Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)
2010-10-01 / nr. 10-11
expertiza comunismului Pentru cineva format, ca mine, în spiritul scriiturii franceze, scrierea este gestul cultural iconoclast prin excelenţă, pentru că limba franceză este prima limbă europeană a cărei practică scrisă a fost normată încă de la jumătatea secolului al XVII-lea. A scrie înseamnă, deci, în limba franceză, a încălca regula. Limitele adevărului verbal sunt atât de multe, încât căutarea lor pare vocaţia autentică a scrisului. E anevoios să crezi în ceea ce scrii, atâta vreme cât scrisul însuşi se supune gândirii care te traversează şi care, altminteri, îl produce. Mai degrabă poţi crede că e bine să scrii. Presupusa salvare, pasul de la simulacru la original în chestiunea credinţei scriitorului în ceea ce scrie, este posibilitatea, întrezărită, de a îngloba o serie de gesturi - consacrate ca operă sau nu -într-o conştiinţă superioară. Este ceea ce numeşte critică şi, din Renaştere încoace - dacă nu cumva de pe vremea lui Socrate -, intelectualii autentici, cei care alcătuiesc societatea civilă a limbajului, sunt cu toţii critici. De cele mai multe ori însă, scrupulul critic de pornire se topeşte în impulsurile non-raţionale şi uneori inconştiente care ne fac să perseverăm în a scrie. Aceasta este calea cea mai simplă - şi cea mai cunoscută - către partizanat, către angajament ca dependenţă, către identificarea cu un loc, pe care conştiinţa noastră nu suportă să-l recunoască mereu acelaşi, dar după care eul nostru profund jinduieşte mereu. Dar scrisul meu nu are intenţii în primul rând estetice. El nu vrea să producă emoţii estetice în primul rând, deşi de bună seamă că nu poate fi judecat altfel. Prima chestiune a scrisului altfel decât estetic este cea a articulării dintre scriere şi adevăr sau, dacă vreţi, dintre ceea ce mă face să scriu şi ceea ce pretind că public cu titlu de aport la binele comun. Cred că foarte puţini jurnalişti îşi pun problema mizelor actului de a scrie cu intenţia de a „spune ceva”. Poate că nu-i decât o raţionare de intelectual francez, pe care eu o împrumut din mimetism. Şi, desigur, este şi aşa. Mai mult, nu cred că vreunul dintre istoricii şi politologii români, necum membrii de partid, îşi pun la un moment dat problema ambiguităţii noţiunilor la care apelează, ca de pildă comunismul, atunci când unii îl condamnă ca şi cum comunismul ar fi cineva: cineva care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis bunăstare, a păcălit şi a fost închis, apoi condamnat. Sau că cineva îşi pune problema sintagmei „reconstrucţia dreptei”, ca şi cum dreapta ar fi vorba despre o construcţie finită, o operă, ulterior dărâmată, iar acum, în acelaşi loc, conform planului păstrat între timp, de refăcut. Adesea, când scriem, facem poezii. Folosim metafore pe post de enunţ utilitar şi ne mirăm apoi că prestigiul intelectualului se erodează galopant. Or, în acest context al conştiinţelor critice exacerbate, cred că ne aflăm într-o perioadă în care istoria - sau ceea ce americanii numesc historicizing- a devenit, măcar de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, lumina în care trebuie pus absolut orice obiect al cunoaşterii, fie că vorbim despre limbaj sau despre alte obiecte şi practici omeneşti. Şi totul începe, probabil, din acel moment în care, datorită lui Michel Foucault - el însuşi îndatorat aici lui Nietzsche -, ideea de om apare ea însăşi ca o invenţie a gândirii. De acum înainte, omul va fi citit, înainte de a fi conectat imediat la reţeaua noastră cognitivă bazată, ca un cuvînt într-un discurs. Una dintre aceste mize, probabil cea mai frecvent întâlnită, este cea a deconstruirii unor opoziţii devenite clişee şi chiar tradiţii de gândire, şi asta mai ales în domeniul transferurilor culturale. Transferurile culturale - traducerile inclusiv - reprezintă probabil primul pas important în constituirea unei istorii a ideilor europene. A gândi o noţiune din perspectiva unei entităţi care parcurge culturi şi epoci, găsindu-şi în fiecare dintre ele câte o formă şi un loc diferit, inteligibil doar în decupajul respectiv, înseamnă a obliga producerea de sens şi de acţiune la răbdare; a amâna, a-ţi pune la încercare rezistenţa umorală în faţa unei exigenţe morale, aceea de a nu greşi nici faţă de tine, nici faţă de celălalt. Al doilea, încă inexistent, ar fi racordarea disputelor din Est la dezbaterile, mai aşezate, din Vest şi integrarea teoretică a celor două puncte cardinale, în lipsa acestui relativism cultural, din perspectiva căruia noţiunile şi conceptele trebuie gândite în dinamica lor proprie, cea a parcurgerii diferitelor spaţii culturale europene şi a modificărilor consecutive, cunoaşterea culturală europeană va rămîne o sintagmă caducă. Nu-mi fac iluzii. A gândi un cuvânt în „dinamica” lui proprie este, prin definiţie, o gândire mută. Care, astfel, nu există. Subiectivitatea mea intervine şi îmi colorează formulările. Niciodată nu vom putea opri producerea accidentelor pe şosele, dar intenţia celor responsabili va fi mereu de a reduce numărul lor. Măcar atât e sigur: atunci când nu vrei să scrii poezii, relativismul cultural - care poate fi declinat indefinit, stilistic, ideologic, conceptual - e o atitudine înainte de toate politicoasă faţă de cititor. O atitudine cinstită, măcar în intenţie. Transferul cultural ca parte a valorilor semantice şi ideologice a unor concepte reprezintă punctul de pornire pentru o discuţie - începută de altfel demult - asupra a ce înseamnă comunismul şi nazismul în diferitele arii culturale, lingvistice, naţionale şi politice, ale Europei. Discuţia despre comunism şi nazism ar trebui să fie încununată de o cunoaştere şi înţelegere reciprocă, a francezilor cu germanii, a esticilor cu vesticii şi, mai ales, cu o cunoaştere cât mai corectă a istoriei europene de către un non-european. De altfel, există o decizie politică recentă care condamnă deopotrivă comunismul şi fascismul. Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat la 2 iulie 2009 un document care menţionează că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, ce au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii.” Acelaşi document stipulează ca ţările membre OSCE „să condamne totalitarismul în mod clar şi neechivoc”, deoarece „cunoaşterea istoriei duce la prevenirea unor asemenea crime pe viitor, iar dezbaterile oneste şi complete privind istoria facilitează reconcilierea bazată pe adevăr şi memorie.”5 Observaţi însă cât de automate sunt propoziţiile acestui document: la ce bun să mai dezbatem ceva ce deja este condamnat fără echivoc? Observaţi cât de absurdă este intervenţia politicului în limbaj, cât de indiferent este politicul faţă de natura limbajului, faţă de ceea ce poate spune el din „realitate”. Şi apoi, cât de simplist e limbajul jurnalistic, în care egalitatea comunismului şi nazismului apare ca o răzbunare pe cei care susţin că, de fapt, crimele naziste sunt „mai vinovate” decât cele comuniste; cât de vulgar este limbaj