Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)

2010-10-01 / nr. 10-11

expertiza comunismului­­îMin® comun, s-a banalizat, şi-a pierdut intensitatea negativă de receptare în exterior; sau chiar, subliniază Arendt, oribilul a ajuns „nu numai ridicol, ci şi scandalos de ilar”3, întrucât practicanţii răului nu au fost neapărat monştri şi bestii, ci mai ales oameni normali şi chiar clovni, atunci când au ajuns să explice faptele comise în cadrul unor procese publice. Portretizând ideatic şi concret aparatul nazist de represiune, analizând cele trei etape prin care au trecut victimele acestuia (expulzarea, concentrarea, exterminarea) şi înfăţişând în ralanti felul în care „soluţia finală” a fost gândită, explicată şi reglementată ca o afacere legală, Arendt constată că răul absolut nu mai este văzut ca terifiant (aşa cum el a fost în realitate), ci drept normal, iar cea mai înspăimântătoare este tocmai normalitatea răului. De pildă, Eichmann, cel judecat la Ierusalim pentru crime împotriva umanităţii, nu a fost un diabolic, ci un funcţionar obişnuit al răului, iar banalitatea răului a constat tocmai în obedienţa celor care l-au practicat. (In paranteză fie spus, în spaţiul eseistic şi istoric românesc, cel care a preluat formula de banalitate a răului a fost Marius Oprea în excelenta sa monografie documentară despre Securitate - Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente. 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002) Pentru a face un desfăşurător al chestiunii memoriei în postcomunismul românesc şi a felului în care s-a practicat, din partea autorităţilor, o tombolă a memoriei, trebuie să încep cu momentul decembrie 1989: în decembrie 1989 a avut loc o revoltă anticeauşistă şi anticomunistă care nu a pus însă şi chestiunea memoriei, întrucât nu a avut cum, tot ce a însemnat diseminarea unor particule de memorie a venit după decembrie 1989, în mijlocul luptelor de stradă şi al baricadelor ori chiar imediat după epuizarea revoluţiei nu a fost, în mod real şi logic, timp pentru o recuperare a istoriei recente. Reamintesc succint, în chestiunea definirii unui minim portret al revoluţiei române, faptul că sute de analişti autohtoni şi străini au vehiculat termeni critici precum revoluţie uzurpată, avortată, confiscată, trădată, trucată, regizată, neterminată, de operetă, farsă, tele-revoluţie, cacealma, lovituţie, lovituţie. Au existat partizani tezişti ai conceptului de revoluţie pură, şi partizani ai conceptului de lovitură de stat, analizele cele mai multe au vehiculat, însă, ideea unui hibrid între o revoluţie şi un puci sau lovitură de stat (iar la această interpretare subscriu şi eu). Mişcarea anticomunistă din decembrie 1989 a fost platforma istorică pe marginea căreia s-au declanşat ulterior polemicile despre memorie, despre recuperarea acesteia şi necesitatea ei. Festivismul ulterior din fiecare an, în luna decembrie, nu constituie o recuperare adecvată a memoriei legate de revoluţie, ci este de fiecare dată un puseu oportunist, indiferent din ce parte a puterii politice ar veni. Un prim moment postrevoluţionar legat de memorie şi resurecţia ei, ca document al societăţii civile, a fost Proclamaţia de la Timişoara (din 11 martie 1990) şi mai ales unnarea ei, mitingul-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti, între 22 aprilie şi 13 iunie 1990. Atât Proclamaţia, cât şi mitingul au urmărit în principal promovarea unei etici a memoriei cu efect de lege a lustraţiei care să blocheze ascensiunea comuniştilor de rang doi la noua Putere instaurată după prăbuşirea regimului ceauşist (termenul utilizat în 1990 a fost, de fapt, acela de purificare, nu de lustraţie). Era vizată noua nomenclatură care intenţiona să aplice în postcomunismul românesc o formulă gorbacioviană de tip glasnost (transparenţă) şi perestroika (socialism cu faţă umană), dat fiind că principalul organ de conducere, Frontul Salvării Naţionale, era o restructurare a nomenclaturii PCR şi o formă de restauraţie (în ciuda câtorva figuri de disidenţi şi opozanţi care pigmentau strategic FSN). Pe fondul acestor contestări ia naştere mitingul­­maraton din Piaţa Universităţii, în Bucureşti, principalele scopuri ale acestuia fiind: aflarea adevărului despre Decembrie 1989 şi acţionarea injustiţie a autorităţilor care au acţionat violent împotriva demonstranţilor; propunerea şi aplicarea lustraţiei; autorizarea unor posturi independente de televiziune, astfel încât mass-media să nu mai rişte a fi aservită noii puteri (Aţi minţit poporul cu televizorul, a fost un slogan strigat în Piaţa Universităţii). Dar, mai ales, mitingul-maraton s-a dorit a fi un memento al revoltei din decembrie 1989 şi o formă de recuperare a memoriei şi istoriei foarte recente, de aici sloganuri, astăzi patetice, precum: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim­, Vom muri şi vom fi liberi­, Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!; sau refrenul imnului din Piaţa Universităţii: Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine golan decât dictator/ Mai bine huligan decât activist/ Mai bine mort decât comunist. Mitingul-maraton din Piaţa Universităţii s-a dorit a fi, deci, atât un memento pentru revolta din Decembrie 1989, cât şi altceva, o primă expresie a adevăratei libertăţi civice. De aici autointitularea zonei drept Golania, după ce Ion Iliescu, noul lider politic al României, i-a incriminat pe protestatari ca fiind golani, asemenea lui N. Ceauşescu acuzator al protestatarilor timişoreni din decembrie 1989 ca fiind huligani. Zona liberă de neocomunism, Golania, Kilometrul Zero a găzduit nu doar un miting cu discursuri etice, ci şi happeninguri de muzică şi recitaluri, a fost o fiestă şi o sărbătoare dorită ca atare, o şezătoare civică şi un microparlament improvizat, o agora unde se practicau nu doar discursuri grave, ci şi scenete de haz, veselie şi mostre mucalite, ironie şi persiflare (una din solidarizările emblematice fiind aceea a lui Eugen Ionescu, autodeclarat golan-academician; a se vedea şi amuzantele diplome de golan acordate unor personalităţi sau mitingurile-parodie la adresa celor comuniste şi neocomuniste, improvizate de regizorul Nae Caranfil). Pe lângă latura militant-etică, fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a avut şi un caracter pur gratuit. A fost un spaţiu boem, marcat de un aer satiric şi de folclor urban, populat în speţă de intelectualitate (studenţi, în principal; de aici solidarizarea studenţilor de la Cam­bridge, Oxford, Sorbona şi Harvard), dar şi de alte categorii sociale. La nivel vizual erau dominanţi blugii, bărbile, pletele, îmbrăcămintea retro, Goiania asumându-şi conţinutul şi forma de spaţiu nonconformist, Anti-Establishment. Ca remember, spaţiul Piaţa Universităţii se dorea a fi un om­phalos simbolic şi chiar un altar (greviştii foamei, 128 în total, de-a lungul întregului miting, vorbeau despre spaţiul din Piaţa Universităţii ca fiind pământ sfinţit de morţii din Decembrie 1989­). Intelectual vorbind, spaţiul respectiv, dominat de clădirea Universităţii, era receptat şi promovat ca o cetate a creierelor. Cel mai important aspect a fost acela spiritual: în mod previzibil, fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a fost unul de catharsis social, dar o altă miză a Golăniei a fost aerul său de spaţiu ecumenic şi de comuniune în care diferenţele sociale nu mai contau (vezi

Next