Viaţa Românească, 1974 (Anul 27, nr. 1-12)
1974 / nr. 1
imaginaţiei ; desigur, experimentarea şi controlul sunt indispensabile şi necruţătoare, dar ele — ca să zicem aşa — nu îndeplinesc decît un rol ulterior ; nu conduc, sunt în ariergardă, nu printre cercetaşi. Legea, teorema, teoria stau la capătul unui drum (unei aventuri ?) unde primul pas îl fac puterea iscoditoare şi impulsul imaginativ al omului de ştiinţă. Reprezentanţi atît de feluriţi şi de iluştri ai fanteziei ca Hyeronimus Bosch, Baudelaire şi Jules Verne au dovedit cu prisosinţă capacitatea prevestitoare a celui denumit (de nu cu dispreţ, în orice caz cu oarecare condescendenţă), artist. Multe din înfăptuirile — şi foarte bune şi foarte rele — ale veacului nostru au confirmat întru totul darul acesta — să-i zicem profetic ? — al unui Aldous Huxley, unui Prânz Kafka, unui Thomas Mann. Drept care am fi ispitiţi să afirmăm (nu fără sfială, dar şi fără a şovăi) caracterul esenţial viitorologic al operei artistice ca atare. In domeniul SF lucrurile se prezintă atît de net şi categoric, exemplele sunt atît de numeroase, realitatea s-a arătat mereu aşa ductilă imboldurilor minţii jucăuşe incit, trecînd din genul acesta, totuşi limitat, pe cuprinsul mai vast al artei în general, poate fi socotită ca un truism constatarea însuşirii profetice a oricărui artist. Şi n-avem de ce ne scandaliza : oare, conform definiţiei lui Balzac, menirea genului nu este de a căuta printre hazardurile adevărului ceea ce trebuie să pară probabil tuturora ? Oare imaginaţia, fantezia (să-i spunem pe nume !) nu prelucrează, mai intens decît orice altceva, datele realului ; oare talentul nu făureşte opere în care viaţa trăieşte mai concentrat şi mai intens chiar decît în fapt ? Dacă-i aşa (ori măcar parţial aşa), atunci însăşi denumirea SF — deşi atît de abreviată — e totuşi un pleonasm. Ştiinţa — la nivelul ei cel mai înalt — nu se poate lipsi de fantezie, iar fantezia — dacă vrea să prindă cheag, să intereseze, să reţină — nu se poate lipsi de punctul de pornire, care e realul. Dostoievski a spus-o de mult : fantasticul e inextricabil legat de starea de fapt pe care o interferează. Genul literar consacrat de autori ca A. E. Van Vogt, Ray Bradbury, H. P. Lovecraft, J. R. R. Taikevi, I. Asimov, Cl. D. Simak, J. Atkins, J. Blish, genul literar îndrăgit mai ales de tineret şi de o clasă de cititori situaţi în zone nesofisticate, poate însă îndritui concluziile categorice pe care ne-am permis a le enunţa ? Nu trecem poate prea dezinvolt de pe un plan pe altul şi nu propunem formule prea largi ? Dar noi susţinem că Dante, Dostoievski, Goethe, Cervantes, nu sunt mai puţin fantastici decît cei mai sus menţionaţi, şi nu ne îndoim că Stendhal, Gogol, Lautréamont, Rimbaud, I. L. Caragiale, Joyce şi Proust au fost anticipatori. SF nu mi se pare decit un mijloc de a înţelege fenomene mai cuprinzătoare, un post de observaţie de unde se zăreşte o mare întindere de adevăr : adevărul calităţii superioare a născocirii, care e tot una cu fantezia, care se confundă cu profeţia, care nu-i decît neîncetata prelucrare şi rodire a realului în vederea realizării realului viitor (în sensul în care Ruskin şi Wilde au spus că viaţa imită arta). Căci ficţiunea (fantezia în franceză şi engleză e denumită fiction) nu-i decît numele discret al realului latent, iar artistul — şi cel „distractiv“ şi cel grav — nu-i decît cel care, cu antenele rapide ale talentului, îl presimte, îl descoperă, îl înfăţişează dinaintea ochilor noştri neîncrezători şi cugetelor noastre îngrijorate. n. Steinhardt