Viitorul, octombrie 1919 (Anul 13, nr. 3478-3506)
1919-10-18 / nr. 3493
IIN PARTID sj Romsonff nu nuiit ^§1 |||§lyilii IIII Ilii HI. In momentul prefacerilor mari ale sumei partidul d-lui Take Ionescu a crezut nemerit ales momentul de a-și schimba titulatura, adăugând la acela de democrat pe unionist. E drept că nu ar trebui să ne surprindă această schimbare de titlu la un partid care și-a făcut parte-se o specialitate de acest fel de transformări verbale, de exterior și de firmă In viața ta. E destul să spunem să •același partid, cu același șef, cu un stat-major compus din aceiași oameni și cu un spirit de partid care a rămas acelaș, s’a numit în timp de șcase sau șapte ani, „ conservatorii omorat“, „conservator“ sadea în pribegie, „conservator-radical“ la Paris, apoi „conservator-nationalist“ ,când ne-am reîntors la cămimirite părăsite pentru ca după opt luni să se schimbe din nou titlul în acela de „unionist“. . . E prea multă prefacere exterioară, într un timp relativ foarte scurt, pentru ca firmele să aibă vreun alt înțeles decât capriciul de variație al șefului ! Dar titlul unui partid politic nu este un lucru așa de secundar, eram se pare acelora ce-l schimbă prea des, căci titulatura lui e ceva mai mult decât o firmă de comerț, care poate fi schimbată indiferent de felul și calitatea mărfei ce se vinde înăuntru ! Partidul național-liberal nu și-a schimbat în timpuil acestor transforări de titlu, pe al său, tocmai în virtutea acestei puternice legături, acestei intimități dintre titlu și program, tendințe și idealuri. Partidul nostru niciodată nu a fost decât liberal și național, pentru că titulaturaera o condensare în cuvinte a unui i întreg trecut politic. Astfel el s’a numit „liberal“ și „național“ pentru că de la 1848, de atunci de când începe aurora vieței moderne a României, el nu a încetat (de-a fi apărătorul libertăților, contra privilegiilor și susținătorul egalităței •de.. 'drepturi în stril contrar-'concediti unei oligarhica a diferențelor de clasă socială. Toate actele mari ale partidului nostru — care sunt de altfel împletite cu însăși destinele neamului nostru — au caracteristica de a fi esențialmente naționale, ceea ce explică al doilea epitet al titulaturii partidului nostru. Astfel alcătuirea „guvernului provizoriu“ după 1848, care este prima manifestare a Românilor de a fi lăsați să se guverneze singuri fără amestecul străinilor, actul Unirei Principatelor, războiul pentru independența țarei. Regalitatea, înfăptuirea României Mari sunt atâtea acte mari la care partidul liberal a contribuit în cea mai largă măsură, ceea ce face ca naționalismul, liberalismul și democratismul său să fie titluri de glorie pentru el, ce nu se pot uita. Și întrucât privește democratismul partidului nostru, care nu s’a temut de-a merge foarte pronunțat spre stânga activitatea sa contra „privilegiilor“, activitatea sa prin făurirea Constituției din 1866, modificarea ei în 1884, marile reforme agrare și înfăptuirea votului obștesc sunt iarăși atâtea titluri care dau dreptul acestui partid de a-și revendica tntulatura de „liberal“ nu ca un simplu [UNK]cuvânt, ci ca un rezumat al întregului său trecut politic. Și în vreme ce partidul naționa liliberal nu și-a schimbat numele, nici tendințele, partidul conservator de 60 de ani nu a făcut decât să se svârcolească inutil în lupte intestine, în intrigi și în combinațiuni pentru șefie. Dar pentru alternarea partidelor la ■putere, care este o cerință a unui regim constituțional, faptul că n’am avut în țară un adevărat partid conservator nu poate fi un lucru de care să ne simțim satisfăcuți. Dacă conducătorii partidului conservator ar fi știut să reprezinte ideea conservatoare, și își vor fi dat un program consecvent desigur că acest partid ar fi putut juca un rol în mersul evenimentelor din țara noastră. Dacă acest partid ar fi știut să rămână și să fie un partid conservator ar fi trebuit să fie tocmai cea mai înflăcărată grupare naționalistă pentru că, prin definiție, conservatorismul este apărătorul a tot ceea ce se leagă de trecutul ființei etnice a unui popor. Dar în loc să fie astfel, partidul conservator a fost mai degrabă susținătorul intereselor străine. El a admis regimul consulatelor, în care consulii străini erau aceia carii se amestecau în afacerile interne ale țărei, și ajutau pe unul sau pe altul a se impune Domnitorului. Apoi în războiul data 1877, conservatorii n’aui știut să vadă i în ce direcție trebue să se miște țara și ce act de energie era necesar pentru a eși din vasalitate. Partidul conservator de asemeni ar fi putut juca un rol efectiv și salutar în economia națională, dacă el s’ar fi făcut — cum, era de așteptat din punctul de vedere al doctrinei conservatoare — apărătorul muncei naționale, luptând contra tendințelor de internaționalizare a economiei țării. Dar în locul acestei concepțiuni ■ conservatoare, partidul conservator a admis șefia unui bărbat politic care tocmai face din internaționalizarea avuției naționale o adevărată profesiune. De asemenea în politica financiară partidul conservator ar fi trebuit să susțină menajarea veniturilor statului, printr’o politică de economii. E de ajuns să ne reamintim desfrâul cheltuelilor de pe vremea guvernărilor conservatoare acea „revărsare a Nilului“ de care se foloseau atît de larg membrii clubului conservator, pentru a ne convinge de risipa banilor stabilii ce s’a tolerat totdeauna în politica conservatoare. In rezumat, deci, constatăm că partidul conservator n’a avut niciodată un program bine definit, încadrat în doctrinele conservatoare și că titulaturile variate ce și le dă nu fac decât să arate lipsa unei convingeri cu adevărat conservatoare. Iată de ce în aceste momente de o hotărîtoare importantă pentru țara noastră, avem în fața urnelor un partid puternic care știe ce vrea, care a înțeles menirea și rostul lui, și alături de el frânturi de partide cari pentru a-și da iluzia unei vieți politice sunt nevoite a recurge la lingușirea intereselor străine în arabă, și ia demagogie sterilă ori provocări de revoltă în interior. Bunul simț al poporului nostru va ști să aleagă și de data aceasta grâul de neghină, politica de confusie și politica de convingere. egissassiga fARfl PROGRAM o „Gazeta Bucureștilor” ä E^es^ssssa m^m^^m^msm^m^msssimmi^msvsmm^ Colaboratorii ziarulosi „ta Belgique" vor fi judecați pentru atitudinea lor* din timpul ocupației germane. In toate țările mari au avut nenorocirea să Iuniască, sub ocupațiu unaa dușmană, s-a întâmplat același fenomen : s-au găsit ziare și ziariști cari să se pună în slujba intereselor inamice. Noi am avut „Gazeta Bucureștilor“, francezii au avut „La Gazette des Ardennes“ redactată de ziariști ali căror proces se judecă actualmente de consiliul de războiu din Paris, iar Belgia a avut „la Belgique“ al cărui proces a început să se judece la Brabant. Cetera ,,La Belgique".! Ziarul cu titlul de mai sus, publicat în timpul ocupațiunei, sub centaura germană, a avut o acțiune tea atât mai deprimantă asupra moralului public, cu cât era adesea scris cu tiaJent de ziariști din care unii aveau vervă și îndemânare. Se citează cazul lui Auguste Huit care redacta rubrica „Le jour de guerre“ și știa că se strecoare t cu o artă perfidă comentarii germanofile în note cari păreau imparțiale și obiective. Apoi Raymond Nyst, care aducea la ziar nota unei filosofii sceptice, a pledat cauza germană atunci când Germanii au vrut să silească la muncă pe Belgienii cari nu lucrau din patriotism. Apoi a servit Germania când aceasta a dus campania pacifistă, și a scris lungi serii de articole din cari intențiunila Kaizerului erau „camuflate“ cu ideologia umană. Andre Morossée redacta „La petite •gazette“ în cari se găseau denunțuri și articole în cari se scuzau și se luau ușor în glumă, cele mai mari abuzuri ale germanilor, rechizițiile forțate,, deportările. Oisilali acuzați In afară de colaboratorii regulați ai ziarului, vor figura pe banca acuzaților . Ledoux, al cărui rol era de a discredita opera Comitetului național belgian de ajutor și alimentare, de a lăuda măsurile luate de ocupanți astfel încât să convingă pe oamenii creduli că interesele lor errau mai bine servite de germani, decât de belgieni, apoi Gximberschs, care făcea recortagiu la consiliile comunale și tribunale. Jean Moressee, care era stăpânul afacerei și aproba compoziția și punerea în pagină a ziarului. Reștimea cerntră patriei Timp de patru ani, zice ministerul public in rechizitorul său — „La Belgique“ și-a continuat opera răufăcătoare. Când Germanii au încercat să distrugă unitatea belgiană, ziarul le-a acordat cel mai desăvârșit concurs. Intr’o serie de interviewuri în care conducătorii mișcărei separatiste erau acoperiți de elogii se relatau planurile distrugerii patriei belgianta, se preconiza depunerea guvernului belgian și alipirea Fliandrei la Țările-de-Jos. Sub titlul „Flandra autonomă“ , ziarul făcea o dare de seamă ditirambică a ceremoniei în care separația a fost adusă la cuajoștiința poporului din Bruxelles. Raporturile cu teairaicul Cari au fost raporturile ziarului „La Belgique“ cu inamicul ? Aceasta o va stabili, în instanța de judeicată, ministerul public. Pare sigur că numeroase articole au fost direct inspirate de comandatură și că ocupantul vedea, cu ochi buni apariția unui ziar care-i servea aici de bine scopurile. In mai multe rânduri Germanii au făcut, în favoarea acestui ziar, rechizitii de hârtie." Au constrâns pe notari să de dea nubiicitate și au sustras ziarele consurate de sub jurisdicția tribunalelor belgiene, atât din punct de vedere civil cât și penal. Rămâne de stabilit dacă „La Belgique“ a primit subvenții de la inamic. Din orice caz afacerea a fost foarte rentabilă, deoarece directorii asociați și-au împărțit profitul, Ioane se riducă la aproape cinci milioane. Aceste sunt, în linii mari, aniră muntele acestui proces, care va face manevt © înot în Belgia, unde e considerat c a procesul „defintism“-ului de care peligieniii au suferit așa de mult în timpul ocupat’ei „CA LA PARIS!"... De multe ori când un film de cinema este imoral prin apelul la crimă, sau prin nota luieensuală, el merge la noi, pentru că a fost și la Paris. O carte frapenză poate fi tradusă, și poate intra în mâna oricăreei domnișoare romanice, fie chiar când se traduc unele pasagii din Zola sau pagina aveaa faimoasă din „Călugărița“ lui Diderot O piesă d iî-alru oricât ar fi de irida cemică, nu se poate critica pentru că el a reprezentat și la Paris ! Acesta £ Dig'■m^ork această scuză, iare vâlou LSSi ni.. ibuo. JD ® ie aceasta ! Pentru că este >00 via jeane îi neglija aceia cari au pe buze... .ui la Paris“. Este că acolo există o atât de puternică cultură în rit frivolitățile ne pot avea același efect dăunător educației cum pot avea la mai, aceleași lucruri transplantate de pe malurile Seinei pe acelea ale Dâmboviței, întrucât privește teatrul, desigur că la Paris ele pot reprezenta piese decortate, pentru că ele se dau în anumite teatre unde publicul știe la ce se poate aștepta înainte de a intra. La noi, unde nu s-a făcut această selecție, diasigur că este periculos a reprezenta pitese ce sunt certate cu morala. De asemenea multe filme de cinema ar putea fi oprite tocmai pentru că nu simt îndeajuns de morale prin pedepsirea viitului Deci nu tot ceea ce e la Paris acceptabil, ne poate permite fără rezerve la noi ! Petromus A C ECOURI merica nu numai că a reluat relațiile comerciale cu Germania, dar la Hamburg și New-York s-au înființat câte un consorțiu germano-american cu un capital de câteva miliarde de dolari care va înlesni aprovizionarea Germaniei cu materii prime.u ocazia decorărei orașului Paris cu Crucea de război, vor avea loc mari serbări populare care vor dura trei zile. Primăria va da un banchet monstru, apoi va urma defilarea prin fața Primăriei a reprezentanților tuturor orașelor franceze care au fost decorate cu Crucea de război. Publicul va asista gratuit la reprezentațiile de la opera comică, Comedia franceză, Odeon, Chatelet și alte teatre. Se va organiza de asemenea și o escursie în afară de oraș pentru vizitarea locului de unde a pornit lupta comandată de generalul Galieni. CAB.. A ^ o 1 HOTE CAZUL AVERESCU MU ® MU Hire? Când am analizat nenorocitul tratat preliminar de la Buftea și am arătat opiniei publice greșelile enorme săvârșite de generalul Averescu, ziarele sale, într’un ton agresiv și provocator, se mulțumeau isiau răspundă că Președintele „Ligei Poporului“ nici nu stă de vorbă cu acei cari au îndrăzneala sail acuze de trădare de țară... Fără a aduce atunci această acuzațiune generalului Averescu, am dovedit insăl că fostul președinte al consiliului a săvârșit la Buftea greșeli așa de grave, încât demisiunea sa din înalta demnitate pe care o ocupa, s’a impus. In loc să execute mandatul pe care-l avea, de a trata cu inamicul „cu mâna pe sabie“, generalul Averescu a semnat cu ochii închiși un trata preliminar de pace, a demobilizat armata în grabă, a primit trunchiarea țârei fără să privească măcar harta care o cuprindea, a permis trecerea trupelor germane prin Moldova înainte chiar deseminarea preliminariilor, primejduind astfel siguranța misiunilor alate, de l a lași Când am dovedit că generalul Averescu, în tratatul pe care l-a încheiat și semnat cu Rakowsky, a abandonat bolșevicilor Basarabia olțgându se în scris să o evacueze și să nu se mai amestece în viața politică și administrativă a acestui pământ românesc, abea unit cu țara mumă, — președintele „Ligei Poporului“ a îngânat că era vorba de... „un petec de hârtie“. In sfârșit, eri, complectând opera noastră de purificare morală, am dovedit cu un document scris chiar de mâna generalului Averescu cum că d-sa, pe când se afla în activitate de serviciu, și comanda ."iiața inamicului armata II-a, trata LA SEPTEMBRIE 1916 cu nemtofilul Lupu Costache intrarea sa în guvernul de pace separată cu Puterile Centrale al lui Petre Carp. Asta, o lună după declararea războiului ■nistru !... Dacă în Franța, în Anglia sau îm Italia, s-ar fi produs o asemenea dovadă în contra unui general în activitate, el ar fi fost de-a dreptul trecut în rândurile trădătorilor de patrie. Actul acesta al generalului Averescu le explică pe celelalte: pacea de la Buftea, corespondența cu Mortensen ,i tratativele de a înlocuii guvernul Marghiloman din 1918. Ca militar, ca om politic și ca român, generalul Averescu e descalificat. E cea mai ușoară sancțiune a grelelor sale păcate. Ziar si Ziarul „Dimineața“ laudă hotărârea luată de partidul socialist, nu numai de-a se abține dela alegeri, dar și pentru hotărârea de-a merge până la greva generală și la acordul peste graniță în baza solidaritatei internaționale. Ziarul subvenționat de Ica și da fondurile visterei rusești nu poate decât să laude orice act id de solidarizare cu interesele străine. Dar atunci când se laudă greva, ar trebui ca [UNK]*pentru că importal covârșește din ce bunii amici ai lucrătorilor să-și aducă aminte că în conflict este ce lucrătorii tipografi pe eleslia salariilor „Dimineața“ și „Adevărul“ erau în fruntea lockout-ului de patroni. Ce ușor este a face pe umanitaristul când punga nu e pusă la contribuție, demnilor internaționaliști de la „Dimineața“! In trecut fruntașii și întemeetorii Partidului Național-Liberal au făurit Unirea Principatelor, au desființat vechile nedreptăți, au înfăptuit Împroprietărirea țăranilor și secularizarea averilor mănăstirești. Partidul Național-Liberal a făcut războiul înpotriva dușmanilor de veacuri, dobândind la Plevna și Grivița, Independenta și Regatul. Partidul National-Liberal a îmbunătățit învoelile agricole, înființând Băncile Populare, Obștiile și Cooperativele, precum și școli la sate. Tot Partidul National-Liberal a făcut războiul pentru întregirea neamului și a înfăptuit Reformele, împroprietărirea și votul obștesc. Partidul National-Liberal susținând astăzi politica demnității și apărării naționale, luptă pentru întregimea revendicărilor noastre și pentru deplina independentă și suveranitate a României Mari. Problema schimbului îngrijorarea cercurilor diriguitoare.— Repercutiunea schimbului asupra exportului francez: întreaga viață depiindte astăzi de acoateză problemă, în aparență cu totul străină de svârcolirile existenței. Totuși de ea atârnă revenirea la normal și tot ea hotărăște care puteri vor ocupa rândurile de frunte în viața economică. Finanța, căreia victoria Antantei i-a redat strălucirea de-i fusese întunecată de înfrângerea de la 1871, se găsește acuma, dacă nu într’o sitemațiune mai grea decât chiar a țării noastre, dar într’unna foarte apropiată de aceia a României. In fruntea tuturor națiunilor, intelectualicește și moralmeente, în al doilea sau al treilea rând, când e vorba de forța ei economică. Ii lipsește puterea de expansiune comercială și nu se poate ține seamă de certitudinea unei producțiuni viitoare îndestulatoare pentru repunerea Franței în locul ce i se cuvine, spre a se ajunge acolo, mai trebue vreme multă, și i dacă așteaptă până atunci, desigur că marea Republică Latină nu va mai găsi loc pemtru plasarea produselor ei. Spiritele optimiste se bizue pe bogățile solului, pe priceperea precum și pe economia tradițională a poporului francez. Uita însă acești iluzioniști că Francezul de azi — și când zic Francezul de azi înțeleg să numere clasa munotorimei — a pierdut mult din prevederea lui trecută. Pornit spre petreceri costisitoare, el nu mai cântărește când e vorba să-și deschidă punga. Dar, și în cazul în care s’ar putea conta pe economia prevăzătoare a Francezului, tot nu s’ar putea îndrepta răul de care suferă țara. Depu Aarea francului francez pe piețele londoneză și new-yorkeză, precum și pe acelea ale țărilor neutre, este un motiv puternic de îngrijorare. Cercurile diriguitoare, cu toată silința de a se arăta încrezătoare în vizor, lasă totuși să se întrevadă teama de care sânt cuprinse. Și această teamă este mult mai justifica decât aceia a unora din opoziția conservatoare românească. Românii, din fericire, se găsește într-o situație excepțională, care-i permite să se refacă repede, în ciuda dușmanilor și asupritorilor ei. Ea are cerealel? 41 petrolul, a căror lipsă pretutindeni face să nu se simtă boicotul ce ar voi să decreteze Americanii în centra noastră. Franța nu poate avea independența mnicei națiuni române. Ridicarea economică a Franței este strâns legată de producția uzinelor ei; în supraproducția industrială e scăparea Franței prime Pentru a lucra, fabricele au nevoe de materii prime. Acesta e nodul chestiunii. Din pricina lipsei de export, adică în ce mai mult exportul, francul francez scade pe zi ce trece. Find i scăzut, cumpărarea materiilor prime care trebue făcută în străinătate, cere chelttueli enorme, cari, finalmente, nu fac decât să măriască, într’un mod exagerat, costul vieții. Așadar de reluarea lucrului și de începerea unui export intens atârnă cursul flrancului, și de acest curs e strâns legată chestiunea producțiunii și a reînceperii exportului, fiindcă materiile prime trebuesc cumpărate din străinătate. Ne învârtim, deci, într’um cerc vitros. Franța neputând să idea prețurile exagerate ce i se cer pentru materiile prime, în raport cu cotarea fracului pe piețele de unde face cumpărăturile, este silită să-și restrângă comenzile. Această restrângere atrage mărginirea producției, caile neputând satisface decât deabia cerințele consumațiunii interne, francul se vedă sortit unei deprecieri succesive. Dar acearia este numai concluziunea pur teoretică, trasă conform principiilor economice, fără a ține seamă și de unele împrejurări de fapt inevitabile. Este adevărat că francul, chiar dacă nu intervine un aranjament pentru salvarea lui, nu va scădea la infinit. Vine o vreme când nu mai poate scădea și, după o stagnare, începe urcarea. Acest stadiu este determinat, fie do ivirea unor nouă vânzători de materii prime, fie da hotărârea poporului de a micșora consumațiunea internă. In acel moment, vechi, vânzători de materii prime, spre a-și apăra propria lor piele, se văd nevoiți să ridice valoarrea francului. Numai că, până a se ajunge acolo, mai trece multă vreme; și când Franța va putea din nou să supraproducă și să exporteze, va găsi debușeurile pe care se bizuia, câștigate de alte națiuni exportatoare. Din această cauză,trebue să se ia măsuri, cari să accelereze desfășurarea acestor împrejurări, sau să permită reluarea impnitată a exportului. Ce e de făcut ? Propuneri nu lipsesc, bineînțeles, dar până acum nici vina nu s’a pla în practică. S’a zis de unii că Franța trebue ajutată, financiamente, de către Aliați. Alții, ostili intervențiilor oficiale, preconizează plasarea în America a valorilor mobiliare franceze. Aceste două păreri au făcut obiectul unor lungi articole de presă și au găsit susținători destul de competenți, aparținând cercurilor înaltei finanțe pariziene. Fără a avea pretenția de a fi mai perspicace decât a ceai o sorități economice, nu voia el înr totuși a creida că nici una dinte două mopumuri nu ar aduce uluirea Franței. Și spun aceasta, vmzându-mă pe o punte neinteresată a unui fost director al unei mari raftuurii de zahar din sud. După d-sa, pretenția ca guvernele aliate să ajute cu bani este de la sara ei. In timp de războiu s’ar fi putut incinde un asemenea sprijin, fiindcă la vremuri anormale corespund măsuri anormale. Astăzi, însă, o asemenea procedare ar scula în Parlamentele aliate aproape unanimitatea reprezentanților diferitelor țări. Nu e timpul de a se recurge la asemenea mijjoace, atunci când toate resursele financiare trebuesc întrebuințate în primul rând la refacerea sa proprie; pansarea răritei sale trece înaintea nevoilor foștilor tovarăși de luptă. Mai rămâne de văzut prin ce păcătuește propunerea de-a doua, relativă ,la vânzarea valorilor mobiliare. Susținătorii acestui plan cred că cu modul acesta francul se va urca, fiindcă valorile cumpărate de străini vor reveni în Franța pentru plata mărfurilor ce va exporta aceasta din urmă. Mai întâiu, de unde se poate deduce că valorile mobiliare vor reveni în Franța! Nu e mai logic să presupunem că n se vor fi păstrate de deținători, în care caz francul ar continua să scadă,sau chiar dacă francul s-ar urca din prieten încrederei ce i-ar arăta cumpărătorii valorilor mobiliare franceze, Franța ar fi ruinată, fiindcă aceste valori ar pompa în fiecare an sume enorme reprezintând dividendele societăților care le-au emis adică banii francezi ar lua dmmul străinătății! ! Hriana în pas. 2-a Intr’o zi, acum câțiva ani, pe când frecventa anumite saloane selecte din Londra, unde se încingeau discuții mistice și stranii, ca un fulger a fost lansat pe orizontul Europei, acordându-i-se premiul Nobel. Rabindranath Tagore. Numai câțiva selecți exotici cunoșteau farmecul poet înelor sate sacre. Din acea clipă Tangore a fost la modă. Edițiuni numeroase ale poeziilor sale — traduse de Le însuși în englezește, — s’au periuidat una după alta. După poezii au mutat nuvelele. Sentințele filosofice, sadramele, autobiografiile și biografiile până la editarea romanului său din urmă „The Home and the World“ MICI.... . V Ltezu* w tuurnuu ai ran y Tagore a fost mai mult decât moda exotismului literar, a fost acea forță mistică și cuceritoare care a făcut din acest poet adus din depărtările mai mult sau mai puțin ascetice ale Africei, după ce a cutremurat mulțimele — a făcut din el idolul soldaților englezi și americani în tranșee pe tot timpul marelui război. Tagore a știut să vorbească inimei omenești nu numai de lucruri depărtate și subtil metafizice, dar s-a prezentat Occidentului cu o virginitate literară fără precedent cu o complexitate și perfecțiune artistică unică sub toate aspectele. A vorbit de lucruri mai apropiate de noi, de senti..........."sente, în cariera„no.na. u.ciuw, tu cari bunul simt comun se împerechează cu conceptiunea ideală a vieții, a puterilor omenești și a celor divine. Tagore este reprezentantul celei mai puternice și mai adânci poezii moderne, poetul este și cântăreț, el este muzicantul și pietonii Indiei laolaltă, căci dansul prin talentul său, prin tradițiunile sale de familie personifică toate artele, și în aceste arte se cuprinde până și învățătorul de școală ca și filantropul. Dânsul a venit ca o boare răcoritoare pentru publicul occidental public turmentat de toată setea impresiunilor noi și zguduitoare, impregnat de veleități metafizice și mistice, zdrobit sub călcâiul experiențelor intelectuale cele mai apăsătoare de mai bine de un veac. Astfel Tagore a desfășurat acestui public, avid de senzațiuni nou, de alinare și de triumf sufletesc, nemăsurata sa lume de poezie într’un moment când gândurile noastre, păsurile noastre ne aruncau în cea mai formidabilă catastrofă pe care a cunoscut-o istoria. Anglia — pentru că Tagore a scris pentru publicul apusean în englezește, — recunoaște azi în triumful poetului indicarea propriului său triumf. Tagore reprezintă cea mai fericită întrupare a gândirilor și a sentimentelor indiene germinate și răsărite în India din rezervoriul imens de viață, de patimi și de cuget a anglo-saxonilor, toate acestea exprimate într’o limbă engleză, într’o perfecțiune de îmbrăcăminte expresivă fără pereche. Astfel Tagore a apărut în sute de edițiuni în Anglia, a fost ridicat la mari onoruri până a i se acorda titlul de Sir. Așadar: Sir Rabindranath Tagore! Poetul a primit cu sinceră recunoștință această învestitura cavalerească și ultimele sale edițiuni poartă pe copertă titulatura nobilă. In ochii tuturor și ai lui proprii se citește răsărirea acestei plante exotice și de seră în grădina politică a împăratului Indiilor. Dar poți refuza omagiul? Acordarea titlului de „Sir“ lui Tagore nu înseamnă că Anglia recunoaște Indiei o literatură și o artă proprie, care se poate desvolta și înflori în mod liber sub stăpânirea ocrotitoare a Marii Britanii? Tagore a fost înălțat ca un meteor de-asupra sutelor de milioane mute dintre compatrioții săi și prezentat lumei ca ran produs al colaborării — și nu al dominațiunii anglo-saxone. Dar iată că astăzi poetul se răzvrătește și respinge titulatura nobilă de „Sir“. Tagore a scris viceregelui Indiilor că renunță — ce e drept întrug ton curtenitor, dar tranșant — la titlul său. Dânsul vrea să rămâie numai „Tagore“, vrea să remire în mulțimea mută, mi mai aprește sa se distingă de massa conaționalilor săi prin nici o inobilare cavalerească amintind de Anglia, care îl poate arăta publicului că a intrat în gratiile stăpânitorilor. După Tagore, represiunea britanică cu ocazia ultimei revoluții din Penjeah a fost prea asprte, și că dânsul ia apărarea fraților săi oprimați și persecutați, care prin glasul lui puternic protestează. Guvernul indian — apune Tagore — putea fi mărinimos și să renunțe la forța brutală a armelor contra unei mulțimi umilă și dezarmată, și să recurgă la un regim politic de iertare și de libertate. N’a făcut aceasta și astfel s’a depărtat de la supușii săi terorizați; — și în fața acestui fapt n’are nici o justificare morală. Pentru a înțelege această sentință de condamnare a poetului, în contra guvernului englez din India, trebuie să amintim In adevăr, că pedepse sumare și amide au fost aplicate în Penjeab în contra acelora cari s’au revoltat împotriva ilegei Rocallatt. Vina dezordinelor se datorește unor funcționari localnici cari n’au știut să aplice legile așa de democratice ale Parlamentului britanic cu privire la administrația Indiilor. Anumite curente bolșevice în India au dat ocazie acestor funcționari să înceapă o prigoană strașnică, contra intelectualilor. Arestări, deportări, condamnări la moarte și pedepse aspre pentru populațiunea de jos. In fața acestei situațiuni lupta a început în sufletul lui Tagore. Cine sunt eu? și-a zis: Sunt trup și suflet cu poporul. Sângele meu ca un firicel de apă de munte curge în sângele vieții naționale; orice durere a trupului celui mare atinge și fibra cea infimă, tot plânsullui este și al meu, tot chinul lui mă doare și pe mine. Haina aceia de împrumut, care păirea civilizației engleze, a azvârlit-o departe și a intrat în Inima și în sufletul poporului indian, el care i-a sorbit cel mai bine parfumul poeziei și i-a pătruns mai adânc izvorul cugetării. Rabindranath Tagore este astăzi indian, și luptă alături cu cei mulți pentru redeșteptarea și ridicarea patriei sale! Dar sufletul cel înstrăinat de-ai săi nu-și mai poate recăpăta forma primitivă și patriarhală. Imbrăcămintea britanică a poeziei lui Tagore e un fel de cămașe a lui Nessus. Dânsul poate ușor renunța la titlul de noblețe de „Sir“, dar cu greu va respinge sau arunca departe acea aureolă de celebritate, pe care i-a dat-o Anglia, luminându-i gândurile confuze și sihastre. Tagore ca suflet,, nu mai aparține Indiei, ci Angliei și Imperiului britanic. Formele sale literare, expresiunea sa artistică sunt impregnate de occidentalism. De a-? .•ceia influența sa nemăsurată asupra maselor o aduce nu ed ci gloria câștigată, prestigiul străinătății. Luptător activ în luptele în contra guvernului din Calcutta, care și el caută un compromis, Tagore de departe vede ca o fată morgana visul de artă măreț, arătarea aceia divină a cugetării eterne, care n’a fost a lui, nici a poporului din care a răsărit ci a acelui Occident miraculos pe care acum, într’un gest de indignare și de mânie împotriva Angliei, caută să-l renege pentru totdeauna. L F.■----------COXXTO-------- UN CAZ LITERAR STRANIU Rafinaraian emsam TfIQORE