Vatra, 2018 (Anul 48, nr. 1-12)
2018-01-01 / nr. 1-2
atara,evenimente existente şi în subminarea definiţiilor oricărui termen, deconstructiviştii atacă grav însăşi convenţionalitatea constitutivă limbajului. Ei nu refuză doar cuprinderea totalizantă, ci şi încercarea de fixare - fie şi prin convenţii provizorii - a unor sensuri. Fără să cădem în vreo iluzie de tip realist şi să considerăm că adevărul se poate materializa într-o definiţie, credem că un dicţionar e de neconceput fără convingerea că sensurile există şi pot fi verbalizate şi raţionalizate. Logocentrismul este aici inevitabil şi ni-l asumăm ca atare. La fel, ne e greu (mie, şi presupun că şi celorlalţi coautori ai dicţionarului de faţă) să acceptăm - altfel decât, cel mult, ipotetic - că limbajul, cuvântul, termenul de definit preexistă realului pe care (nici nu mai) pretind că-l denumesc, că ele, limbajul, cuvintele creează realul şi nu invers. Realul nu e independent de limbaj, e adevărat - o ştiam şi înainte de ceea ce s-a numit „turnanta lingvistică” (The linguistic turn) - dar nici, cu atât mai puţin, limbajul nu e independent de real. Teza deconstructivist-relativistă se opune teoriei „reprezentării” şi susţine că toate construcţiile lingvistice sunt auto-referenţiale, fără legătură cu vreo realitate din afara lor. Cum se vede, critica acerbă şi deseori eficientă la adresa unei referenţialităţi înţelese simplist, a limbajului, precum şi a iluziilor pozitiviste şi substanţialiste nu este atât de lucidă încât să realizeze propria cădere în iluzie, într-o iluzie de sens contrar, aceea a non-referenţialităţii oricărui tip de limbaj. Desigur, determinismul realitate-limbaj nu este unul total, cauzalitatea nu e liniară; mai mult, textul, retorica însăşi influenţează realul şi, în genere, referinţa include şi discursul, cum remarcase deja Saussure însuşi. Discursivitatea impregnează realitatea, însă nu o precede; în ciuda subtilităţii observaţiilor şi afirmaţiilor lui Hayden White, nu se poate contesta orice fundament referenţial istoriei; la fel cum, în ciuda perspicacităţii lui Hillis Miller, nu se poate nega existenţa unor sensuri stabile, nu se poate submina şi anihila semnificaţia oricărui text. Discursul este una şi practicile comportamentale sociale sunt altceva: ele nu pot fi reduse la discurs, chiar dacă acesta e înţeles ca practică discursivă. Tratarea istoriei ca narativitate este, fără îndoială, o abordare fecundă - au teoretizat-o şi alţii înaintea lui White, e destul să ne gândim la Croce sau la G. Călinescu - dar reducţia istoriei la narativitate rămâne o pură speculaţie, altfel frumoasă şi incitantă. * „Majoritatea noţiunilor, crede Pierre Bourdieu, reprezintă arme şi mize de luptă”. Observaţie subtilă şi parţial adevărată. Valabilă mai ales pentru noţiunile noi, în curs de fixare, în cazul majorităţii, însă, e vorba de arme care au mai servit şi altora, prin urmare li s-a mai tocit vârful, li s-a redus forţa de lovire şi a scăzut şi rezistenţa în faţa lor, mai devreme sau mai târziu, suportând sau nu o anamorfoză semantică, majoritatea noţiunilor au fost neutralizate şi acceptate (temporar, desigur). Ce atitudine se cade să adopte cercetătorul atunci când scrie pentru un dicţionar? Neutralitate sau militantism? Prima opţiune ar fi cea a bunului simţ. Un dicţionar nu este un loc potrivit pentru pledoarii, nici pentru contestaţii; nici, cu atât mai puţin, pentru etalări subiectiviste şi temperamentale. Un dicţionar care îşi respectă condiţia trebuie să construiască un cadru de comprehensiune şi toleranţă, de impersonalitate şi obiectivitate (da, atât cât se poate şi în ciuda comodităţilor relativiste!). Ceea ce nu înseamnă renunţarea la punctul de vedere al cercetătorului, la propria lui interpretare - cu condiţia, desigur, a asumării lor ca atare şi a integrării acestora într-o istorie a constituirii şi devenirii termenului ales spre a fi definit. Această punere în perspectivă e menită să evite absolutizările de tot felul, de la „aerul de eternitate” pe care, în alt context, îl respinge acelaşi Pierre Bourdieu, până la privilegierea propriei opinii de către un cercetător sau altul. Ce se întâmplă, însă, cu termenii mai recenţi, cât de recomandabilă şi, mai ales, cât de posibilă este neutralitatea în cazul lor? în primul rând, însăşi includerea lor în dicţionar presupune deja o alegere. Iar în tratarea lor, specializarea unui anumit autor - la rândul ei, rezultat al unor opţiuni personale - conotează şi colorează atitudinea acestuia; în plus, deseori, termenii înşişi - să ne gândim la unii dintre cei de sorginte poststructuralistă, de pildă - sunt încă nefixaţi, fluctuanţi, negociabili în continuare, aşa-zicând, mercuriali. Sensurile lor alunecă uşor de la un text la altul, al lui Derrida sau al lui Lacan - ca să cităm doar două nume - fără ca schimbările să fie menţionate întotdeauna, lăsându-se, nu o dată, doar bănuite. Chiar şi atunci când avem o definiţie cât de cât explicită şi menţinută de autori, nu e sigur că presiunea noilor contexte în care termenii respectivi sunt aruncaţi nu se exercită asupra sensurilor lor, modificându-le, nuanţându-le. Orice dicţionar este, prin natura lui, static, însăşi operaţia de definire a unui termen are drept rezultat „îngheţarea” acestuia în varianta formulată în pagină. Dinamismul, fluctuaţia termenilor nu trebuie să ne împiedice să-i decupăm şi să-i definim cu accepţiile pe care le-am putut surprinde. Efortul celui care se angajează în definirea unui termen - şi, cu atât mai mult a unui concept - trebuie să fie acela de a da seama de toate sensurile acestuia în diverse planuri (logice) şi în diverse câmpuri (disciplinare). Şi trebuie să o facă întrun mod cât se poate de clar, de echilibrat şi de irefutabil. Pariu extrem de ambiţios, mai mult decât dificil, aproape imposibil. Căci, trecând peste deficienţele şi lacunele personale ale fiecărui autor în parte, ce definiţie şi ce propoziţie pot fi considerate azi necontroversabile? Totuşi, exhaustivul şi definitivul (aşa cum sunt ele concepute în tipul de dicţionar propus) n-ar trebui să fie abandonate de către cei ce se încumetă să-l realizeze, chiar dacă, spre a-şi linişti conştiinţa critică, vor pune mental exhaustivul şi definitivul între ghilimelele autoironiei. La urma urmelor, de ce să faci un dicţionar dacă nu spre a îndepărta confuzii, spre a