Viaţa Românească, 1966 (Anul 19, nr. 1-12)
1966 / nr. 7
Un tip nou de fantastic de Ov. S. Ciohralniceanu amentariul literaturii ştiinţifico-fantastice pluteşte încă intr-un permanent echivoc. Speţa aceasta de construcţii ale imaginaţiei cunoaşte în epoca noastră o nemaiîntîlnită înmulţire, care, fatal, a ajuns şi la o pronunţată diversificare. Sunt numite, azi, opere de „science-fiction“ şi veritabile utopii moderne ca romanele lui Jünger, „Heliopolis“ ori „Die gläserne Bienen“, şi satire ale vieţii contemporane realizate prin proiecţii groteşti în viitor ca nuvelele unor Shelley, Pohl sau Kornbluth, şi simple istorii aventuroase pe fundal cosmic rezumate prin formula B.E.M. *), şi pure anticipaţii verniene riscate cu o maximă grijă pentru probabilitatea ipotezelor făcute, cum se străduiesc a fi cărţile sovieticului Boris Efremov. Obiectul tuturor acestor naraţiuni e foarte diferit şi orice judecată globală va păcătui grav ignorîndu-l. Cui i-ar trece prin minte, de pildă, să-i ceară verosimilitate lui Swift şi humor lui Monk Lewis ? Există însă o categorie de scrieri care se înrudesc intim cu literatura ştiinţifico-fantastică, fără a-şi găsi un loc precis în nici una din aceste eventuale compartimentări. Sunt povestirile americanului Lovecraft, argentinianului Borges, italianului Buzatti, polonezului Lem sau flamandului Ray. Revista „Fiction“ a creat pentru genul lor o secţiune aparte şi a botezat-o, în lipsă de altă etichetă mai potrivită: „insolit“. E evident că speculaţiile ştiinţifice stimulează fantezia acestor autori. Borges îşi construieşte o vestită nuvelă a sa, „Alef“-ul, pornind de la teoriile matematicianului Cantor asupra numerelor transfinite şi imaginîndu-şi punctul privilegiat care conţine toate punctele spaţiului, Lovecraft îşi plimbă, la rîndul lui, eroii prin universuri faţă de ale căror dimensiuni lumea noastră e un biet cazparticular, o secţiune prin structuri infinit complicate. Ray ca şi Buzatti sînt fascinaţi de paradoxurile timpului şi încearcă să-şi reprezinte ce s-ar întâmpla atunci cînd seriile cauzale ale faptelor ar fi violate prin intervenţii ulterioare. Totuşi, în literatura lor aparatajul tehnic nu are aproape nici un rol, lipsesc cu desăvîrşire aeronavele, roboţii, creerii electronici, razele paralizante şi celelalte accesorii ale genului. Fantasticul se hrăneşte exclusiv din cîmpul abstract în care ipotezele ştiinţifice se învecinează cu speculaţiile filozofice, formele realizării acestora interesînd prea puţin sau deloc. Ceea ce o asemenea literatură reţine e doar ideea teoretică şi implicaţiile ei. Jacques Bergier, care are în cap o adevărată enciclopedie a literaturii ştiinţifico-fantastice susţine că aceasta s-ar putea defini astfel: „Să ne închipuim că un grup de tehnicieni dispun de mijloace financiare şi materiale nelimitate, că toate experienţele lor reuşesc după cum s-a prevăzut, că-i conduc nişte oameni de geniu. Ce se va întimpla ?“ Bergier afirmă foarte categoric că „ceea ce se numeşte în mod obişnuit science-fiction este o ficţiune bazată pe tehnică şi nu pe ştiinţă. Dar, o asemenea opinie**), exclude din sfera genului automat scrierile menţionate. Ele se bazează tocmai pe ştiinţă şi nu pe tehnică, deci contrazic structural definiţia lui Bergier. Distincţia merită însă analizată mai îndeaproape pentru că îngăduie, cred, identificarea unui tip de fantastic inedit, caracteristic epocii noastre. * B.E.M. (bug-eyed-monster), adică povești cu monștrii care au ochii rotunzi ca piesele de loto. ** V. capitolul pe care i-l consacră literaturii de science-fiction enciclopedia „Pléiade“.