Viaţa Românească, 1970 (Anul 23, nr. 1-12)
1970 / nr. 2
al. a. philippide însemnări despre fantastic De la început şi în chip hotărît trebuie spus că fantasticul, ca să producă un efect adînc, nu trebuie construit aşa încît să fie cu totul în afara lumii posibile. O literatură fantastică bună nu se lipseşte de viaţa de toate zilele. E.T.A. Hoffmann spune într-un loc : „Picioarele scării pe care te urci în regiunile fanteziei trebuie să fie fixate bine în viaţă, astfel încît oricine să se poată urca“. Acest precept al unui scriitor mai priceput decît oricare altul în construirea fantasticului este de urmat întotdeauna. Totuși, astăzi preceptul lui Hoffmann nu prea este luat în seamă. De exemplu, din antologia Les chefs d’oeuvres du fantastique, rassemblés et présentés par Jacques Semnberg, Alex Grail, Jacques Bergier, Editions Planete Paris 1967, o parte însemnată o formează povestiri ale căror întâmplări se petrec într-o lume creată de toutes pieces, anume pentru ele. Maniera aceasta pare să fie astăzi tot mai mult folosită pentru producerea fantasticului. Desigur că şi la cultivatorii mai vechi ai fantasticului, la un Edgar Allan Poe, la un Villiers de l’Isle- Adam şi la alţii, cititorul este citeodată introdus într-o lume puţin obişnuită şi care nu este chiar cea de toate zilele. Dar această lume, aceste locuri în care se petrec fapte stranii ar putea totuşi să existe. Nu te vezi transportat deodată în ceva care este alături, dincolo, cu totul în afara oricărei închipuiri posibile. Hoffmann îşi plasează povestirile în Berlinul de pe la 1815—1820 sau în orăşele provinciale. Villière deasemenea îşi situează povestirile sale „crude“ şi „insolite“ în Parisul vremii lui. Poe însuşi, cu acel realism al fantasticului care îi aparţine, fixează întotdeauna locul povestirilor sale cu precizie. Voi ilustra cele spuse pînă acum comparând o descripţie a lui Poe cu una a lui Howard Lovecraft (1890—1937), considerat drept un urmaş al celui dinţii în ce priveşte creaţia fantastică în literatura Statelor Unite. Iată, în Căderea casei lui Usher, de Edgar Poe, cum se iveşte în faţa povestitorului clădirea veche şi neprietenoasă : „Pe-o vreme lîncedă, întunecoasă şi molcomă de toamnă, cu nouri care atîrnau apăsător de scunzi în văzduh, umblasem singur călare toată ziua printr-un ciudat de trist ţinut şi ajunsesem în sfîrşit acuma, cînd începeau să se apropie umbrele serii, la casa melancolică a lui Usher. Nu ştiu cum, dar de la cea dintâi privire pe care am aruncat-o asupra clădirii, o impresie de nesuferită mîhnire îmi pătrunse spiritul (...) Mă uitam la priveliştea din faţa mea — la casa aceea şi la înfăţişarea locurilor dimprejur — la pereţii înfioraţi de frig — la ferestrele ca nişte ochi fără expresie — la cele cîteva trestii — şi la cei cîţiva copaci rebegiţi, cu trunchiuri alburii — mă uitam cu o nesfîrşită prăbuşire a sufletului (...) Era o îngheţare, o năruire, o lîncezeală a inimii (...) De ce oare — m-am întrebat eu oprindu-mă — de ce oare priveliştea acestei case mă turbură atît de cumplit ? Mister de nedezlegat. Cu toate acestea, nu puteam să mă împotrivesc posomoritelor închipuiri care mă năpădeau în timp ce stăteam aşa pe gînduri (...) M-am gîndit deodată că dacă amănuntele acestei privelişti ar fi orânduite altfel, dacă s-ar schimba puţin tabloul, atunci poate că s-ar schimba sau chiar s-ar desfiinţa puterea lui de-a stîrni impresii triste ; aşadar, împins de acest gînd mi-am îndreptat calul spre marginea lipoasă a unui iaz a cărui apă gălbuie și lugubră 83 eseu