Viaţa Românească, 1966 (Anul 19, nr. 1-12)
1966 / nr. 7
sânte cu excelente izbutiri. Dar în asemenea cazuri, ea duce fatal la variante, sau ale romanului de aventuri, sau ale utopiei. Fantasticul rămâne aici un pretext pentru invenţia epică sau observaţia satirică socială. La Lovecraft, la Borges, la Lemel alcătuieşte însăşi substanţa artei lor. E întrun fel, dacă, vreţi, diferenţa între Hoffmann şi Swift sau între Poe şi Dumas. Se naşte întrebarea: ce deosebeşte o asemenea literatură de cea fantastică tradiţională pur şi simplu? E adevărat că multe povestiri ale autorilor citaţi nu presupun nici un fel de invenţii tehnice. Lovecraft şi Borges nu se dau îndărăt adesea să apeleze chiar la practici magice sau la fenomene oculte ca predecesorii lor cei mai iluştrii. Şi totuşi tipul de fantastic pe care ei îl practică are o altă factură. Oricît ar părea de curios, determinarea acesteia i se datoreşte ştiinţei moderne, în stare să deschidă speculaţiei filozofice şi, implicit, gândirii poetice orizonturi absolut noi. Se ştie că autorii de science-fiction au rezolvat problema insurmontabilă a distanţelor enorme astronomice, care-i împiedecau să-şi trimeată eroii în alte galaxii, născocind „hiperspaţiul“. Bergier povesteşte că la o consfătuire, cititorii au întrebat ce diferenţă există între această noţiune şi vrăjitoria pură, dar n-au primit nici un răspuns. Să ne închipuim, însă, pe o foaie de hârtie două puncte situate la o anumită distanţă. Orice scurtare a ei pare exclusă. Dar aceasta numai pînă când cineva are o idee năstruşnică. Curbează foaia şi punctele se apropie pînă a se confunda. E o glumă veţi spune. Nu, a început astfel să scrie o istorie de science-fiction, imaginîndu-şi un alt spaţiu. Dacă ţinea să facă literatură fantastică tradiţională se mulţumea cu o minune. Aici, rezidă şi diferenţa între Borges şi Hoffmann, să zicem. Oricît de hazardate ar fi ipotezele primului, ele implică o logică riguroasă, neobişnuită poate, polivalentă, derutantă, dar pe care o sugerează antinomiile ştiinţei moderne, aporiile ei. Insolitul se sprijină mereu pe o speculaţie intelectuală, niciodată naivă. Pînă la urmă, el constituie expresia intuitivă a abstracţiilor logico-matematice pe terenul cărora înaintează atît de spectaculos, astăzi, gîndirea ştiinţifică. Un asemenea tip nou de fantastic e identificat cu cel tradiţional printr-o optică îngustă, dar foarte răspândită. Dacă o naraţiune nu se ocupă cu aplicaţiile directe ale ultimelor teorii din domeniul ciberneticei, astrofizicei sau biochimiei se conchide că ea n-are nimic comun cu literatura de science-fiction. Eroarea e de a crede că aceasta din urmă trebuie să fie o ilustrare a anumitor idei. Niciodată însă, literatura bună n-a fost așa ceva. Lovecraft, Borges, Buzzatti, Berjavel sau Bradbury nu se mulțumesc să creeze simple exemplificări animate ale unor teze ştiinţifice ; ei caută să dea „analogon“ul poetic prin care o întreagă problematică filozofică se naşte cînd oamenii încep să vorbească despre geometrii naneuclidiene, numere transfinite, antimaterie, universuri paralele ş.a.m.d. Ce se întîmplă înăuntrul unui creer electronic ne-o poate sugera în mod tulburător şi o poveste fără nici o maşină cum e „Funes el memorioso“ de Borges. Eroul primeşte o banală lovitură de copită în cap, dar de pe urma acestui accident nu mai poate uita nimic. înfricoşătoarea facultate inumană de a reţine orice, exact şi integral, capătă o reprezentare intuitivă extraordinară, tocmai prin concretizarea ei vie, comună, omenească. La fel, un volum care lipseşte dintr-o enciclopedie şi, descoperit apoi, conţine date despre o necunoscută ţară Tron, e deajuns spre a ne da sentimentul lumilor paralele, cu o acuitate teribilă. Borges reuşeşte acest tur de forţă iarăşi graţie facturii particulare a fantasticului său, bazat pe o faceţioasă şi totodată înspăimântătoare erudiţie. Ea comunică senzaţia posibilului formal şi relativităţii experienţei