Viaţa Românească, 1970 (Anul 23, nr. 1-12)
1970 / nr. 2
eseu Aici este vorba de creaţia plasmei vii, care sporeşte apoi monstruos de mult, ameninţînd să-şi înghită creatorul. Ştiinţa-ficţiune este destinată, prin definiţie pieirii, fie din cauză că progresul ştiinţei întrece închipuirea scriitorului, fie din cauză că această închipuire se rătăceşte de la început într-un neverosimil atît de flagrant încît, în loc să uimească pe cititor, îl indispune fără niciun efect, nici de curiozitate, nici de artă ; este ceea ce se întîmplă cu multe povestiri ale acestei varietăţi de fantastic, foarte cultivată astăzi şi care nu are cu fantasticul propriu zis nimic de-a face, odată ce pretinde o credibilitate pentru nişte elucubraţii aşa-zis realizabile ... într-un viitor incert. Este un produs spiritual între pseudoştiinţă şi pseudoliteratură, care, oricît ar fi de bine construit, nu-şi poate pierde caracterul său hibrid originar. Să ne ferim desigur, şi acum ca întotdeauna, de intransigenţa judecăţilor abolite, care mai ales în literatură nu au ce căuta, şi să spunem că în limita acestei varietăţi au existat şi există lucrări foarte izbutite. Să ne amintim între altele schiţa aceea a lui Wells în care un personaj găseşte mijlocul de-a deveni imponderabil, greşeşte însă într-o zi doza şi cînd un amic vine să-l viziteze îl vede stînd lipit de tavan ca o muscă. Astăzi astronauţii, în pregătirile lor înainte de călătoriile în lună, fac exerciţii în vid, cu alte mijloace desigur decît acelea imaginate de Wells, dar cu acelaş rezultat. Tot Wells însă oferă, pe lîngă acest aspect de anticipaţie izbutită, şi unul de previziune complet greşită în celebra sa lucrare Primii oameni în lună (1901) încă pasionantă acum patruzeci de ani, şi care azi nu ştiu dacă mai are valoare nici chiar ca literatură pentru copii. Copiii continuă însă şi acum ca şi altădată să guste basmele, adică fantasticul simplu şi curat, şi calul năzdrăvan, care într-o clipă ajunge în înaltul cerului, nu se lasă înlăturat de navele cosmice. Şi e greu de presupus, de asemenea, că vreo navă spaţială o să ajungă în ţara tinereţii fără bătrîneţe a lui Ispirescu. Aici, nava visului şi a fanteziei, a poeziei cu un cuvînt, îşi păstrează încă întâietatea. Mereu vii sînt povestirile în care din fund de oceane sau din desişul pădurilor virgine apar animale din ere geologice străvechi. Jules Verne cu Călătorie în centrul pămîntului este şi aici precursor. In Lumea pierdută a lui Conan Doyle, cîţiva savanţi naturalişti descoperă în pădurile Amazonului o faună monstruoasă de mult dispărută. Intr-o povestire a lui Ray Bradbury (ns. 1920), Sirena pentru ceaţă, un monstru marin de acum un milion de ani, înalt de cincizeci de metri, atras de urletul sirenei pentru ceaţă a unui far, vine din fundul oceanului, îmbrăţişează farul şi îl dărîmă. Se întrebuinţează tot mai mult astăzi în construirea literaturii fantastice urâtul, murdarul, oribilul. Rezultatul, orice cititor îl poate repede simţi. Nu mai avem de-a face cu un efect de artă, ci cu un efect de dezgust, ca în faţa unor fapte reale de urîţenie, de murdărie, de oroare. Dacă aceasta vor scriitorii unei asemenea literaturi, atunci nici nu rămîne vorbă că îşi ajung întotdeauna scopul. Acest soi de produse nu are nimic comun cu fantasticul aşa cum ne-am deprins să-l înţelegem, întemeiat pe tentaţia misterului, pe atracţia invizibilului şi pe o nevoie de cunoaştere poetică adîncă. 88