Viața Nouă, iulie-septembrie 1970 (Anul 26, nr. 7945-8022)

1970-09-26 / nr. 8019

Nr. 8019 OBICEIURI FOLCLORICE CONACÂȘIA ■ In satul nostru, nunta se păs­trează în formele ei fundamen­tale, deși ierarhia valorilor e schimbată, această trans­formare fiind adusă de concepția socialistă care a dat o nouă formă de manifestare vieții individuale și colective. Manifestarea sărbătorească a nunții este un eveniment so­cial,­ în care se reflectă artistice, etice și estetice, valori la care participă toate vîrstele și toate rangurile satului, de copil pînă la bătrîn. La o nun­ta­tă țărănească nu ne interesea­ză numai ceea ce a fost, ci și ceea ce este astăzi, cum se o­­glindesc fenomenele diverse ale noului sat în mintea țăranului. Este știut că țărănimea este păstrătoarea tradițiilor populare și evenimentele de acum vor fi amintite de cei de azi, celor ce vor urma mîine. Am văzut cu alt prilej că liri­ca populară cuprinde o suită de cîntece și hore, care se re­feră la : miri, nănași, socri, druște, vornicei, starostî, bucă­tărese și în sfîrșit, la „găina de la vedre", căreia poporul i-a închinat cîntece pline de umor, veselie și istețime. Nunta, cea mai valoroasă manifestare a artei populare durează trei zile, cuprinzînd trei părți principale, fiecare parte avînd spectacolul dramatic res­pectiv, cu tablourile adecvate fiecărui moment, cu cîntece ce caracterizează fiecare mișcare. Asupra acestui așazămînt de bază al familiei și al societății, poporul a brodat o bogată li­teratură lirică, variată, în mul­te forme regionale. Pe noi a­­cum ne interesează, dintre cele trei orații : de colăcărie, de vedre și ora­­(de daruri) (orația de co­iertăciune, de la­ția schimburilor numai conăcășia lăcărie). Așa este și conăcășia de pe plaiurile horincene, pe care o redăm mai jos, trimisă de în­vățătorul Aurel Chiruliță, pe care a cules-o din grădina fol­clorică a lui I. Bourceanu, din comuna Cavadinești, județul Galați, in 1970. Cînd fata este din alt sat decit al mirelui, se trimit peți­tori cu starostele cel mare în frunte, la părinții fetei, toți că­lări, îmbrăcați frumos ca în zile d­e sărbătoare, și se opresc casa miresei. Mirele bate cu biciul în streșina casei și apoi el sau un conăcaș, anume pre­gătit spune orația pe care o publicăm mai jos. VASILE HONDRILA — Bună dimineața, bună dimineața Cinstiți oameni mari! _ Mulțămim dumneavoastră, băieți militari Ce umblați, ce căutați ? — Ce umblăm, ce căutăm, La nimeni seamă n-avem să dăm. Multe țări am trecut, Multe țări am bătut Și orașe și sate-ndelungate am colindat Și nimeni seama nu ne-a luat. Dar fiindcă ne întrebați, încetul, cu încetul, Să ne dăm cuvintul cu adevărul: Tinărul nostru împărat Față albă și-a spălat, Chică neagră a pieptănat, Cu straie noi s-a-mbrăcat Murgul său și-a înșăuat. Cu trimbița cînd o sunat Mare oaste o adunat: Două sute grăniceri, Restul feciori de boieri Și pe la răsărit de soare Am plecat la vînătoare Și-am vînat țara pe sus Dinspre apus, Fină fugarii ne-au stătut Și potcoavele-au pierdut, Atunci o luarăm mai pe jos. Pe-un deal frumos. Alergarăm și vinarăm Cerul cu stelele, Dealul cu podgoriile, Vîlcelele cu viorelele, Satele Cu fetele. Cînd batea soarele în deseară, Ieșirăm la drumul mare Și deterăm peste o urmă de fiară. Unii zic că­­ urmă de zînă Să fie împăratului cunună. Atunci se găsiră alți vinători. Mai cunoscători Și ziseră că-i urmă de căprioară Să fie împăratului soțioară. Iar vinul cel mare. Cu grija-n spinare, Călare pe-un cal Ca un Ducipal. Se ridică in scări Se umflă în nări Și făcu ochii roată Peste pădurea toată, Și cînd încoace privi, Aici ce zări ? O floricică frumoasă Și drăgăstoasă. Văzînd că nu crește, Locul nu-i priește, Ci mai mult se ofilește Ne trimise pe noi Șase lipani Călări pe șase jugani, Cu coamele cărunte, Cu fringhiile cositorite Și cu cozile împletite. Cu toții să pornim Și la curțile dumneavoastră să venim. Pornirăm și venirăm Pe fața pămîntului, Pe aburii vîntului, Bind și chiuind Din pistoale bind, Caii nechezînd, Pe nări flăcări vărsînd, Pînă am sosit Și v-dm găsit. Acum, ori floricica ne-o dați Ori de unde nu, r­u scăpați Căci am venit cu tîrnăcoape de argint Să săpăm floricia din pămînt S-o săpăm cu rădăcină, S-o sădim la împărat în grădină, Ca acolo să crească, Locul să-i priiască. ,Să nu se mai ofilească. Dacă dumneavoastră, cinstiți socri mari Ne credeți niscaiva tâlhari, Avem și firman cu pecetea De la înalta împărăție. Cine știe carte bătrînească Să vie s-o cetească, Iar cine nu știe Să nu vie Și ca de foc să se păzească. Să aduceți, socri mari, Oameni cărturari Să ne dea curînd răspunsul. Răspunsul nostru este : Șase pahare cu vin Șase mahrame de in, De care sunt pe-aici Cusute cu flori de amici Fie și cu strămătură Numai să fie cu voie bună , Fie și de mătasă Numai să fie din casă, De la cinstita mireasă. Să nu fie de la vecine Să pățim și vreo rușine Să fie necinstea noastră Și ocara dumneavoastră. Socri mari, ascultați Și-n urechi băgați, Cind bate soarele spre sară Mare oaste vă-mpresoară Dacă n-aveți bucate de a jir", Să aveți buți cu vin Boi grași, Claponași, Vaci cu lapte. S-aveți, socri mari, Și lăutari. Să vie tot satul Să se-nveselească împăratul Cind apune soarele în deseară Mare oaste vă-mpresoară Să lărgiți casa Să întindeți masa Să vie-mpăratul Cu oastea lui toată O sută cincizeci, și cinci Din cei mai voinici Cu fețe alese, Cu mined sumese, Noi am sta, Am descăleca Și-am mai ura, Dar n-avem jos pe ce ne da Doar nu suntem­ ciobani de la oi Să descălecăm în noroi, Sau niscaiva morari beți Să descălecăm în scaieți. Suntem­ boieri mari. Feciori de ghenerari. De lingă mare, De unde soarele răsare. Nouă să ne aduceți. Scaune de argint Să descălecăm pe pămînt. Sau să ne așterneți covoare Să descălecăm în pridvoare. La cai să ne deie ghizdei verde Cosii in noaptea de sfintul Gheorghe, Cu rouă neluată, Cu floarea nescuturată Adunat in sărbători De două fete surori. Caii noștri să mănînce Și din capete să nu miște , Caii noștri să bea Și din capete să m­i dea. Că și dumneavoastră Din partea noastră Urechile ni s-or tăia, Socru mare, ce s-a făcut Nu mai e de desfăcut. Să dai numai șapte boi, opt vaci, Ș-apoi să ralezi și să taci.­­Ii întinde plosca și i-o dă socrului­ Jine, socru mare Astă dragoste țestoasă Cu astă rădăcină uscată, La șezut crăcănată ! Pe aici lată, Pe dincoace lată. Ia sărut-o, socrule, o dată. Să n-o săruți tare, Căciula din cap îți sare, S-o săruți încetișor Să-ți pară mai dulcișor. Beți Și vedeți Că-i rachiu de la Pitești Cind bei te înveselești Nu-i țuică de pe aici, Cînd bei multă, Te umfli în burtă, Faci burta tobă, Intri după sobă, Stai cu greieri­ de vorbă. Tot urînd la socri mari Vedem c-am rămas . Cei de la spate Cu gurile căscate, Cei dinainte Cu gurile proptite Aduceți un vas Cu prune uscate S-aruncăm în cefe guri căscate, Aduceți și un vas cu poame Să dăm pe la cele cucoane, Că văd c-au slăbit de foame Și cîțiva usturoi Să dăm pe la cel ciocoi, Fiindcă­ au poftit pe la noi. Vin nori încet și luminoși Bine v-am găsit sănătoși. n­A­I­A N­O ü­A Lumea muzicală de pretutindeni - compozitori, diri­jori și interpreți de renume — aduce în aceste zile un cald și binemeritat o­­magiu lui Bela Bartók, compozitor și muzicolog de primă importanță în istoria artei și culturii universale, de la a cărui moar­te s-a împlinit un sfert de veac. Eminent compozi­tor și gînditor, cre­ator al unei opere muzicale de o in­contestabilă valoa­re artistică, Béla Bartók - al cărui nume se înscrie printre personalită­țile cele mai de seamă secolului ale muzicii nostru — și-a dedicat întrea­ga sa propășirii activitate culturii naționale maghiare și înfrățirii popoa­relor pe baza cul­turii. Format sub în­drumarea unor pro­fesori crescuți la rîndul lor în mediul culturii germano - austriece, Béla Bar­tók urmează pînă la vîrsta de 24 de ani, calea de dez­voltare obișnuită a muzicienilor ma­ghiari ai epocii, ceea ce explică faptul că primele sale compoziții poartă încă am­prenta stilului ma­eștrilor școlii ger­mane. încă din timpul studiilor, concepțiile progre­siste ale lui Bar­tók se ciocnesc cu cele învechite, re­acționare ale pro­fesorului său Ko­­essler, în privința tratării și alegerii materialului folclo­ric în creația mu­zicală Bartók lup­­tînd de la început împotriva esteticii idealiste burgheze. Ca și alți mari re­prezentanți ai u­­manismului muzical modern (Manuel de Falla, Serghei Prokofiev, Arthur Honegger, George Enescu), Bela Bar­tók a militat pen­tru o artă menită să promoveze idei­le noi ale epocii, idei care să orien­teze muzica pe ca­lea progresului. Pornind științific la cercetarea materia­lului folcloric, Bar­tók ajunge la con­statarea că ace­leași condiții istori­ce, politice, sociale și economice de dezvoltare determi­nă fenomene de artă, similare la po­poarele din regiu­nea cursului infe­rior al Dunării, res­­pingînd astfel cu­rentele șovine naționaliste întreți­și­nute și în domeniul muzicii de regimu­rile reacționare ale acelei epoci. Deși la începu­tul activității sale componistice este puternic influențat de stilul și muzica lui Brahms, apoi de aceea a lui Wagner și Richard Strauss, Bartók își dă seama de „a­­ceastă capcană", depunînd un extra­ordinar efort spre a-și impune un stil personal care să-l reprezinte. Adîncind studiul operelor înaintașilor muzicii maghiare din se­colul al Bartók se XIX-lea, inspiră din ultimele lucrări CU un puternic iz național ale lui Franz Liszt. Sub semnul acestei în­­­rîuriri, s-a născut în 1903 Kossuth", „Simfonia al cărei conținut programa­tic constituie o glo­rificare a revoluți­ei de la 1848 și a luptelor eroice du­se de poporul ma­ghiar pentru liber­tate și independen­ță. Creația lui Bar­tók­­ cuprinzînd lucrări deosebit de valoroase în toate genurile, lucrări care figurează as­tăzi muzicii în repertoriul universale, fiind pretutindeni interpretate de mari dirijori și soliști - instrumentiști constituie un ade­vărat reviriment în acea epocă de cri­ză ideologico - artistică. Interesul pentru muzica populară pe care o consideră că „este tot ce se poate închipui mai desăvîrșit și variat în ceea mai ce privește plăsmuirea artistică“ se mani­festă deopotrivă față de folclorul maghiar, românesc, (menționăm că ța­ra noastră îi dato­rează cele mai bo­gate culegeri de muzică populară românească , trei volume conținînd peste 40 000 de melodii, iar după moartea sa, s-au mai găsit 3 000 de melodii românești), populare slovac și bulgar, în baza căreia și-a formu­lat concluziile sale științifice. Exemplu de artist — cetățean, de cre­ator cu o individu­alitate clar afirma­tă în contextul mu­zicii universale mo­derne, Béla Bartók rămîne un compo­zitor care a contri­buit în mod sub­stanțial la progre­sul artei muzicale. D. SANDU Omagiu lui b[la mm ­ De vorbă cu­­ tinere condeie P. VERA :Ne scrieți despre pasiunea dv. pentru poezie. Aveți toate posibilitățile pentru a vă con­cretiza­ dorințele mai ales că la Galați ființează cîteva cenacluri literare. In ce ne privește, vă invităm să trimiteți, atunci cind veți avea încre­dințarea că mergeți spre Poezie, cîteva dintre în­cercări. EFTIMIE IRODEANU: „Cu sufletul luminat de soare , iubim sincer prietenia...“ etc. ține mai cu­rînd de discursurile versificate, vehiculate cu mult în urmă, decit de literatură. Ne aveți, pro­babil, teamă de poezia modernă, voiți să spuneți, tuturor lucrurilor, faptelor, sentimentelor "pe nu­me“, de aceea poate exclamați undeva : „Costică / dragă Costică! j Ziua e pui de mică / De cînd am devenit mari...“ Aforismele dv. își pot găsi locul în paginile noastre cu condiția ca ele să fie anco­rate în realitate și să fie pilde de bun simț ar­tistic. A. OPREA: Vă invităm la redacție intr-una dintre diminețile săptămînii viitoare. Este bine să aduceți și caietul dv. de poezii. S. VASILE: După vizita dv. la Sovata și după celelalte evenimente la care ați fost părtaș, ne-am fi așteptat la o altă expresie literară a satisfacției decit cea pe care ne-ați împărtășit-o în scrisoarea dv. Recolta literară, sperăm, va fi însăși pe măsura speranțelor. N. ELENA, SCHELA: Multe dintre versurile dv. sunt frumoase, reflectă o anume îndreptare către verbul poetic. Pastelurile de toamnă se rețin, in primul rînd pentru atmosferă. Mai trimiteți. GHEORGHIȚA CĂLIN: Voi sfătuim să încercați să culegeți folclor de prin partea locului. Veți a­­vea, in afară de plăcerea de a vă reintîlni cu creații autentice, și posibilitate de a cunoaște „amănunte“ despre rimă și ritm. VIRGIL ȚIGĂNUȘ Pregătiți furcile, că vin șezătorile ! Foto: G. BERCOV Paj», a 3-a GALAJIUL o pepinieră de elemente talentate Interviu cu membri ai juriului primului Festiva! național zonal al fanfarelor de amatori C înd încă nu se stinseseră e­­courile melodiilor cîntate de fanfare, cînd forma­ția tecuceană abia ieșită de pe scenă susținea un concert „în aer liber" lîngă Pa­latul navigației, cîțiva din mem­brii juriului primului Festival na­țional zonal al fanfarelor de ama­tori, care s-a desfășurat recent la Galați, au avut amabilitatea să ne răspundă cîtorva întrebări. Interlocutorii noștri au fost tovarășii , compozitorul și diri­jorul Ion Totan, lt. col. Ion Badea, dirijor și inspector al muzicilor militare, și Ligia Ștefănescu, me­todista la Casa centrală a crea­ției populare. — Fără a desconspira cu ni­mic hotărîrile sau aprecierile juriului, v-am ruga să aveți a­­mabilitatea să împărtășiți citi­torilor noștri cîteva din impre­siile dv. în legătură cu festiva­lul­­ ce aduc nou în mișcarea cultural-artistică de amatori și în ce măsură vor deveni tradi­ționale aceste manifestări ? Ion Totan : Formațiile s-au prezentat la niveluri diferite, în­să în general au fost bune. Apre­ciabilă este prezența, deși timidă a fanfarelor de tineret. Ion Badea : Prezența formațiilor de tineret este o inițiativă lăuda­bilă, mai ales... Ion Totan . Mai ales astăzi c’nd tineretul preferă să asculte mu­zica la tranzistor, nu să o prac­tice, pentru a-i simți pe d ’p­in farmecul, pentru a o înțelege cu adevărat. Ligia Ștefănescu . Această idee a fanfarelor de tineret ar tre­bui mai mult materializată. Cîn­­tatul în fanfară, pe lîngă o anu­mită educație muzicală, conferă celui ce o practică, întregului an­samblu o anumită disciplină, dez­voltă și aprofundează mai mult sentimentele de patriotism, de dra­goste față de țară. Alături de genul coral, fanfara are caracterul cel mai dinamic, cel mai mobilizator, trezește un­­ anume suflu ero­c, patriotic și celui cu tîmplele al­bite și celor care, cu cravata ro­șie fluturînd în vînt, bat cu ho­­tărîre cadența la defilare. Ion Tofan : In măsura în care organele de specialitate între­prinderile și instituțiile, organi­zațiile cărora aparțin aceste sen­­fare, (pentru a reveni la „pereni­tatea" festivalului nostru), vor sprijini cum trebuie pregătirea și desfășurarea lui, așa va avea și sorți de reușită. Ligia Ștefănescu : Galațiul o­­feră în acest sens un exemplu e­­locvent. De la afișele și progra­mele tipărite, pînă la oamenii de specialitate sau în măsură să co­ordoneze buna desfășurare a uu­nei manifestări, de acest gen, de la problemele de cazare și ma­să, pînă la participarea masivă a publicului, atît în grădina „Cen­tral", cît și la Faleză, în Grădina publică, pe străzile pe unde au trecut fanfarele, toate acestea do­vedesc că acest prim festival a fost bine pregătit și că publicului gălățean îi place acest gen de formație muzicală. . . Ion Badea . Nu este de mirare că fanfarele se bucură de popu­laritate aici pe malul Dunării. — Probabil că vă gândiți la ceva anume. Nu cumva la fap­tul că pe străzile pe care acum s-au perindat cele zece fanfa­re, cu mulți ani în urmă defila fanfara celui care a făcut ne­muritoare „Valurile Dunării" ? Ion Badea : Bineînțeles. A fost o perioadă cînd fanfarele milita­re au făcut o largă educație es­tetică maselor prin concertele lor, au creat o tradiție care trebuia întreținută și sprijinită. Ele exe­cută „pe viu" muzica și impresi­onează mai mult decit muzica ce o asculți de la o cutiuță ce în­cape bine în podul palmei. — Care este impresia dv. a­­supra modului în care s-a achi­tat Galațiul de obligațiile ce i-au revenit în calitate de gaz­dă a acestui prim festival al fanfarelor de amatori ? Ligia Ștefănescu : Galațiul mi-a apărut ca o veritabilă pep­ mera de talente și în același timp și un bun organizator. Nouă celor de la Casa centrală a creației cel puțin, ne sînt bine cunoscute ac­țiunile dv. pe plan artistic. Cînd­ spun aceasta, mă gîndesc bineîn­țeles, că tot aici ați reușit sa e­­ditați de două ori un festival și concurs al muzicii ușoare roma­nești „Glasul primăverii" care bucură de o frumoasă impresie în țară. Ion Totan : Am mai Galațiul acum vreo treizeci văzut de ani. Azi îmi apare ca o citadela nouă de lumină și bunăstare De­sigur că te bucuri mult cînd vezi că oamenii, care fac oțel, care construiesc renumitele cargouri, sînt și foarte sensibili la „vibra­țiile sonore ale alămurilor" unei fanfare. E bine, rău, e foarte bine. — Cum vedeți posibilitatea unui mai larg și eficient schimb de experiență fără caracter competitiv între formații simi­lare din țară ? Ion Badea : In primul rînd ar fi bine dacă s-ar permanentiza faptul ca de două ori pe săptămî­­nă cel puțin să se constituie, mai ales vara, o adevărată stagiune a fanfarelor cu concerte de pro­menadă. Ligia Ștefănescu . Un schimb între cele mai bune formații din țară s-ar putea realiza, după pă­rerea mea, foarte simplu, dar o duminică dimineața, de exemplu, două fanfare pornesc, una către orașul celeilalte și concertează a­­colo, sau își fac vizite reciproce concertînd împreună. Activitatea fanfarelor, ca a oricăror forme de manifestare artistică, nu trebuie să se rezume numai la repetiții interminabile sau premergătoare unor concursuri, festivaluri... — Cunoscut fiind faptul că Ivanovici a concertat cu fan­fara lui multă vreme în parcu­rile gălățene de la începutul secolului, nu credeți că ar fi un frumos omagiu !.«. Ion Badea : Vă întrerup, știu ce vreți să spuneți, sunt întru to­tul de acord ! Ligia Ștefănescu . Așa cum fes­tivalurile polate poartă numele unor compozitori, tot așa și fes­tivalul de la Galați poate foarte bine purta numele lui Ivanovici ale cărui piese au­ fost bine cu­noscute la­ concursuri și festiva­luri internaționale. * MARCEL IONESCU Fiecare carte nouă aduce cu­­ sine un cortegiu de de satisfacții sau de speranțe, mîhniri. Sînt senzații pe care le poate încerca atît autorul cît și citi­torul, sînt de fapt consecințele cuvîntului scris, caracterizant, din ascunzișurile căruia se desprind clar sensurile cele mai reale. Avem în față cartea de de­but a lui Ion Chirie, un alt gălățean care încearcă să ur­ce Olimpul, slujindu-se de funcțiile versului, poet care aspiră, după cum se va venea la lectură, la o autodefinire. Transparent în intenție, cel care pleacă la „ospățul pămîn­tului", cu tîmpla care se în­cleștează „cu adîncul din lu­cruri" nu pregetă să se anunțe ca „o unealtă pentru zămisli­rea de lucruri". Atitudinea sa manifestă față de viață, lucruri, fenomene și mișcare interioa­ră, pornirea curajoasă de sonda lumea în căutarea esen­a­ței, nu pare să aibă limită, ci dimpotrivă, descoperă rezerve și disponibilități inepuizabile. Volumul lui Ion Chirie nu este așadar opera unui timid care se lasă furat de frumuse­țea slovei, ci a unui lucid au­tentic, însetat de idei și sub­stanță, care se avîntă încă ne­sigur, dar se avîntă, pe cărări­le ce par neumblate. Setea de originalitate nu-i maschează însă bunele intenții, după cum marea sa ambiție de a cerce­ta cu ochii rațiunii mediul în­conjurător, nu-1 desparte de un anume curent pozitivist, care nu separă în lirica con­temporană gravitatea realului de funcțiile metaforei. Iată, spre pildă, în „Marea logodnă" : „Trupul meu / e-o împletire de izvoare și nunți; în el, prin ochi/ se văd cete de țărani trăgînd pămîntul spre toamnă / și femei asemeni mamei ferind în ele semințele lumii/ de pumnii bărbatului, se văd / orașe cu străzi, traver­­sîrnd". Sau în „Setea soarelui, de-a ne uimi" : „Pîn-și-n liniș­te corpul îmi fierbe de-o lu­me / neostenită să se devore pe sine/ pîn-și-n iubire nu-i cale de-ntors pentru mine". Declarativ în imagini, adese­ori de un retorism care evită concizia, poetul, „bolnav de puritate și contradicții", reu­șește totuși să emoționeze prin sinceritate : „Vrancea, mă pri­mești ? Trupurile generațiilor/ bat cu picioarele timpul lor strecurat după ele în lut / și-l împung spre ochii oamenilor cu un abur mioritic/, iar cre­dința urcă din miezul pămîn­tului cu soarele pe gură (...)". „Marea logodnă", „Pofta de limpede", „Voluptatea plăsmu­irii", „Plămădiri" și „Pentru îndurarea sfinxului" — capi­tolele care unesc poeziile în acest volum de debut — nu furnizează lectorului revelația unei opere unitare, unui stil angajat pe coordonate proprii. Dimpotrivă, este mai curînd oscilația de la liric la epic, de la reflexiv la confesiv. In timp ce în „Posibil" poe­zia se deschide pe un fundal pastelat cu sensibilitate, con­tinuîndu-se în cîteva versuri aburite de emoție, finalul, con­­cluziv, eșuează în speculație voit dramatizată, împietînd li­niile arhitecturale ale unei i­­magini poetice complexe, me­nită să cucerească. Deranjantă în fond pare, așijderea, pornirea nu se ne­controlată artistic a poetului de a se explica și reexplica, frustrînd cititorul de plăcerea de a răzbate el însuși prin vălurile metaforei. „Substanți­­alism" credem că este, în a­­ceastă ordine de idei, semnifi­cativă. Iată un vers care ne sprijină, sperăm, afirmația: „Că­derea sîngelui nu devine, ci străjuie, pa marginea gurii,/ încît neîndestularea sufletului aleargă prin gîn­d, / așa-s­a de milenii, cumpăna cu ciubere-n capăt, / rob al arșiței și încar­nata materie/ în forme apro­piate de mine a purtat pecetea, arsurii/ în ochii și-n obrazul aspru­ de sensibilitate". Deși pe alocuri inconsecvent și poate cu o prea mare încăr­cătură argument­ativă, poemul de largă respirație „Volupta­tea plăsmuirii" îl așează pe Ion Chitic în adevărs>la ii­­t — dacă vreți — posibila, lui lumină. Aici poetul, cu o „pa­săre de lună" adăpostită în inimă, încearcă introspectiv stabilirea unui raport între el și poezie, între om și eterni­tate, între lucruri și esență. Versul conduce pe drumul plăsmuirii, definit de o singură regulă : echilibrul. Se stabi­lesc legături cu eternitatea, cu eterul, spațiile sunt golite de timp, este căutat un alt soa­re, alte implicații terestre. La capătul acestei căi obositoare în palmele poetului suferă i­­deea de creativitate. Noua fi­ință a omului redevine „să­­mînța de înnegrită stea”. Fi­nalul descumpănește, oarecum, dar nu demobilizează. Este de altfel vorba de , o manieră aici, care se definește în mai multe locuri, poetul însuși se declară măcinat de contradicții și este deci normal ca, în dorința da a semna o autentică artă poe­tică, să revină , mereu la fraze inițiale, să se contrazică apoi, căutînd altceva, reluînd mereu și mereu tema gravă a împli­nirii. Volumul lui Chirie poate fi considerat o meditație, în­treruptă adesea de strigăt contactul cu realitatea imedi­ta­­tă, palpabilă. O meditație, care nu vine spre noi urcînd pe trepte ci abruptă, șlefuite cu migală, punctată de idei care se găsesc sau se pierd în hățișurile imaginației. Dacă nu ar fi atîta retorism în formă și fondul s-ar elibera de surplu­suri nesemnificative, am putea vorbi desigur despre cartea lui Chirie la superlativ. Debutul promite însă și sen­sibilitatea autorului seamănă prea mult cu vocația pură, ca să nu sperăm în ștergerea vii­toare a imperfecțiunilor, deo­camdată inerente, fiind vorba de un început. „Din aceleași îndatoriri — spune poetul —■ mîine poate se va naște o zi mai puternică" (îndatoriri), tot așa cum conștiința, setea de creator al frumosului îl va face să dea, desigur, curînd o carte și mai bună, pentru că, într-adevăr, poetul este deo­camdată mai puternic decit „Ospățul pămîntului". RADU MAC­O­VEI ION CHIRIC: 99 Ospățul pămîntului11 NOTE DE LECTOR

Next