Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)

2020-10-01 / nr. 10-11

68 sorin alexandrescu - schiţă de portret Vatra Brâncuşi, la Bruxelles, unde Sorin Alexandrescu fotografiază fiecare lucrare, de pictura lui Ştefan Câlţia, de colecţia de Crişti răstigniţi, fără cruce a lui George Banu, de creaţia lui Ion Grigorescu, de instalaţiile şi inserţiile, strecurările şi intruziunile realizate de Mircea Cantor, „vânătorul de imagini, „un maestru al semnelor contradictorii”, pe care le strecoară insidios, în Muzeul Vânătorii şi al Naturii din Paris, de o proză fantastică a Anei Blandiana, analizată într-un triptic. Ca să nu uit de felul în care a scris despre copleşitorul spectacol de dans creat de Aii Moini, la Teatrul Odeon, îl citesc de la New York pe Sorin Alexandrescu şi textele lui îmi arată ştacheta cea mai înaltă a săriturii în înălţime a valorilor şi discuţiilor despre valorile româneşti, în context internaţional. Ele îşi asumă şi ultima generaţie, dacă mă gândesc la prefeţele scrise pentru autori mai tineri sau la comentariul atent, complex, nelipsit şi de o scrutare de sine, despre cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic, prezentată în eseul Recitind structuralismul, astăzi („Observatorul cultural”, nr. 921, din 11 mai 2018), începutul unei cărţi despre Brâncuşi. Mari artişti români contemporani Textele despre Brâncuşi pot fi începutul unei cărţi dedicate artistului din perspectiva „unor teorii estetice mai aproape de actualitate, de filozofie a modernităţii sau de explorare a vizualului cultural european”. Aş adăuga mai ales vizualul american marcat de ideea seriilor de creaţie din opera lui Brâncuşi, mergând până la descărnarea formelor sculptate până a deveni o cutie sau o înşiruire de cutii, la Donald Judd. Pentru Brâncuşi sculptura era ca apa, sublimarea din cartea Doinei Lemny fiind parte din acest proces de esenţializare, eroziune şi, abia în final, polisare manuală, fiind cunoscută povestea lui Noguchi, alungat din atelierul din Impasse Ronsin, prins de Brâncuşi că polisează cu nu ştiu ce aparat electric. Brâncuşi e interpretat în cadrul teoriilor despre sublim, de la Longin, Kant până la Lyotard, Michael Drolet, cu întoarcerea la Aristotel, Wittgenstein, şi incursiuni în care se referă la prolificul filosof francez Jean-Luc Nancy, citat din traducerea cărţii lui Le regard du portrait, Paris, Galilée, 2000 (Portrait, New-York, Fordham University Press, 2018. Nu Portret, cum apare în O.c.) Acest slalom teoretic pregăteşte cititorii pentru viitoare întâlniri cu opera lui Brâncuşi, mult mai pline de miez. Şi poate trezi energii interpretative într-o viitoare generaţie de brâncuşiologi, inclusiv români, care pot să cunoască arta secolelor XX şi XXI, direct, din muzee, colecţii şi galerii, nu doar din cărţi. N-aş pune lipsa de interes a lui Brâncuşi pentru discuţiile de teoria artei şi arta modernă pe seama francezei lui cu care şi-a câştigat totuşi pe marii colecţionari americani, în America existând circa 90% din creaţia vândută a artistului. Sculpturile lui au convins iar forţa de persuasiune a artistului a creat, în sine, o mitologie. Fără traversarea Oceanului, creaţia lui Brâncuşi nu ar fi atins spaţiul cel mai potrivit să-l preţuiască, admite, aduleze, o lume care nu se consumă în cuvinte, lipsită de narcisismul ratiocinativ. O mulţime de artişti americani, dintre cei mai mari, îl citează pe sculptorul român şi văd în opera lui şi cea mai densă şi prolifică maieutică a artei moderne şi stăpânire a materialelor, fie vorba de marmură, lemn, bronz, fontă, piatră. Au învăţat de la el cum să te joci cu ansamblurile sculpturale, cum să combini postamente, să creezi instalaţii noi, cum să faci sculptură ambientală în ansamblu, precum la Târgu-Jiu, cum să faci mobilă pornind de la sculptură şi arhitectură şi cum să sculptezi idei, dincolo de figurativ şi abstract. E limpede că mi-aş dori o carte, cât de mică, despre Brâncuşi, scrisă de Sorin Alexandrescu, un Brâncuşi aşezat pe soclurile mai multor teorii, cum numai Sorin Alexandrescu ştie să înalţe, să jongleze diferenţele, alteritatea şi să traseze cercuri concentrice cu diametre diferite de cercetare. Criticii de film pot descoperi o lecţie de lectură unică, a filmului Adinei Pintilie care a primit Ursul de aur, la Berlin, în eseul Atinge-mă nu mă atinge: sens şi prezenţă („Observatorul cultural”, nr 994 din 8 noiembrie 2019). Eseul Lupta cu umbra despre spectacolul de dans prezentat de Aii Moini, la Teatrul Odeon („Observatorul cultural”, nr.974), l-am citit şi ca o metaforă a dansului sau spectacolului receptării unei opere de artă, unei cărţi. Receptarea poate fi şi umbra, şi Galateea, şi un memento mori, şi o marionetă trasă de sfori, o luptă cu echilibrul şi potrivirea contragreutăţilor teoretice, speculative. în Sorin Alexandrescu locuieşte un remarcabil interpret al artelor vizuale, un cunoscător al domeniului pe care-l consacră spectaculos şi profund şi prin portretele critice dedicate lui Ion Grigorescu, în Dincolo de real. Ion Grigorescu, pornind de catalogul Opera pictată 1963- 2017, realizat de Erwin Kessler şi Ştefan Câlţia în Cele trei limbaje, pornind de la expoziţa Obiecte grăitoare din 2017. în final, comentariul introduce o serie de comparaţii cu pictura lui Victor Brauner şi Marcel Iancu transmuţându-ne în interpretările lui Gilbert Durand, Bachelard, Heidegger, André Breton (articolul Crise de l ’objet, în volumul Le surréalisme et la peinture (Paris, Gallimard, 1965 [1928]). Se adaugă şi comparaţia cu pictopoezia lui Victor Brauner, nuanţe noi pornind de la cartea lui Tzvetan Todorov, Introductions la littérature fantastique, apoi The return of the real, volumul mai nou de Hal Foster. Comentariile romanului Huliganii de Mircea Eliade („Observatorul cultural”, nr. 879, 7 iulie 2017) transformă un eveniment editorial, publicarea romanului în italiană şi lansarea cărţii la Târgul de carte din Torino, într-un periplu analitic, în care observaţiile călătoresc spre orizonturi largi, asemeni unui Ulise