Vatra, 2017 (Anul 47, nr. 1-12)
2017-11-01 / nr. 11-12
Vatraeveniment editorial27 înţelesul celor interesaţi. Multe dintre ideile, raporturile şi distincţiile pe care le stabileşte sunt definitorii. Astfel, autoarea arată cu îndreptăţire că structuralismul occidental (în speţă, cel francez) nu trece Cortina de Fier cu partea sa „potenţial insurecţională” şi nicidecum cu încărcătura sa marxistă. Pe lângă efectele înregistrate în alte ştiinţe şi paliere ale gândirii, o consecinţă interesantă apare în critica literară, acolo unde Adriana Stan identifică un paradox (printre altele) al epocii: „întreaga critică românească, de inspiraţie «călinesciană» sau «lingvistică», stă în defensivă faţă de ideologie, fapt care-i conferă, chiar şi fără s-o ştie, o anumită solidaritate. Critica aceasta poate acomoda opţiuni diferite de limbaj analitic, dar nu va putea suporta o schimbare autentică de paradigmă, aşa cum structuralismul ar trebui, în principiu, să determine”. Alături de idei care vizează fenomenele în ansamblu sau planurile generale ale epocii, autoarea ajunge la descrieri şi afirmaţii cruciale despre unele grupări, precum Cercul de Poetică şi Stilistică de la Bucureşti, singurul în care s-a realizat „conjuncţia lingvisticii cu critica literară autohtonă”, şi tocmai de aceea având „o formulă asemănătoare formalismului rus”. Dacă structuralismul „a fortificat literaturocentrismul culturii româneşti postbelice”, Adriana Stan citeşte, mereu cu inteligenţă, paginile care i-au fost consacrate din partea literaţilor, indiferent că aceştia i-au fost adepţi sau adversari. Sigur, autoarea face, în maniera proprie, unele observaţii generale de neocolit, precum aceasta: „Manifestând o spaimă nejustificată faţă de structuralism, presa literară îi umflă, paradoxal, tocmai gradul de popularitate, injectând o falsă vitalitate unei doctrine care, pe alte meleaguri, înţepenise deja”. Dar ea ajunge şi să reconstituie câteva substanţiale profiluri critice, de la Toma Pavel şi Sorin Alexandrescu la Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Eugen Negriei, Livius Ciocârlie, Marin Mincu şi, de aici, la optzecişti. Interesant e cazul criticilor care încearcă să introducă metoda structuralistă în istoria literaturii, precum Mircea Scalat şi Nicolae Manolescu, acesta din urmă un adversar declarat al structuralismului, la care recurge, însă, ca mod eficient de analiză în Arca luiNoe: „Nicolae Manolescu nu utilizează sistematic conceptul convenţiei pe care se bazează Istoria lui Mircea Scarlat din aceeaşi perioadă. Dar imaginea sa despre roman face pereche cu imaginea despre poezie a mai tânărului său coleg: ambele recompun istoria genurilor vizate pe jaloanele unor tipologii formale. Cei doi exegeţi se apropie, astfel, de obiectivul fixat de structuraliştii francezi istoriei literare, în sensul concentrării pe «marile categorii formale» [Tvetan Todorov]”. Construită cu multă rigoare şi recurgând la o argumentaţie impecabilă, cartea Bastionul lingvistic răspunde plenar la întrebările pe care le deschide, trasând în ipoteze convingătoare relaţiile complexe stabilite între structuralismul românesc postbelic şi cel occidental, identificând şi explicând liniile de forţă (dar şi cele secundare) ale acestei interrelaţionări, imitaţiile, dar şi deformările, abaterile sau sustragerile de sub fascinaţia modelelor avute în vedere, pentru că pe autoare n-o preocupă doar colaborările sau afilierile la structuralism, ci şi despărţirile fecunde de acesta. Gândirea originală şi turul de forţă ideatic dovedit în Bastionul lingvistic atestă că Adriana Stan este un critic important al zilelor noastre, care vede idei şi are talentul de a le transmite mai departe. Alexandru MATEI O carte „europeană” Retorica de marketing a standardelor „europene” are logica ei şi nu-s dispus să o iau la mişto acum. Altceva vreau cu acest titlu: dacă piaţa românească simte de mult nevoia de a-şi acredita calitatea în felul acesta, de ce n-ar face-o şi în domeniul cercetării literare? Nimănui pare să nu-i vină ideea acreditării unei lucrări prin plasarea în Europa/lume, ca şi cum a scrie în limba română limitează din capul locului la graniţele unui stat, ca şi cum studiul respectiv nu poate fi pus în circulaţie decît alături de altele scrise în aceeaşi limbă, şi încă nici măcar atât, ci numai de cele publicate în România. Bastionul lingvistic al Adrianei Stan poate fi citit măcar în două moduri: în primul rând, ca referinţă la autonomia, pe cale de autarhizare, a unei cercetări, cea lingvistică - dar şi literară - scoasă de sub presiunea adecvării imediate şi explicite la politic, după 1964. E lectura literară. Mai putem vedea şi o aluzie la „mirajul lingvistic” al lui Toma Pavel: dacă francezii se vor abuza via Saussure şi Marx (discutabil, dacă ne exprimăm atât de general), românii s-au închis, au folosit studiile de limbă (literară) ca un turn de fildeş în care puteau să muncească fără să rostească slogane în fiecare zi, dar şi fără să coboare niciodată în stradă, în cazul în care s-ar fi plictisit acolo sus. Despre structuralism, astăzi, se poate vorbi, în sfârşit, ca despre un non-esenţialism (constructivism adică), ca despre un relativism (dar nu absolut, deresponsabilizant). Structuralist este astăzi, în paginile lui bune, Bruno Latour. Saussure era structuralist, dar se pare că nici Bergson n-ar fi fost împotrivă. Există şi istorie structuralistă. Intr-un interviu recent, de-acum celebrul istoric Yuval Noah Harari vorbeşte despre istorie ca despre o ficţiune căreia noi îi conferim realitate. Fără să intrăm în detalii intertextuale, de la Hayden White la Lyotard, Harari pare să împărtăşească de la un punct o viziune comună cu cea a lui Saussure asupra limbii. Limba franceză, spunea lingvistul elveţian, nu provine din limba latină, ci este latina. Tot aşa, în spirit postmodern