Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)

2020-10-01 / nr. 10-11

72 sorin alexandrescu - schiţă de portret Vatra. Destinul lui Ulise Au apărut în articole şi cărţi, diverse cronologii mai mult sau mai puţin elaborate ale exilului literar postbelic, parte dintr-un exil mai larg care a marcat multe profesii şi a mutat supravieţuirea şi continuitatea valorilor din România pe alte meridiane. Şi accepţia modernităţii, a sincronizării şi multiculturalismului, între Ulysses/Odysseus şi Ulysses de James Joyce e un întreg spaţiu cultural, care evoluează. Leopold Bloom e doar unul din chipurile modernismului literar. Când a văzut destinul lui Ulise pecetluind exilul, Mircea Eliade nu cred că s-a referit la Leopold Bloom şi la romanul lui Joyce. Dar nu ar fi exclus să dezvoltăm această alternativă şi să ne gândim cum ar fi dacă nu am urmări personajul lui Homer, ci pe cel al lui Joyce. Cartea lui Matei Călinescu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (Editura pentru Literatură, 1969) luase Premiul Uniunii Scriitorilor şi s-a tradus destul de repede în mai multe limbi. Devenise lectura de căpătâi în zorii tinereţii noastre, de la Ioan Petre Culianu, Nene, cum îi spuneam până la toţi şaizeciştii dar mai ales şaptezeciştii cu care ne învârteam. Era exclus să n-o fi citit, ca şi cum ai fi fost lipsit de cartea de identitate. Cum era exclus să te consideri filolog, comparatist dacă nu citiseşi cartea lui Sorin Alexandrescu despre Faulkner, şi Faulkner, călăuzit de ea. Am avut norocul în această plecare a atâtor profesori să-l mai prind la Facultatea de Franceză pe Matei Călinescu. îl văzusem înainte să fiu studentă la cenaclul Uniunii Scriitorilor, în compania lui Nichita Stănescu, publicase u volumul de poezii Versuri, în 1970, la editura Eminescu şi altul la Cartea Românească, Umbre de apă, în 1972, unde a stat cartea mea de debut Vindecările şapte ani la cenzură. Am avut norocul să-mi fie profesor, ne-a predat un an Teoria literaturii. Şi literatură comparată. A plecat apoi cu o bursă Fulbright şi a rămas în America, unde a fost visiting professor, între 1973-1975, apoi associate professor în 1976 şi full professor din 1978 la Indiana University, la Bloomington. A fost profesorul care mi-a dăruit cu prisosinţă nu doar un curs excepţional, ci şi un mod de a fi. Five Faces of Modernity: Avant- Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernisme (Indiana University Press, 1977), mi-a amintit idei pe care le enunţase la curs, pe care le împărtăşea cu eşafodajul din Teoria literaturii a lui Wellek şi Warren, care s-a tradus în română, în 1967, şi s-a publicat la EPLU, cu o prefaţă de Sorin Alexandrescu. Apoi am citit Exploring Postmodernism (o co-editare împreună cu D.W. Fokkema). Şi toate cărţile publicate ulterior, inclusiv memorialistica şi Amintirile în dialog scrise împreună cu Ion Vianu. Cu Matei şi soţia lui Adriana, ne-am revăzut la Festivalul internaţional de literatură de la Constanţa pus sub semnul lui Ovidiu, marele poet exilat la Pontus Euxinus. Apoi m-am revăzut doar cu Adriana la Bloomington şi am pus la cale un Premiu Matei Călinescu oferit de Institutul Cultural Român din New York şi Modern Language Association, cu un juriu ales de MLA. Nu mai eram în România, de unde am plecat pentru a mă stabili în America, în 1999. Aşa că nu am ajuns la multe evenimente, conferinţe, lansări de cărţi avându-i drept protagonişti pe profesorii ce au plecat din România şi au revenit în România. Eram în America, aşa că doar am citit un interviu al Ioanei Pârvulescu avându-l ca interlocutor pe Toma Pavel. Tocmai ţinuse o conferinţă, în care a spus pe şleau „Nouă ne place lumea asta păcătoasă a cărţii.” în ea am învăţat să trăim de la profesorii noştri care au plecat, transmiţândune păcatul, de fapt ideea salvării şi supravieţuirii prin cultură, în marile cărţi sunt cuprinse deopotrivă ideea de exil şi aceea de acasă, de plecare în lume şi întoarcere. Destinul lui Ulise e nu doar al aventurierului însetat de trecerea graniţelor, şi confruntarea identităţii sale cu alteritatea. E şi destinul cărturarului care acumulează, se integrează şi construieşte poduri între lumi şi teritorii ale cunoaşterii. Mai târziu, abia în 1984, avea să plece la Paris Alexandru Sincu, ale cărui seminare îi puneau în mare dificultate pe iubitorii de învăţat pe dinafară, speriaţii de maieutică, semiotică, teorie literară, un dascăl socratic pe care am încercat să-l pun în dificultate de nevorbire, aducând la seminar câteva kilograme de cireşe pietroase, din cele mari, de care era plin cireşul din curtea casei noastre de pe Alexandru Constantinescu, de lângă Mănăstirea Caşin şi Arcul de Triumf. Ispita nu dăunează învăţăturii care poate fi gustoasă şi mustoasă ca aceste cireşe. Noi le mâncăm pe ele, nu ele ne mănâncă pe noi. Din păcate nu am găsit romanul lui Alexandru Sincu. La câinele fidel dar poate îmi face vreun prieten un xerox sau primesc un fişier şi mi-l printez. Ioan Petru Culianu cu care eu şi fostul meu soţ Paul Drogeanu eram prieteni, Nene cum îi spuneam noi, a cerut azil politic când era la Perugia în iulie 1972. Paul l-a vizitat la Universitatea Catolică din Milano şi Nene l-a sfătuit să rămână, ceea ce nu s-a întâmplat. Despre Culianu, căruia i-am citit toate cărţile am vorbit cu urmaşa lui Mircea Eliade la catedra de istoria religiilor de la Divinity School, Wendy Doniger. Ea a obţinut această poziţie care i-ar fi revenit lui Culianu, dacă nu ar fi fost ucis. Cu Gelu Ionescu, (n. 1937), asistent apoi lector la Catedra de literatura comparată şi teorie literară a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, din 1963 pînă în 1982, critic şi istoric literar, eseist, jurnalist, redactor la Radio Europa Liberă (1983-1995), m-am revăzut în 1990, la München, după mineriada din iunie, care m-a făcut să mai rămân în Germania, la sfatul Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, care mi l-au dat telefonic, de la Paris. Ne-am întâlnit în apartamentul prietenului meu Victor Eskenasy, istoricul și melomanul de neînlocuit