Viitorul, aprilie 1925 (Anul 18, nr. 5121-5144)
1925-04-01 / nr. 5121
„ Misionarii culturali“ ai partidului naţional "Expresiiunea fericită a d-lui sub., secretar de Stat al internelor Gh. Tătărăscu, — de o fină dar ckastică ironie, — va rămâne în limbagiul politic, pentru a caracteriza definitiv lipsa de scrupule a unui partid politic care, vorbind necontenit de „democratic“ de „libertate” şi de „conştiinţa cetăţenească“ a alegătorilor votului obştesc, — a reintrodus totuşi la recentele alegeri parţiale din Gorj moravuri electorale ce se erodau de mult părăsite. Faptele sunt cunoscute. Ele au fost puse în lumină cu o sobră dar expresivă elocentă de d-l subsecretar de Stat al internelor, în şedinţa de Vineri a Camerei. Nu mai insistăm un detaliu asupra lor. De altfel nici nu au fost contestate, atât erau de bine dovedite. E netăgăduit, deci, că partidul naţional, pentru a cărui activitate trecută de rezistenţă naţională în lupta contra desnaţionalizarei fraţilor ardeleni subjugaţi, d-l Gh. Tătărăscu a avut accente mişcătoare, şi-a inaugurat activitatea electorală adoptând de-a dreptul şi cu o caracteristică desinvoltură, tot ce au avut mai decăzut şi mai bolnăvicios moravurile trecutului regim pensitar din România Mică. In loc de o propagandă cinstită, reală, în care să se expună corpului electoral ţărănesc programul de guvernământ în temeiul căruia partidul naţional cerea încrederea în candidatul ce-l înfăţiişea, în loc de o critică obiectivă şi de bună-credinţa operei legislative a guvernului pe care-l combătea, partidul naţional fuzionat a adus în satele frumosului judeţ oltenesc al Gorjului cete de bătăuşi electorali din fundul matb'lalelor Capitalei. In aplauzele şi exclamaţiile semnificaitive ale Camerei, d-1 subsecretar de sfaait al internelor a citit lista suspectelor personagii, a oamenilor bine cunoscuţi de poliţie, a i profesioniştilor bâtei şi chinorosului, a condamnaţilor şi recidiviştilor, a arestaţilor la ureche şi a stigmatizaţilor sociali cu cari fruntaşii naţionalişti au descălicat braţ la braţ în ţinuţii ril© lui Tudor Vladimirescu, pentru a scoate negreşit din urne pe candidatul lor, care, — culmea deradierei, — îşi lua uneori titlul de „procuror al umanităţei Fruntaşii partidului naţional, cari nu contenesc de a susţine că aduc în viaţa publică a României Mari moravuri occidentale, pe cât de „civilizate pe atât de „democratice“, oamenii cari atacă cu trivialitate dar şi cu nedreptate moravurile politice ale vechiului Regat, — s’au făcut totuşi vinovaţi de reintroducerea in luptele electorale a unor procedeuri de decenii părăsite chiar de aceea ce ei numesc „partide oliigarhice“. Rezultatul a fost lamentabil Partidul naţional, de două ori fuzionat, a fost în coada listei şi a avut cel mai mic număr de voturi. Sfârşind prima parte a admirabilei sale cuvântări, d-l George Tătărescu şi-a exprimat creţuneasca compătimire pentru situaţia în adevăr de plâns în care a ajuns partidul d-lor Maniu şi Vaida. Din răspunsul d-lui St. Ciceo- Pop însă, Camera şi opinia publică au putut vedea că partidul naţional nu-a învăţat nimic din lecţiunea pe care i-au dat-o alegătorii din Gorj ai votului obştesc. In loc să recunoască greşeala ea, în loc să tragă învăţăminte pentru viitor şi să renunţe la ajutorul „misionarilor culturali“,partidul naţional prin glasul d-lui Ştefan Ciceo Pop s-a pronunţat ...împotriva sufragiului universal, sub cuvânt că ţărănimea consideră dreptul de vot drept o sarcină la care ar fi dispusă să renunţe bucuros!... Deşi partidul naţional are circumistanţe uşurătoare, — căci necazul şi înfrângerea sunt rău sfătuitoare, — totuşi declaraţiunea aceasta a fostului preşedinte de consiliu ad-interim al guvernuluiVaida, este semnificativă. Ea arată cât de fals este democraitismul partidului naţional care la o înfrângere electorală răspunde cu... condamnarea votului obştesc. De-o parte alegeri cu „emisari culturalii“ gras plătiţi şi cu cazier la poliţie, de alta parapon contra votului universal, iată două atitudini cari se completează şi cari fixează caracteristica „democratică“ a noului partid naţional, de două ori fuzionat... i - NOTE EDGAR QUINET ÎT' "1.W m —, t-tfr'.s ■ -A* — Un semicentenar scump inimelor noastre — Sărbătorirea in Franţa a jumătătăţei de secol ce-a trecut de la moartea ui Edgard Quinet» este un eveniment care pe noi, Românii, ne interesează direct. Edg. Quinet, a fost un adevărat geniu bun al României , unul din aceia care a presidat la consolidarea sufletului românesc, în avântul lui spre libertate, şi într’o vreme când se părea că libertatea, neatârnarea şi demnitatea naţională sunt noţiuni aplicabile altor lumi, decât aceleia ce se găsea aci la marginele Europei civilizate. Edg.: Quinet a fost un filo român sincer, desinteresat şi deosebit de pregătit pentru a servi cauza noastră ca unul ce ne cunoştea exact.E destul să spunem că într’o vreme în care marele istoric Şincai era foarte puţin cunoscut şi apreciat, Quinet este acela care pune pe Şincai alături de cei mai mari istorici ai Occidentului. O dovadă şi un exemplu de modul cum ne cunoştea aceia care împreună cu Michelet aveau să fie profesori de naţionalism» generaţiei de mari români formaţi la şcoala lor „revoluţionară"» dar eminamente naţionalistă. » La şcoala acestora eroii generaţiei de la 1848, un Ion Brătianu, un Dimitrie Brătianu» un C. A. Rosetti s’au format şi acolo ei îşi-au îmbărbătat sufletul pentru a duce în ţara lor, în Valachia şi Moldova, ideile mari ce aveau să transforme Statul român. Pentru adovedi cât de fault aprecia Ion Brătianu şi C. A. Rosetti» rolul ce l-a jucat în viaţa lor de apostoli ai cauzei naţionale. Edg. Quiret» dăm act în traducere o parte din scrisoarea adresată marelui filo-român în 1848, şi publicată în „Le Courrier Franţais” din luna iunie: „Iubite maestre, vă trimetem primul act al civilizaţiei noastre sociale. El vă aparţine căci e opera voastră. Spiritul vostru a fost acela cane-a însufleţit; ideile voaste am cercat să le traducem. De câte ori, in convorbirile noastre particulare, la eşirea de la lecţiile care noi simţeam cum se măresc nteligenţele în contact cu avântul vostru, şi num inimile devin mai bune, am vorbit ca de un vis despre marile evenimente pe cari azi le vedem implinindu-se! Da» epoca noastră e mare» şi acastă operă este desigur opera lui Dumnezeu. Dar după Dumnezeu» voi şi Michelet, oamenii o inimă dreaptă şi cu glasul puternic ca al nostru» aţi făcut ca epoca de acum să fie aşa cum este. Iubite maestre, permiteţi ca inimele noastre recunoscătoare să meargă spre voi, lăsaţi-ne să vă mărturisim speranţele, temerile, scopul către care tindem". Tonul acesta cald şi interesant al bărbaţilor ce au făurit România modernă» faţă de un Edgard Quinet, ne arată cât trebue să fim şi noi» generaţia ce am moştenit de la ei şi prin ei, o ţară liberă şi demnă, recunoscători filo-românului sincer care ne-a ajutat în timpurile atât de grele ale plămădirei statului români fii !!*■! Fi: • • I. PETRONIUS ai Gpg-spsre-zecelea No. 5121 LEI EX. In TARA 4 LEI ey. în sfrtîrBî&ie ABONAMEMII IN TARA I In streinătate Un an----— — £00 lei I Un an-----------1200 lei Șase luni------— 250 » I 5ase luni — — — 600 » Trei -------— 125 » 1 Trei *----------- 300 » REDACŢIA ABMINISTRAŢIA BUCURIEŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1? Telefoanele: Dirocf la 31/33, Redacţia si Administraţia 49/23 /13/11 Miercuri 1 Aprilie 1925 AlUMCIURB COMERCIALE Se primesc direct la Administratijl ziarului bir Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 2 LEI EX. In TARA 4 LEI ex. In Motote In ARDEAL „Chirile sirlive" minoritar® O manifestaţiufie de un şovinism şi iredentism feroce se semnalează într'un club sportiv minoritar din Oradea-Mare. Afişe incendiare au fost lipite pe zidirile oraşului de către conducătorii acestui club, cari, sub pretextul sportului urmăreau cu totul alte scopuri. Autorităţile au fost astfel silite să intervie pentru a tempera un zel cu totul primejdios siguranţei startului Acest fapt readuce în actualitate chestiunea societăţilor sportive minoritare, care sub această mască, fac o propagandă iredentistă foarte pronunţată şi constituesc adevărate focare de dezordine. Sunt încă în mintea tuituror diferite incidente întâmplate la diverse concursuri trăire Cluburile româneşti şi cele minoritare, cari nu erau decât manifestaţiunile unei arsurde şi nepotolite. De asemenea ne aminitim că in primele timpuri ale liniei, sub masca sportului se organiza fosta jandarmerie ungurească şi se pregăteent cadrele necesare unei mişcări revoluţionetre. In aceste Condiţiuni se simte nevoia unui Control mai sever al societăţilor sportive minoritare, care seamănă prea mult cu acele în care se camuflează armata germană şi ungurească, spre a nu da de bănuit. Autorităţile locale în special au datoria să vegheze ca firma atrăgătoare a exerciţiilor fizice populare să nu ascundă în realitate adevărate focare de ură şi tulburări.Sperăm chiar că însuşi conducătorii acestor cluburi, îşi vor da seama de inutilitatea unor, astfel de manopere şi nu vor forţa luarea urm măsuri cu totul regretabile. Reeditând energica apostrofă a lui Françsic-Vincent Raspail, chimistul a cărui metodă bazată pe distrugerea prin camfor, a paraziţilor producători ai boalelor, a avut un mare succes sub al doilea Imperiu, doctorul Julien Raspail publică în „Mercure de France" un studiu de cincizeci de pagini pentru a dovedi că ceia ce ni se prezintă, la Panthéon, drept osemintele lui Voltaire şi Rousseau, sunt două cadavre anonime. In 1879, Raspail, baizându-se pe diferite argumente, la carierul Julien Raspail adaugă contrazicerile dintre constatările din 1897, când cele două morminte au fost deschise în prezenţa lui Bertheloit şi constatările făcute cu ocazia morţei lui Rousseau fără a mai vorbi de diferitele trasportări ale cadavrelor acestor doi oameni celebri, a declarat că Voltaire şi Rouseau nu se află la Panthéon. Principalele contrazicer Ceia ce face pe d-rul Julien Raspail să susţină cu atâta căldură bănuiala aruncată de către bătrânul Raspail, este, după d-sa, starea extraordinară in care s’au găsit osemintele lui Rousseau în 1897. Astfel, „braţele erau încrucişate pe piept, şi capul uşor aplecat spre stânga, în atitudinea unui om adâncit în meditaţiune şi în contemplarea lucrurilor veşnice. Carpurile, metacarpurile, falangele, falanginele şi falangetele mâinilor erau, cele mai multe, căzute» unele în torace, altele pe coaste. Oasele corespunzătoare ale amânduror picioarelor căzuse, de asemenea, de fiecare parte a călcâiului» formând piramide osoase“. D-rul Raspail se întreabă dacă această ordine perfectă se mai putea păstra după deplasările din 1794, 1821 şi 1830. După d-rul Raspail, substituirea altor cadavre s’ar fi făcut, după cum susţinuse şi bătrânul chimist Raspail, în timpul restauraţiei. In special pentru Voltaire, d-rul Raspail discută polemica aprinsă care s’a deslănţuit în 1864, în urma unei chestiuni ridicată de către „Lntermédiaire des Chercheurs", astfel formulată: „Mormântul lui Voltaire a fost violat în 1814 ?" O vechie mărturisire îi citează în această privinţă, un interesant răspuns dat de bibliofilul Jacob, care spunea că în 1818, vizitând Pamthéonul, a auzit pe un necunoscut strigând, atunci când gardianul a anunţat, cu aceiaşi voce monotonă şi plină de convingere ca şi azi: Cest ici la tombe du, fameux Voltaire !“ . — Allons donc, vosu savez -bien qu'il n‘y a plus rien la dedans". După mai multe discuţiuni între vizitator şi paznic, necunoscutul a terminat prin aceste cuvinte: „On l’a jeté à la voirie, comme on avait fait des arestes de Marat". In „Figaro" la 8 Februarie 1864, Dupenty confirmând aserțiunile bi- bliofilului Jacob. Monseniorul Darbey, consultat, a declarat că spre a verifica sgomotul care circula şi după care, de la 1814, „il my a plus rien de Voltaire au Panthéon, qu' un tombeau vide", s’a ordonat o anchetă. Rezultatul a fost că, ridicându-se piatra sub care trebuiau să se afle rămăşiţele lui Voltaire, nu s’a găsit nimic. In ceia ce priveşte inima lui Voltaire, adaugă, Monseniorul Darbey, „Majestatea Sa a dat ordin de-a fi închisă într’o urnă da argint, care va fi depusă, fie în, marea sală a bibliotecei imperiale* fie la Institut». „u Cauza mortal lui Rousseau O altă contrazicere rezultă din faptul că starea perfectă de conservare în care a fost găsit craniul lui Rousseau, contrastează cu constatările făcute asupra măscei mortuare a marelui filosof. Trebuie amintit că în ziua morţei lui Rousseau, spre a se explica sgomotele răspândite la Ermenonville şi prezenţa de leziuni contondente prea vizibile, s’a născocit versiunea unei sinucideri. „N’a fost sinucidere, ci crimă, spune d-rul Raspail. Este, deci uşor de priceput că d-l de Girardin, foarte plictisit de întâmplarea aceasta» în proprietatea sa, a făcut tot ce i-a fost în putinţă ca să înăbuşe scandalul. De aceia a oprit pe Corancez de-a vedea cadavrul ilustrului său compatriot“. Ori la examinarea scheletului lui Rousseau, nu s’a găsit nici o leziune traumatică asupra craniului şi feţei. In aceste condiţiuni, este greu de presupus că ne aflăm în prezenţa rămăşiţelor lui Rousseau. Argumentele trase de către d-rul Julien Raspail înlănţuite într-o logică perfectă, au făcut să se întărească şi mai mult bănuiala că, la Panthéon, ne descoperim înaintea altor cadavre decât acelea ale lui Voltaire și Rousseau. Paris» 1925 * N. A. I. SCRISORI DIN PARIS MISTERELE CRIPTEI PANTEONULUI Bănuelile d-rului Julien Raspai! asupra auten-W —mMayn—cw———m——BjiBUBMiBM—, trității cadavrelor lui Voltaire şi Rousseau ALEGERILE dl. GORJI IMP ORIENT CRIZA POLITICA din EGIPT — Noua dizolvare a Parlamentului egiptean a readus din nou la ordinea zilei chestiunea independenței Egiptului. — Interesele mari aie Angliei .—HWWaMM Criza anglo-egipteană care se credea definitiv rezolvată prin demisiunea lui Zagboul paşa, şi venirea la putere a lui Ziwar paşa, s’a redeschis şi pare că a intrat deodată într’o fază acută. Regele Fuad a presidat deschiderea noului parlament egiptean, ales după dizolvarea Camerei naţionaliste; dar a douiai zi chiar, preşedintele consiliului Ziwair paşa a trebuit să ceară Suveranului un nou decret de disolvare. Căci Zaglodl-paşa a fost ales preşedinte al nouei Adunări. In privinţa crizei ce s’a redeschis astfel, Le Temps publică nun articol de fond, dinoare extragem părţile esenţiale, Cu titlu de document. Cu situciate serioasă Situxaţiunea creată astfel în Egipt este serioasă. Nu sunt decât două eventualităţi posibile: demisiunea cabinetului Ziwar, cu riscul de a provoca mari complicaţii cu Englitera, sau disolvarea parlamentului nou ale®. Regele Fuad a preferat această din urmă soluţiune. Se dovedeşte Că evenimentele cari iau urmat după asasinarea sirdiarului sir Lee Stack nu au potolit Naţionalismul egiptean, şi Că partidul naţionalist îşi continuă acţiunea. Cu toate represiunile riguroase pe cari Englitera le-a aplicat. Crima aceasta a justificat toata politica guvernului britanici tinzând la menţinerea influenţei engleze în vialea Nilului şi a dat Angliei uo excelent pretext pentru a precisa condiţiiunile pe car i le-a pus în 1922 la recunoaşterea independentei Egiptului. Prosmgataionalista In parlamentul ales la 1924 naţionaliştii aveau 90 la sută din mandate. Zagloul-paşa, căruia nu-i lipseşte simţul politic, a înţeles necesitatea de a se înţelege cu Englitera, dar, prizonier al partidului său, nu putea ceda asupra principiului independenţei absolute a ţării sale. El nu avea decât două alternative: sau să intre în luptă deschisă și guvernul din Londra, sau să piardă orice credit în 'ochii propriilor săi partizani. Era sigur că Englitera se va folosi de primul prilej pentru a■-și afirma din nou drepturile. Asasinarea lui Sir Lee Stack i -a oferit. A doua zi după această crimă guvernul engleza cerut retragerea imediată a trupelor egiptene din Sudan şi recunoaşterea dreptului pentru autorităţile britanice de a asigura protecţia streinilor. aiatamatm er/c^eziWKSHsmKfmtJnLvEamnaAik»lozxi BE35H2E9^ Cabinetul Ziwar, care succedasecabinetului Zagloul, s-a înclinat în, faţa ultimatului englez, spre a evita suprimarea independenţei condiţionale a Egiptului, aşa cum a fost primită de Anglia în 1922. Parlamentul naţionalist a fost disolvat. Se spera că prudenţa administraţie a lui Ziwar va contribui să liniştească spiritele. E adevărat că alegerile au însemnat o scădere a puterei naţionaliştilor, dar, nu îndeajuns pentru a îngădui Cabinetului Ziwar să guverneze în condiţiuni normale. In adevăr, Zagloni paşa a fost ales preşedinte al Adunărei cu 125 voturi faţă de 85 lui Seywad-paşa, fost preşedinte al consiliului, a cărui candidatură era susţinută de guvern. Rezultatul se cunoaşte: o nouă disolvare. Reagitări importantl. Dan, independent de chestiunile de principiu, — adaugă ziarul francez, — sunt în situaţiunea din Egipt realităţi de cari trebue să se ţină seamă dacă se vrea rezolvarea conflictului pe cale paeinică. Este vorba să se ştie dacă Egiptul este maturi pentru independenţa Complectă, dacă Englitera îl poate abandona soriei sale, fără să compromită siguranţa imperiului britanic. Asupra primului purict însuşi ZiwtaT-paşa, în scrisoarea pe care ia, adresat-o regelui Fuad, în Decembrie trecut a declarat că „edificiul independenţei egiptene nu poate fi construit într-o zi, ci prin ani de sforţări pe temelia progresului civil“. Asupra celui de -al doilea punct, opinia publică engleză este Unanimă în a Considera că este cu totul imposibil de a abandona Sudanul şi de a încredinţa altor forţe decât, Celor britanice apărarea Suezului. Politica prudentă şi înţeleaptă a lui Ziwar paşa poate să uşureze s pena de concilitare între interesele britanice și acelea ale unei independinte condiționate Pe când aceea a lui Zagloul, — închee ziarul francez, — este un adevărat salt în necunoscut. In ANfiBRA PREZIDENTUL REPUBLICII CUBA De curând a avut loc în Cuba alegerile pentru prezidenţia republicii. A fost ales generalul Gérard Machado care prin onestitatea sa politică şi administrativă, prin spiritul de urbanitate şi prin viziunea clară a realităţilor, se bucură de încrederea majorităţii locuitorilor ţării sale. « ■&'T GENERALUL MACHADO ZI CU ZI Ziarul „Adevărul“ îşi manifestă teama că oştirea se va bolcevisa. Nu s-a bolcevizat ea când a stat în contact cu toţi bolcevicii pe care „Adevărul“ îi susţine; nu se va bolceviza nici în viitor. Dar aceasta nu credem că bucură mult pe ziarul din Sărindar *• * Un ziar minoritar vorbeşte de duelul l. Lupu şi I. G. Duca. Putem spune că n‘a fost duel, ci un asasinat, deoarece d. Duca a venit armat până în dinţi cu talent, şi cu dreptate, pe când celălalt a venit complet desarmat. N‘a avut nici arma portativă . Bunul-simt !. :: * Toate ziarele minoritare publică clişeul care reprezintă mereu pe d. Iorga la mijloc între d-nii Maniu şi Argtoianu. Ce interes va fi având aceste ziare a face din d-l Iorga, totdeauna un Isus pe cruce? * Ziarul „Lupta“ se plânge dă la Gorj s’au îndeplinit formele alegerilor libere, dar fondul n’a fost respectat. Credem şi noi că guvernul trebuia să se îngrijească şi de fond, adică să aleagă el, pe candidaţii opoziţiei! ECOUil La Bombay în urma fixărei preţurilor maximale, s’au pus în grevă măcelarii şi zarzavagii lăsând oraşul neaprovizionat. I —x—n streinămte de altfel ca şi l« noi se duce o luptă aprigă Împotriva tuberculozei. La Paris există o societate car are de scop să despartă pe copiii c părinţii lor tuberculoşi» şi să-i trimită la ţară. Copii nu se nasc tuberculoşi, ci se molipsesc în urmă de la părinţii lor. Astfel, din 171 copii trimişi la ţară, mortalitatea a fost numai de 10 la sută, ceea ce e aproape normal. Dimpotrivă, din 66 de copii ai căror părinţi au refuzat să se despartă de ei au murit 82 la sută. Cifrele sunt elocvente şi arată căa despărţirea copiilor de părinţii lor, tuberculoşi este salvarea lor aproape sigură. Temperamentul italian, cam violent, se manifestă chiar cu ocazia unor împrejurări, cari în alte ţări nuprilejuesc decât protestări... platonice. Astfel comuna Milan a instituit de curând un concurs public pentru un monument comemorativ al soldaţilor morţi în războiu. Vreo sută de sculptori şi arhitecţi şi-au trimis proectele, din cari a fost ales unul. Doi sculptori, d-nii Gianninazzi şi Pizzi, ale căror proecte au fost înlăturate, au intrat în sala de expo, ziţie a machetelor şi le-au distrus pe toate, afară bineînţeles, de-ala lor. Arestaţi, au declarat că au vrut prin acest mijloc să protesteze contră juriului.». Continuare în pag. 2a Cronica teatrală de PAUL I. PRODAN Luigi Pirandello Miercuri seara, Teatrul Naţional va reprezintă pentru prima oară, o piesă într’un act de Pirandello, intitulată «Smochine de Sicilia» şi tot actualul director al Teraltirului Naţional are intenţiunea să reprezinte în actuala stagiune chiar, faimoasa piesă a lui Pirandello «Şase personagii în căutarea unui autor» care a stârnit admiraţia publicului oriunde a fost reprezentată. Pentru publicul românesc geniul straniu al lui Pirandello este aproape necunoscut, deşi numele acestui autor dramatic a străbătut, într’un timp relativ scurt, cu o repeziciune uimitoare, nu numai Europa,iar chiar Extremul orient și amândouă Americele. Piesele lui Pirandello sunt traduse în toate limbile, chiar și în limba japoneză. Piesele cele maii cunoscute ale lui Pirandello sunt: „Voluptatea onoarei“, „Şase personagii în căutarea unui autor», «Henry IV» şi «Fiecare după felul său». Pirandello deşi a început să scrie teatru la o vârstă destul de înaintată, este autorul a treizeci şi două de piese în trei acte şi a patru piese într’un act. Scriitorul sicilian are însă o şi mai bogaîtă activitate literară şi înainte de a deveni cel mai de seamă autor dramatic al Italiei contemporane câştigase un loc de frunte în lumea literară şi căpătase porecla de «Maupassant al Italiei». Intre 1896 şi 1920, Pirandello a scris trei volume de versuri, zece romane, cinci sute de nuvele, două volume de Critică — aseapra Humorului —, a triduis Elegiile romane ale lui Goethe şi acum e ocupat cu publicarea ediţiunei definitive a nuvelelor sale preferate în 24 de volume cari vor conţine nu mai puţin de 360 de nuvele. E o activitate destul de bogată la activul unui om care nu are decât cincizeci şi şase de ani. Pirandello nu a aprobat genul teatrului decât de la războiu încoace. Curiozitatea legitimă pe care o resimţim cu toţii de-a cunoaşte mai de aproape viaţa acestui fecund, talentat şi original scriitor şi autor dramatic, ne-a satisfăcut-o însuşi Pirandello răspunzând lui Benjamin Cremieux prin următoratrele rânduri: «Doreşti să ai câteva note biografice asupra mea ! Mă simt foarte încurcat a-ţi răspunde pentru naţiunea simplă că am uitat să trăiesc, în aşa fel, încât n’aş putea spune nimic, dar absolut nimic, asupra vieţei mele, afară doar că eu nu o trăesc, dar o scriu. Aşa încât, pentru a şti ceva despre viaţa mea, îţi răspund : Aşteaptă să pui la aceeaşi întrebare personagiilor mele. Poate că ele vor fi în măsură să-mi dea şi mie câteva informaţiuni, în ceea ce mă priveşte. Dar să mi te aştepţi' prea mult dela ele: sunt aproape toate fiinţe nesuferite, cari n’au prea avut motive să se laude de existenţa lor. «Sunt născut — şi astia o ştiu bine în Agrigenta, în Sicilia, la 28 iunie 1867. Am părăsit Sicilia foarte curând, , la 18 ani, pentru a veni la Roma, dar, un an după, am plecat în Germania, unde am stat timp de doi ani şi jumătate. Mi-am luat doctoratul în litere şi în filozofie la Universitatea din Bonn. Da la Bonni am Venit la Roma, dar nu am adus cu mine pe Heine, după cum a spus lumea, dar pe Goethe, ale cărui «Elegii romane» le-am tradus. Dar nu mi-a rămas nimic din ele. Grad cu la adevărat, în mica măsură în care pot însemna ceva, că nu datoresc nimic nimănui, am făcut, cu modestie, totul eu însumi. Nu am nici un patron literar şi am luptat mult, mai bine dese ani, pentru ca să mi se editeze operile, eu, care aveam Sertarele pline de manuscrise. Nu l’am cunoscut pe Carducci. Nu cunosc pe d’Annunzio. Cu Verga, nu am fi avut raporturi decât foarte târziu, cu ocazia Serbărilor organizate de orașul său natal (Catania!) la împlinirea celor 80 de ani ai săi. Consiliul municipal al Catanei m’a invitat să rostesc un discurs şi l’am rostit. Am spus atunci, motivele pentru cari renumele din Verga fusese şi trebuia să fie înăbuşit de acel al lui d’Annunzio. In Italia place mai mult stilul cuvintelor decât stilul faptelor (stile di case). Şi iată pentru ce Dante a murit în exil şi Petrarca a fost încoronat în Capitol. In ceeace mă priveşte: „Si licet parva componere magnis», nu-mi dau încă seama cum n’am fost încă bătut şi sfâşiat. Am fost profesor, numai la’ şcoala normală isuperioară de fete din Roma, timp de 24 de ani (de la treizeci la cincizeci şi patru de ani). Acum nu mai profesez şi slăvesc pe Dumnezeu». Deşi Pirandello se minunează că până acum nu a fost bătut şi sfâşiat, nu e mai puţin adevărat că fiecare primă reprezentaţie a oricărei din piesele sale a fost prilejul unor adevărate bătălii. Piesa însă, care i-a statornicit renumele este «State personagii în căutarea unui autor“. Pirandelio, însă, nu se mulţumeşte numai cu succesele pe care, personal, le culege ca autor dramatic. El doreşte şi vrea să dea Italiiei Teatrul artei moderne, care îi lipseşte. Doisprezece tineri autori dramatici au format o societate pe acţiuni şi Pinardello a primit să conducă noul teatru, fără nici o retribuţie. El alege piesele şi formează, repertoriul, care nu se compune exclusiv din piese italieneşti, ci oferă un tablou iar mişcărei contimporane dramatice din toate ţările. Iată cum defineşte Adriano Tilgher, critic teatral la ziarul italian „Il Mondo“ opera dramatică a lui Pirandello Şi cum precizează influenţa acestui şef de şcoală asupra noului teatru italian : «Problema centralăal teatrului lui Pirandello este dualismul între viaţă, elanul vieţei, creator perpetuu de noutăţi şi formele pe care e nevoită să şi le dea, la cari nu se mai poate adapta Şi cari devin, în mod inevitabil, pentru om, o închisoare. «Drama lui Pirandello izbucneşte când individulcare a trăit închis într’o formă determinată capătă conştiinţa acestei forme pe care şi-a dat-o sah pe care a consimţit ca să i se dea, adică atunci, când individul încetează de-a trăi pur , şi simplu şi capătă conştiinţa vieţei. Atunci’ Se produce ciocnirea între formă şi viaţă. Individul caută, aţa întâiu, să evadeze, să trăească în afară de orice formă, dar nu reuşeşte şi, atunci, ori revine la prima lui formă, ori cade într’alta care este încă