se adresează ; în acest grup de poeme poetul înlocuieşte femeia prin codru, într-o variantă a relaţiei pe care “Doina” o doreşte frăţească - codrul fiind fratele românului - dar, cel puţin în “Revedere”, corespunde şi unui conflict al generaţiilor. Convorbirea cu natura îşi caută un exponent individual, care nu este neapărat dublul poetului în sensul în care natura romantică împărtăşeşte trăirea subiectivă. Din contra, cum au subliniat Jakobson/Cazacu cu privinţă la implicaţiile comunicative, şi Călinescu despre cele metafizice, poetul apare ca partener al unor relaţii tulburate printr-o despărţire sau neînţelegere. Imaginea propusă de Călinescu, în jurul anilor patruzeci, înfăţişează un Eminescu lipsit de sentimentul naturii, trăire pe care o găsim la romantici, împreună cu corespondenţa, armonia dintre eu şi natură. Elementele din peisaj apar în chip de simboluri ale unei realităţi metafizice, unei metafizici ţărăneşti, în care omul nu poate influienţa natura în mod direct. “Revedere”, de pildă, evocă singurătatea omului, străin faţă de natură. El este singurul fenomen, spune Călinescu, faţă de puterile nomenale ale pădurii, lacului, râurilor şi lunii. Ţăranul, care cunoaşte prin înţelepciune - sau metafizica sa ancestrală - vanitatea eforturilor umane faţă de aceste puteri divine, priveşte cu ironie încercările de a le îmblânzi. (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1982, pp. 458- 459), întrebarea este dacă această ironie evidentă face parte din viziunea lumii exprimată în poezie sau izvoreşte din trăsăturile poeziei însăşi, care se vrea populară fiind totuşi o ficţiune artistică. Iar în această privinţă cred că ar fi exagerat să căutăm o dogmă metafizică la Eminescu, întrebarea “Ce te legeni codrule” este exprimată de poet, ca şi “Ce mai faci drăguţule” “în formă populară”, dar această formă nu corespunde unui fond comun. De fiecare dată, codrul are un alt caracter şi chiar relaţia cu eul poetic ne apare diferită. “Ce te legeni codrule” arată o pădure care suferă ea însăşi de “vremelnicia” care, după câte spune Călinescu, ar fi caracteristica omului faţă de natură - De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-i răreşte. Bate vântul frunza-n dungă - Cântăreţii mi-i alungă. Bate vântul dintr-o parte - iama- ici, vara departe. Şi de ce să nu mă plec. Dacă păsările trec! Credem că nu este nevoie de un citat mai amplu pentru a arăta cum codrul preia, de data aceasta, toate trăsăturile unei naturi romantice, marcată de trecerea vremii şi a anotimpurilor. Dar chiar şi modelul romantic al unei regenerări circulare ne apare departe de melancolia codrului care înţelege că trece vremea sa. Dialogul explicit şi de data aceasta, nu vădeşte o corespondenţă posibilă între poet şi pădure. Pădurea, în loc să îşi menţină poziţia sublimă şi realitatea metafizică, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi singurătatea în faţa morţii: Şi mă lasă pustiit, Veştejit şi amorţit Şi cu dorul singurel, De mă-ngân numai cu el. Ultimele versuri ne fac chiar să credem că, în vreme ce codrul răspunde, poetul se îndepărtează fără să asculte acest sfârşit. In orice caz nu-i mai adresează nici o replică, de pildă o vorbă consolatoare. Poetul romantic, în amurgul toamnei, putea fi consolat de natură, în schimb, în trăirea lui Eminescu codrul nu îl poate consola, şi nici invers : poetul amuţeşte faţă de suferinţa naturii. Această variantă nu este luată în consideraţie de către Călinescu. Pădurea nu crede că este o divinitate metafizică, poetul, la rândul său, neavând viziunea lumii pe care o are ţăranul, o pune în scenă cu roluri pământeşti, schimbătoare şi neprevăzute. Rămân identice dialogurile, care, în realitate, vădesc o nepotrivire importantă. Ne punem întrebarea: cum poate omul auzi vocea codrului ? întrebarea “Ce te legeni codrule“ este tot atât de ciudată ca şi aceea pusă la începutul poemei “Revedere” : “Ce mai faci drăguţule“. Ciudăţenia lor poate fi datorată expresiei populare, deci a unei anumite ingenuităţi, pe care Eminescu caută să o imite. înţelepciunea populară este ca un orizont auctorial, la care eu-ul, poetul care se adresează codrului, trebuie să ajungă. Iată sursa ironiei : este ironia ficţională care îndepărtează autorul de rolul subiectului din text, nu de ironia ţăranului înţelept faţă de poet. Deosebirea este că, în primul caz, această distanţă apare de netrecut, autorul rămânând veşnic în rolul de poet pe care şi-l asumă în poemă, în timp ce, în al doilea caz, modelat după interpretarea lui Călinescu, o teleologie firească transformă tânărul ţăran într-un bătrân înţelept. De altfel, în aceste două poezii rolul poetului este cam cel al unui actor secundar care, printr-un cuvânt lipsit de importanţă, declanşează un monolog al actorului principal. Acest monolog se extinde și pe mai mult de jumătate din poema “O rămâi, rămâi la mine”, urmată, de data aceasta, nu de o replică dar de un pasaj narativ. Poema, 177