Viața Studențească, ianuarie-martie 1970 (Anul 15, nr. 1-12)
1970-01-07 / nr. 1
TIMIȘOARA Practica pedagogică este, pentru studenții unei universități — a căror pregătire are drept principală finalitate munca în învățămînt — un laborator în adevăratul sens al cuvîntului. în acest cadru se pregătesc studenții pentru a deveni profesori. Sub auspicii competente și științifice, practica pedagogică trebuie să-l înarmeze pe viitorul profesor și educator cu tot ceea ce e esențial, în cunoașterea și exercitarea, după terminarea studiilor, a acestei profesii. Contactul viu care se realizează pe această cale intre student și școală, intre student și elevi, e singurul în măsură să trezească interesul și pasiunea, dragostea pentru munca de educator. Prin urmare, practica pedagogică a avut și are cu precădere în contextul actual al societății noastre o profundă semnificație socială. Ea este aceea care pregătește, în primul rînd, pe profesori. La Universitatea din Timișoara, această latură a activității studenților din penultimul și ultimul an se bucură, în general, de atenție și apreciere. Dar, privind mai „obiectiv“, mai detașat, dintr-o perspectivă mai largă, cu mai mult simț de răspundere, practica pedagogică a studenților timișoreni e acum, la încheierea ei, pentru contingentul de absolvenți care peste șase luni va fi trimis în școli, departe de a fi mulțumitoare. — „Dincolo de activitatea conștiincioasă a majorității studenților noștri in școli, sunt unele dificultăți de organizare a acestei practici, care afectează direct conținutul ei (adică lecții de specialitate, activități educative, întocmirea fișelor psiho-pedagogice etc.) — afirma tovarășul prof. univ. dr. Nicolae Apostolescu, șeful cabinetului pedagogic al Universității. Numărul orelor de practică pedagogică a scăzut în ultimul timp, acestea fiind eșalonate pentru fiecare facultate, în câte o zi pe săptămînă și, cum în grupe studenții sunt destul de numeroși (10—15), nu se pot susține tipuri de lecții diferite la clase diferite de către fiecare student, așa cum ar trebui, pentru ca el să învețe realmente ceva din această practică. De ce așa de mari grupele ? Fănuș BÂILEȘTEANU (Continuare în paginile 8-9) Sub auspicii neadecvate VACANȚA S-A DUS, SESIUNEA BATE LA UȘĂ. CUM O ÎNTÎMPINĂM? — Ne răspund colegii de la Institutul de construcții în aparență un asemenea sondaj al revistei noastre poate fi considerat prematur... Abia ne-am întors din vacanță. O discuție purtată cu reprezentanții în consiliile profesorale și șefii comisiilor profesionale din facultățile Institutului de construcții ne-a convins de oportunitatea stringentă a unei asemenea întrebări. O notă generală bună o dă măsura adoptată de toate comisiile profesionale (mai puțin cea a Facultății de instalații pentru construcții) de a iniția încă înainte de vacanță discuții cu studenții repetenți și cei care au absențe repetate la cursuri și seminarii. Participarea decanatului și a reprezentanților biroului de partid din facultate la aceste discuții a accentuat caracterul de seriozitate al acestor adunări specifice, atestînd în acelaș timp hotărîrea tuturor factorilor de răspundere de a nu tolera rabatul de la obtigațiile universitare. Tot în legătură cu această „categorie specifică“ de studenți semnalăm punctul de vedere propus de reprezentanții în consiliile profesorale de a manifesta maximum de exigență în acordarea echivalărilor, avind in vedere că Regulamentul privind activitatea profesională a studenților in art. 35 prevede : „Decanul facultății poate (sublinirea noastră) scuti pe studentul care repetă anul de cel mult 4 din obligațiile de promovare la care a obținut în anul universitar anterior note de minim 7, recunoscîndu-i-se notele respective“. Regulamentul nu prevede deci obligativitatea echivalărilor, lăsînd a aprecierea decanului atît numărul cît și eventualitatea echivalării însăși. Studentul Ștefan Stănescu, președintele Consiliului U.R.S. ne-a făcut cunoscute în acest sens citeva din problemele multiple pe care le ridică studenții repetenți în cadrul anilor de studii, întrucit studentul repetent care beneficiază de recunoașterea unor note este scutit de frecvență la activitățile respective, colectivul din care face parte nu-l poate asimila și nici antrena în diversele acțiuni ale sale. Poziția față de asociație a unor astfel de studenți merge pînă la formulări de genul : „voi nu-mi dați nimic, eu nu vă dau și mă descurc și fără voi. Am examene echivalate...“. P. ANDREESCU (Continuare in pagina a 4-a) I • Giobet ralierii succesului • Teribilul flagel — cancerul — va fi înfrint ? (pag. 10) Umbra geniului Prin scris, omul se eliberează de obsesiile sale sau și le întreține. Voi scrie astăzi despre o obsesie, care, sînt sigur, nu este numai a mea, și pe care nu pot sa n-o păstrez. La Facultatea de limbă și literatură română, pe care am absolvit-o de curînd, toate amfiteatrele, toate sălile, fiecare ungher, poartă în ele umbra profesorului Călinescu, umbra geniului... Cînd ieșeam din bibliotecă sau din sala de curs, simțeam deseori cum se îndoaie pereții peste mine și se prăbușesc într-o imagine a adevărului despre ceva, despre lumea unei cărți sau a unei idei și mi se zbatea gîndul, cutremurat de Marele Gînd al aceluia care-și alunga umbra pe culoare, al aceluia ce era chemat, chiar dacă fusese cunoscut fizic ori nu, simplu. Călinescu... Și oricît de frondeur mi-era spiritul, și oricît de pornit să dărîme mituri și idoli, se închina în fața strălucirii umbrei lui și fără să vreau, închega din priza translucidă a istoriei literelor chipuri surprinzătoare și întoarse, asemenea domniei bona. Mi s-a povestit despre cursurile lui, la care amfiteatrul se încărca de oameni bîntuiți de setea de a-l auzi, la care se asculta de la ferestre, de pe holuri, la care migrau studenți din toate facultățile orașului, plecînd poate de la cursuri interesante, dar... Nu l-am auzit niciodată și a fost acesta unul dintre motivele pentru care am regretat că nu am născut prea tirziu, că n-am avut prilejul să umblu fantastic prin cuvîntul lui, mai demonic decit litera scrisă, peste lumi risipite în spațiu și timp, de la Ghilgameș pînă la mirajul Renașterii, să aud ecoul melosului dacic păgîn vibrînd în orga cosmică ce s-a numit Eminescu...I Pentru o compensație tirzie, i-am căutat înverșunat cărțile și m-a durut cînd n-am reușit să găsesc vreuna despre care auzisem, în biblioteca facultății care ar trebui să aibă, inainte de orice, absolut toate scrierile lui. Mi-am dorit, și îmi doresc să am cartea lui cea mai completă, acea titanică istorie a literaturii românești, s-o recitesc mereu ca pe o carte de căpătîi, a oricărui împătimit de literatura noastră. De câte ori mă întorc în facultate, mă copleșește umbra lui, mă împărtășesc din mîndria unei amintiri de preț, aceea de a fi fost student în forumul în care a oficiat el. Și cer acum iertare profesorilor mei pentru un fapt, ascuns ca pe o taină de suflet, că uneori, în timpul Dan FRUNTELATA cursurilor, eu mă gindeam la Călinescu...