Vatra, 2014 (Anul 44, nr. 1-12)

2014-06-01 / nr. 6-7

cartea străină139 acesta situând cititorul dincolo de sfârşitul istoriei.” Prin urmare, cititorul va putea observa cum începutul se raportează la sfârşit, cum operează organizarea istorică şi ficţională a lumilor create, perspectiva fiind apropiată de cea a lui Ioan din Patmos, a lui Melchiade din Un veac de singurătate sau a naratorului jurnalist din Cronica unei morţi anunţate. Poziţia narativă (şi temporală) este, desigur, una privilegiată şi aflată la adăpost de ameninţările sub semnul cărora stau protagoniştii lui García Mârquez, pentru care sfârşitul este un fapt istoric, dar şi o ficţiune necesară. Ritmurile schimbătoare ale civilizaţiei şi cataclismului, ale degradării şi regenerării sunt semnele apocalipsei şi tot ele subliniază viziunea specifică pe care scriitorul o are cu privire la realitate - fie ea strict umană sau ficţională. Iar dacă în Un veac de singurătate sfârşitul individual coincidea cu cel al colectivităţii, în Cronica unei morţi totul este prevăzut, prevestit şi, în cele din urmă, se întâmplă. în romanul din 1967, viitorul prefigurat de Melchiade rămânea o enigmă pentru cititor până la ultimele pagini, însă aici chiar titlul şi primele rânduri ale cărţii oferă decodificarea deznodământului spre care se îndreaptă viaţa lui Nasar şi conflictul românesc. Iar dacă Aureliano Buendia, deşi părea că moartea îi este iminentă, nu va pieri în faţa nici unui pluton de execuţie, Santiago Nasar nu are nici o şansă de scăpare, întreaga întâmplare dobândeşte, aşa cum spuneam, şi sensul unei drame colective, iar responsabilitatea comunităţii este evidentă, la fel şi asumarea vinovăţiei, moartea lui Santiago nefiind împiedicată de nimeni dintre cei prezenţi la tragicele evenimente. Iar dacă o parte a criticii literare a adus, pentru a clarifica acest aspect, în discuţie probleme legate de structura tragică a textului, de implicaţiile inocenţei ori de caracterul livresc şi metatextual (intertextual) al romanului, Lois Parkinson Zamora afirmă că responsabilitatea individuală şi destinul colectiv, precum şi tensiunile dintre acestea sunt inerente oricărei naraţiuni centrate pe tema apocalipsei, acesta fiind şi sensul în care ar trebui interpretată Cronica unei morţi anunţate”. Şi atunci, dacă totul se ştie de la bun început şi nimic nu poate fi schimbat, de unde vine tensiunea crescândă, care este evidentă pe măsură ce romanul se apropie de final? Se întâmplă aşa pentru că Garcia Mârquez ştie cum să exploateze perfect o realitate esenţială a vieţii omeneşti, care, oricum am lua-o şi despre orice viaţă ar fi vorba, este finită. Deci, orice moarte este anunţată, fiecare fiinţă umană ştie că va muri, numai că cititorul acestui roman nutreşte până la sfârşitul cărţii speranţa unei posibile salvări pentru Santiago, în mare măsură deoarece, în acest fel, s-ar sugera o posibilă salvare a umanităţii. Cititorul se recunoaşte în destinul deja scris al lui Nasar şi ar vrea să-l poată învinge, chiar dacă, raţional vorbind, ştie că acest lucru este imposibil. Iar Garcia Mârquez scrie, deloc întâmplător, tocmai o cronică, nu o relatare, nu o povestire, şi nu o istorie. Hayden White, analizând natura şi funcţiile naraţiunii, discuta structura cronicilor medievale care, în opinia sa, nu ar avea nici una dintre caracteristicile pe care cititorul de azi le vede necesare într-o povestire: nu există un subiect central, nici un început sau un sfârşit care să poată fi clar determinate, cronica putând fi mereu continuată. Timpul devine oarecum parantetic şi tară sfârşit, totul putând fi continuat ad infinitum sau, dacă nu, cel puţin până la Sfârşitul Timpului. Naratorul din Cronica lui Garcia Mârquez revine acasă, după douăzeci şi şapte de ani, pentru a căuta adevărul acelor întâmplări şi pentru a(-şi) clarifica natura inevitabilităţii istorice a evenimentelor. Numai că, deşi autorul îşi intitulează cartea „cronică”, aceasta are exact ceea ce White evidenţia că ar lipsi cronicii medievale - epoca consacrată pentru elaborarea de cronici. în paranteză fie spus, a existat şi o cronică reală a evenimentului de la care porneşte García Mârquez în presa columbiană a anului 1951, când un cunoscut al scriitorului însuşi a fost ucis în oraşul Barranquilla, pentru o problemă de onoare. Numai că, sub masca reporterului şi a investigatorului, se poate întrevedea figura preocupată a celui care scrie şi ştie că scrie un discurs apocaliptic, câtă vreme adevărul pe care-l caută nu e altceva decât o revelaţie. Cartea, deci, nu e o cronică în sensul tradiţional al termenului, ci demonstrează, chiar dacă în alt mod decât Un veac de singurătate sau Toamna patriarhului, preocuparea lui GGM pentru sfârşitul lumii în care îşi situase personajele. Nu întâmplător, Toamna patriarhului relata, în fiecare capitol, moartea dictatorului, iar Un veac de singurătate se încheia cu stingerea neamului Buendia şi distrugerea aşezării Macondo. Lucrurile sunt prezentate mai nuanţat în Cronica unei morţi anunţate: aici oamenii privesc moartea lui Santiago şi ca pe o prefigurare a propriei lor morţi, iar timpul omenesc este mereu altul decât timpul naraţiunii. Cronica realizată de naratorul jurnalist (căutător neobosit al adevărului) ia, practic, locul pergamentelor lui Melchiade, devine loc şi misiune a naratorului - iar romanul e unica speranţă de salvare a lumii, una prin lectura care implică o cunoaştere de un anumit tip. Iar ziua în care Santiago e ucis, luni, este, desigur, replica la temporaritatea care domina camera aceluiaşi Melchiade din casa familiei Buendia, unde era mereu martie şi întotdeauna luni. Tragedia căreia îi cade victimă Santiago este structurată, însă, în funcţie de modelul apocaliptic al naraţiunii, cronica devenind, prin narativizarea istoriei, un text revelator al cărui sens vizează inevitabilul sfârşit. Al protagonistului întâmplărilor şi deopotrivă al lumii pe care textul o configurase, doar pentru a o putea apoi distruge, pentru a întări astfel, doar aparent paradoxal, convingerea cititorului în coerenţa universului, chiar dacă nu neapărat a celui textual. * Gabriel García Márquez, Cronica unei morţi anunţate, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Bucureşti, RAO Publishing Company, 2011.