Vremea Nouǎ, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 809-887)

1970-11-22 / nr. 854

ß PAGINA 2 I­ntr-un articol precedent, apărut nu de mult în coloanele ziarului, vorbeam despre ma­rea diversitate a lecturii, despre reala pa­siune pentru citit a unor oameni foarte deosebiți ca virată, preocupări, pregătire fetei, însoțită de o aspirație foarte generală că­tre receptarea cit mai completă, mai nuanțată a mesajului artistic și­ de idei al operei literare. Dar aceste fapte deosebit de îmbucurătoare, do­vedind intensificarea preocupărilor spirituale, se­tea de frumos, de cunoaștere, prezente în masele cele mai largi, presupun, totodată, anumite obli­gații care, ni se pare, nu sunt onorate îndeajuns. Iată, de pildă, am încercat să descoperim cite ceva din ceea ce se întreprinde în bibliote­cile orășenești din județ în direcția stimulării gus­tului pentru a citi,­a familiarizării lectorului cu marile valori ale literaturii naționale și universale, clasice și contemporane, în sfirșit, a facilitării înțelegerii unor opere mai „dificile", pentru des­cifrarea mesajului cărora sunt necesare o prea­labilă inițiere, cunoștințe de specialitate. Toate acestea, deși nimeni nu ne-a declarat-o în mod expres, am avut impresia că sunt privite ca preo­cupări oarecum secundare, urmînd la mare dis­tanță după activitatea internă de bibliotecă, du­pă cerințele servirii prompte și operative a citi­torilor, obiective desigur primordiale, dar care nu pot concentra în exclusivitate viața unei bi­blioteci publice. Medalioane literare, recitaluri de poezie, expoziții, prezentări, recenzii de carte se organizează și la Biblioteca municipală, „Stroe Belloescu" din Bîrlad, și la Vaslui, și (mai rar), la Huși. Cltă pasiune se angajează în aceste ac­țiuni, se poate vedea din faptul că la Huși, bu­năoară, o expoziție de carte se schimbă cam la două luni o dată (e și foarte greu de organizat o asemenea expoziție !). Dar chiar în cadrul unor acțiuni reușite, pri­vind lucrurile din perspectiva unei perioade mai îndelungate de timp, nu se poate să nu observ­ caracterul ocazional al acestor manifestări ; evi­dent, oricît am încerca să le așezăm sub semnul unui scop unic, sau să căutăm o direcție sau niș­te obiective anume, de durată, nu vom reuși cîtuși de puțin. De aici decurge, probabil lipsa lor de o reală audiență, succesul, în cel mai bun caz,­mijlociu .Nu de m­ult. Cu­ ocazia unei dis­cuții de mai mulți iubitori ai cărții, pe care am purtat-o la sediul Casei municipale de cultură din Bârlad, am constatat, nu fără surprindere, că interlocutorii noștrii, mari pasionați ai lecturii, nu frecventează biblioteca. Este desigur mai comod să-ți procuri o carte din librării, o poți folosi un timp mai îndelungat, dar credem, că este vorba și de altceva, de prestigiul, de funcționali­tatea unei biblioteci în atmosfera spirituală a orașului. Ceva care trebuie să dea de gîndit... Despre literatură, despre biblioteci și despre acțiunile cu cartea, vorbeam deunăzi cu direc­torul Bibliotecii municipale „Stroe Belloescu", din Bîrlad, prof. Ștefan Secară. Ni s-a spus, astfel, că reușita prezentărilor, recenziilor de carte, a altor expuneri pe teme de literatură, este mai întotdeauna mediocră, asemenea manifestări nu sunt considerate atractive, nu izbutesc decît ra­reori să-și împlinească scopul. Dar succesul a­­cestor prezentări, recenzii etc. este determinat de calitatea materialului înfățișat cititorului, de modul în care se vorbește despre o carte, de fe­lul în care prezentatorul poate face reală, vie, lumea fictivă a operei. Apoi, aceste prezentări ni se par a face parte din categoria mai largă a acelor manifestări a­­fectate tot mai mult de rutina rutinei, depășite cu totul de cerințele actuale. A face propagandă pentru o carte, un autor, asta se poate desigur realiza și pe căi mai atractive, care să capteze în modul cel mai intens interesul cititorului de literatură. Ne întrebăm de ce biblioteca din Bîrlad (ca și celelalte biblioteci orășenești), nu organizează discuții cu cititorii, dezbateri nu nu­mai asupra unor opere, autori, ci și asupra unor probleme de literatură de larg interes („Artă și comunicatibilitate", „Pentru sau împotriva experimentului...” ; s-ar crea astfel, climatul u­­nor confruntări de o­­pinii, de gusturi, și preferințe literare din care chiar cei neanga­jați în discuții ar avea câte ceva de învățat. Pe de altă parte, ase­menea dezbateri (e­ventual cu participarea unor scriitori, critici, is­­torici literari) ar furniza informații prețioase asupra specificului și cali­tății lecturii. Fiindcă, după cum am mai spus, în privința cunoașterii caracterului lecturii, a ceea ce interesează sau nu pe cititor, la Bîrlad, la Vaslui sau la Huși, nu se știu decît lucruri ex­trem de generale, vagi. La Huși, cel puțin, nu am reușit să obținem nici măcar atit... Cit de necesare stat asemenea informații­­ ce se pot obține și pe alte căi—sondaje, înregistrarea frec­venței împrumutului etc. - nu mai trebuie să o spunem. Bunăoară, pentru întocmire corectă, realistă a comenzilor de carte. Nu fără intenție ne-am oprit mai îndelung la un anume mod de a face propagandă cărții , căci, în general se pare că munca cu cartea, în ceea ce privește introducerea unor forme noi, mai apropiate de preocupările, de evoluția de netăgăduit a capacității de înțelegere a cititorului de azi, a înregistrat transformări mai puține de­cît alte sectoare ale muncii culturale de masă, unde succesele sunt de cu totul alte proporții. De altfel, Comitetul județean pentru cultură și artă in acest domeniu pune parcă mai puține ambiții, mai modeste aspirații... Căci, cum se poate altfel explica faptul că în programul universită­ților din județ, literatura (și chiar arta in gene­ral) ocupă un loc secundar, nu formează obiec­tul de sine stătător al unor cursuri ? Prelegerile izolate pe asemenea teme, ocazionate de ani­versări sau comemorări, au evident o eficiență redusă. Intr-o oarecare­­ măsură, s-ar putea zice că munca cu cartea este lăsată pe seama inițiativei personale a colectivelor unor biblioteci orășe­nești, a bibliotecarilor comunali, in loc ca forul județean de cultură să propună acțiuni mai largi, să aibă în vedere inițiative mai îndrăznețe. Pa­siunii nobile pentru citit, dragostei cu care ne­numărați iubitori ai literaturii se apleacă peste filele cărților ar trebui, fără îndoială, să li se răspundă printr-o angajare pasionată, entuzias­tă, și cu o permanentă dorință de înnoire în ceea ce numim munca cu cartea, popularizarea largă și inspirată a literaturii. C. CONSTANTIN Colocvii despre lectură o») Poșta literara ION BOMODA. „Geneza", „Izvor de dor", „Ideea lu­minii“ — titluri, teme ca­re obligă — nu ne spun nimic nou­, n-am reușit, ri­dică, să descoperim vreun semn de progres in ceea ce privește expresia. Ce vreți să spuneți, de pildă, cu aceste versuri: „Apar­țin veacului din care-am coborit­ ca un­ curcubeu în­tre azi și mîine", sau cu „lu­mină a timpului în spa­țiu“ ?■ Folosiți cuvinte mari, intr-un mod cit se poate de­­supravegheati de aici, impresia de nesinceritate, de afectare. Dar, in fond, eroarea primordială — este o impresie — ín ca­zul dv., tine de o anumită înțelegere a poeziei, tri­butară unor modele mino­re. Sunt necesare, deci, lecturi îndelungi din marii poeți, români și străini, care pot favoriza, fără în­doială, o modificare de ci­ti­­nc i me a felului de a con­cepe poezia. Reveniți, du­pă o perioadă de reflecție asupra mijloacelor și te­melor de preferință. V.S. — Mărășești (co­­lt­amina Voinești). „Sămînța iubirii“ nu este publicabi­lă. Totodată, oferă un ma­terial insuficient pentru o discuție. C. TIRON — HUȘI. Am primit noua poezie, „Pier­dute sunt“, care nu modifi­că ideea noastră — dreap­tă sau nu — despre scri­sul dv. Poate o selecție mai bogată ne-ar permite să vă spunem ceva în plus. Așteptăm, deci. c. c, V Rondel Te mai aștept, vezi bine, din temnița de zare Să vii, femeie albă, tărim rodii de ploi... Adoarme depărtarea în lanuri de trifoi Și nu ma miră mierea tăcerii călătoare. .Pe căi de sori privirea s-o ducem amîndoi Tăcerea ta mă minte, absența ta mă doare .. Te mai aștept, vezi bine, din temniță de zare Să vii, femeie albă, tărîm rodit de ploi. Pădurile în mine ard vii, aromitoare. Cenușa lor nu vine mă-ngroapă și nu voi Să tulbur pacea lumii cu veșnicul război Pe care tu, femeie, mi-i dai surîzătoare.. . Te mai aștept, vezi bine, din temniță de zare. !ON ALEX. ANGHELUȘ Astăzi, la Huși, se desfășoară etapa pe zonă a fazei județe­ne a Festivalului și concursului cultural artistic al pionierilor și școlarilor, ediția 1970. Din program fac parte piese corale, jocuri populare, mu­zică ușoară și popu­lară, poezii și poves­tiri din literatura clasică și contem­porană românească. Sunt angrenați, în întrecere, peste 4.500 de artiști amatori, printre care se nu­mără : dansatorii din Băcești, Ferești, Ol­tenești și Pîhnești, membri ai orchestrei „Izvorașul", de la Ca­sa pionierilor din Vaslui, coriștii de la Școala generală nr. 1 din Bîrlad și Stăni­lești, solzarii din Blă­­gești etc. Următoarele etape vor avea loc la Vas­lui (29 noiembrie a.c.) și Bîrlad­ (6 de­cembrie a.c.). * Intre 13 decembrie a.c. și 25 ianuarie 1971, se desfășoară în întreaga țară ma­nifestarea tradiționa­lă „Festivalul fil­m­ului pentru sate”, organizat de Centrul Național al Cinema­tografiei din Comitetului de cadrul Stat pentru Cultură și Ar­tă. Cu acest prilej, vor fi difuzate filme ai­ci prezentat un concert de spectacol extraordinar la care își vor da contribuția, alături de formația sărbă­­torită, corul căminului cul­tural din Domnești-Dîmbo­vița, corul „Armonia" al sindicatului învățămînt din Bîrlad și corul „Gavriil Musicescu" al Filarmonicii „Moldova" din Iași, tistice și documenta­re care ilustrează realizări ale regimu­lui nostru, frumuseți ale patriei, succese în economie și cul­tură. De asemenea, se vor organiza ac­țiuni cu filmul de știință popularizată sau documentare a­­gro-zootehnice în spri­jinul învățămîntu­­lui agricol de masă. In țării vederea asigu­unor condiții optime pentru des­fășurarea festivalului, se face revizuirea instalațiilor cinema­tografice, asigurin­­du-se asistența tehni­că de specialitate. La începutul lunii decem­brie a.c., va fi sărbătorit centenarul corului Casei de cultură din Huși (in foto­grafie). Cu acest prilej, în ziua de 13 decembrie, va Cineamatorii pe A­ puseni drumul afirmării cum doi ani, într-o sea­ră de sfirșit de mai, la Casa orășenească de cultură din Huși își dă­duseră întîlnire cîțiva oameni de diferite vîrst­e și profesii, dar cu o mnică preocupare: să întemeieze un cineclub. Nu aveau decît­ o cameră de luat­ vederi și... multe, foarte multe proiecte. Nu peste mult timp, au înj­ghebat un mic laborator, du­pă care s-au încumetat să toarne prima sută de metri de peliculă. După două luni, a putut fi vizionat filmul „Zidul". Cu toate strigăciile începutului, debutul a fost meritoriu. — Am avut succes, ne spu­nea unul dintre realizatori, în ciuda scepticilor și a tuturor prevestirilor că nu avem nici un sort de izbîndă! Nu ne-a rămas, deci, decît să perseve­răm. Următorul film artistic, de asemenea, de scurt metraj, a fost „Tentația", după un sce­nariu propus de Emil Pascal. Echipa a fost formată din semnatarul scenariului, Cice­rone Sbanțu și Petrică Lascăr. Dar și de data aceasta au fost unele stîngăcii în expre­sie. Se impunea îmbogățirea ba­gajului de cunoștințe tehnice. Soluția, ciné-verité-ul, realiza­rea unor documentare. Observațiile de viață și în­țelegerea vieții, prin cunoaște­rea nemijlocită a realității, fără a fi stinjeniți de pretex­tul livresc, al unui scenariu, a făcut din jurnalele de ac­tualități ale cineclubului hu­­sești o școală sui-generis. Fil­marea „pe viu" le-a oferit ci­nefililor capacitatea de po­tențare și de împlinire a ima­ginilor intr-unn adevărat lanț al intuiției actului artistic. Faptele cotidiene dispuse în­tr-un tot unitar trebuiau să exprime o lume bine definită în problematica ei specifică. Ferindu-se de artificiu, ei au învățat să redea, cu franche­țe și spontaneitate, într-o co­erență stilistică demnă de re­marcat, scena din viața obiș­nuită a orașului lor, precum și din diverse activități cu caracter social-cultural. Așa s-au născut documentare în alb-negru sau color, în care posibilitatea de a ilustra ade­vărul le-a dat curaj și încre­dere în forțele proprii. Așa s-au născut filme în care se evidențiază atit tematica di­versă (excursii, manifestări cultural — artistice, reportaje, etc.), cît și însușirea unor mijloace noi de expresie (mon­tar­­ă a superior, tratare adecv a­peliculei sau mișcări complexe de aparat). Intre timp, numărul membri­lor cineclubului s-a mărit. Alături de cei amintiți, au fost cooptați medicul Ion Bourceanu, profesorii Ion Alex. Angheluș și Ion Balan, teh­nicianul Gigi Stoica și alții. Concomitent, s-a impus cla­rificarea cadrului organizatoric al activității lor. Pe lângă rea­lizarea filmelor s-a văzut că era necesară discutarea unor probleme de artă cinemato­grafică, de tehnica fotografiei și, implicit, de tehnica filmă­rii etc. Educarea publicului în spiritul înțelegerii celei de a 7-a arte a devenit o preocu­pare permanentă. Și, ca o dovadă certă a ma­turizării și perfecționării co­lectivului, și-au propus să par­ticipe, cu un scurt-metraj ar­tistic, realizat la începutul a­­nului 1969, la primul Festival și concurs al cineamatorilor ro­mâni. Pelicula prezentată se nu­mea Foița de staniol (realiza­tori: Petrică Lascăr, Emil Pas­cal și Cicerone Sbanțu). In­terpreți: micuța Ella Bodescu, Maria Nicula și Zenovia Be­­dreag. Ferindu-se de melodra­mă, autorii filmului au reușit să dea viață unui aspect psi­hologic cu adunci implicații so­ciale. Filmul a cucerit sufra­giile juriului, care i-a acordat premiul II și premiul special pentru expresivitatea coloanei sonore. Apoi, li s-a acordat drep­tul participării la cel de-al X-lea Concurs în cadrul Fes­­tivalului internațional al cine­amatorilor de la Brno. După succesele obținute, atât în țară, cit și peste ho­tare, cineamatorii hușeni și-au continuat activitatea cu și mai mare seriozitate. Se află pe „șantier" un po­em cinematografic, pe versuri de I. Alex. Angheluș și Ne­­culai Manea, un film-meta­­foră „Fîntîna", după un sce­nariu de G. Sbanțu, un alt film artistic, intitulat „Extem­poral", după scenariul lui Pe­trică Lascăr, și, cel mai re­cent, intitulat provizoriu, „Mlaștina", după scenariul lui George Stoian. Paralel cu activitatea cine­amatorilor, își desfășoară mun­ca un grup de foto-amatori, care au realizat un serial d­­iapozitive pe diverse tem culturale, iar, în curînd, vor organiza o expoziție de foto­grafii artistice în alb-negru. MIRCEA COLOȘENCQ VV.VAV.V.V.V.V,W.WAV.V.V.V,V,V.V.­V.'.V,V.V,V,V Poem O diminețile atee cînd cerul se ridică din pămînt și soarele e capul bunei științe și acest poem — scriindu-i — jmî sună în mîini IGANID ROMANESCU Joc Fiecare frunză a iubit lumina Pînă s-a dăruit pămîntului în altfel de culoare......... Fiecare piatră a iubit muntele Pînă s-a statornicit într-o casă . . Fiecare stejar a iubit răcoarea Pînă a îngenunchiat peste izvor VREMEA NOUĂ • U­n lucru de mirare este, astăzi, pentru noi, modul în care poezia lui Macedonski — „...un poet mare, tot așa de ma­re ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins”. (G. Că­­linescu, Istoria literaturii... p. 456—463) — a fost recep­tată chiar de criticii noștri de frunte. Singurul care poate fi în întregime scuzat este Titu Maiorescu, nu pentru motivele de ordin personal, peste care ar fi trebuit să treacă, dar? ca re­­prezentând — față de contemporanul său Macedonski — o cu totul altă epocă, o mentalitate și un gust literar mai „vechi", de esență clasică. Ibrăileanu, într-un necrolog apărut în Viața românească, îl considera „lipsit de substanță”, „scriitor abstract și rece“ etc., singura-i observație pozitivă fiind­ aceea că „Macedonski a fost fără îndoială, cineva“!! însuși Lovinescu, criticul cel mai sensibil la nou, în poezie, arată în cazul lui Macedonski o lipsă de receptivitate care frapează: „...Mace­donski n-a fost, cu siguranță, un mare poet.. Acoperită de un strat gros de prejudecăți încă înainte de a fi fost încheiată, opera lui Macedonski e abia într-un tîrziu, „ac­ceptată”, „înțeleasă"; revizuirea judecăților de valoare asupra operei s-a făcut cu o mare întirziere, semnalul fiind dat de cunoscutul Studiu introductiv al lui Tudor Vianu, apărut ca prefață la ediția de Opere, din 1939. Ca și în cazul altor mari scriitori ai noștri, lucrurile cele mai drepte, observațiile intr-ade­văr fundamentale aparțin lui G. Călinescu; în ceea ce-l pri­vește pe Macedonski, complexul portret călinescian — omul și opera — din Istoria literaturii. .. echivalează cu împlinirea unei ALEXANDRU MACEDONSKI 50 ani de la moarte sacre datorii a posterității. Tîrziu, e drept, dar mai devreme to­tuși decit spera orgoliosul poet: „/Dar cînd patru generații pes­te moartea mea vor trece, / Cînd voi fi de-un veac aproape oase și cenușe rece, / Va suna și pentru mine al dreptății ceas de­plin, / Și-al meu nume, printre veacuri, înălțîndu-se senin, / Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească, / Cu­ vor fi în lume inimi și o limbă românească”. (Epitaf). Resentimentele pe care Macedonski le-a provocat contempora­nilor s-au transmis, pe căi subterane, invizibile, istoriei literare, ceea ce explică faptul că receptarea operei s-a produs cu atîta întîrziere, că Macedonski nu și-a ocupat decit într-un tîrziu lo­cul pe care cu prisosință îl merita în literatura noastră. Activi­tatea literară a lui Macedonski acoperă aproape o jumătate de veac, începută, public în 1870, data debutului său în revista lui Bariț, Telegraful român (poema Dorința poetului a apărut în numărul din 26 noiembrie 1870). ea sfîrșește peste 50 de ani, noiembrie 1920; atunci în a 24-a după amiază a lunii, poetul, înainte de a se săvîrși din viață, a mai apucat să șoptească : „roze... roze..inhalînd mirosul parfumului de trandafiri din­­­tr-un flacon, procurat în disperare de cauză (florile preferată au­ erau de găsit în aceea toamnă tîrzie) de feciorul Nichita. Macedonski este, deci, contemporan cu Eminescu și cu epigonii acestuia (Vlahuță i-a fost un dușman notoriu), precum și cu cu­rentele apărute la începutul veacului. Ceea ce trebuie spus nu­mai decît este că rolul lui Macedonski în evoluția liricii noastre nu se limitează numai la semnificația operei propriu-zise (aceea a unui mare poet), el a fost înnoitorul cel mai de seamă, cel mai perseverent pe care l-am avut. „Al. Macedonski visează să schimbe poezia, așa cum alții visează s-o scrie, și, lui, în fond, î se întîmplă cu mult, mai rar să nu fie inovator, decit, să nu fie poet. Starea normală a poetului, este pentru Macedonski înnoi­rea... Al. Macedonski este intîiul nostru poet modern" (v. N. Ma­­nolescu, Metamorfozele poeziei — subl. n.). ★ Vorbind despre destinul ingrat al poeziei lui Macedonski, tre­­buie arătat că participarea poetului la acest destin a fost sub­stanțială, deși ar fi o dovadă de neînțelegre să spunem că „O­­mul a dăunat operei” (v. Eugen Lovinescu, Critice, VI, ediție definitivă). Profund egolatru, avînd despre sine, încă din anii de fragedă tinerețe, ideea celei mai autentice genialități și, în afară de asta, fire pasională, de o mare irascibilitate, Mace­­­donski a ajuns în mod fatal în conflict nu numai cu „timpita burghezime", ci și aproape cu întreaga literatură a epocii. In nenumăratele polemici în care s-a lăsat prins, adesea fără nici o noimă, Macedonski lovește nu de puține ori cu cruzime, chiar coborîndu-se la invectivă. Intre marii scriitori ai vremii, care au cunoscut violenta campaniilor de presă m­acedonskiene, sînt: Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Caragiale... Consecințele acestor atacuri (în special cele legate de cu­noscuta Epigramă și de procesul Caion) au fost dezastruoase pentru poet. In anumite perioade, atmosfera din jurul lui Mace­donski era aproape de nerespirat. Presa, în loialitate, i se ridi­case împotrivă. Extravaganțele sale, superbia ținutei de geniu neînțeles, vor alimenta în mod constant inspirația revistelor și rubricilor de umor. Macedonski a suportat totul fără să dea nici un pas înapoi, nimic și nimeni nu a fost în stare să-i clinteas­că credința în steaua geniului său, și-a continuat adică pole­miáic, manifestările de zdrobitoare superioritate la adresa con­temporanilor obscuri și, vai, gafele... iată ce spune Călinescu: „.. .efect al condițiilor de viață, Macedonski apare invadat de psihoza de persecuție. Poetul e sub trăznet, lovit, sfîșiat. Aci el jură răzbunarea cea mai cruntă veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricărui poet, se înseninează și se abstrage. Nu mai este un „poet" răstignit, este POETUL, GENIUL neîn­țeles de contemporani. Fără profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin, însă, de o vibrație de sine adîncă el își compune o mască tragică de extraordinară expresie”. C. CIOLCA e citeva luni nu t J mai căzuse nici un mic strop. Un prai­mp gălbui se instala­se pe pămînt și în aer, sporind senzația de sufocare lentă și ireme­diabilă. Lumină leșioa­­să, dogoritoare. Trenul se prelingea prin cîmpia asfixiată de uscăciune și căldură; silueta lui neagră se de­rula peste liniile Her­­binei, înainta domol. Trecuseră citeva ore — trei-patru, cine mai avea putere să măsoare timpul ? — de cînd tre­nul pornise la drum. Că­lătorii dormitau pe ban­chete, zdrobiți de plicti­seală, neputincioși să doarmă de-a binelea ori sâ-și mai vorbească. O­ch­ii se fixau în gol, trupurile se itinseseră sub povara căldurii. Timpul se scurgea egal, orele păreau iară sf­r­­șit. Cumpăna amiezii se ftinse către orele trei, cînd trenul se urnea morocănos de la pero­nul unei gări mici. Pe cerul aprins apărură ci­teva fire de nor albi­­cios, care începură să se umfle în trombe groa­se, cu creste rotunjite, scînteietoare. Curind, cerul capătă înfățișarea unui larg acoperiș de baloane diforme, umflate la întîmplare. O umbră uriașă mătură cimpia, venind cu repeziciune în întîmpinarea trenului; îl înghiți fulgerător, în timp ce soarele se retră­ Fu parcă semnalul că­gea în spatele unei primii stropi de ploaie, piele groase și fumurii. O rari, reci și grei, au undă răcoroasă înfioră drum liber spre pămînt. întinderea cîmpiei. O ceafă, ca un voal PLOAIA Un cer plumburiu se ireal, începea să ala­­răsiurnase peste pămîn­­tece moale peste marea lui fierbinte. Dintr-o pri­­întindere a cîmpiei, bur­­cină neînțeleasă, sirena maca încă sub potopul locomotivei șuieră scurt, răcoritor. Interiorul tre­­........................................................................ nulai se însufleu­. Călă­torii parcă se revedeau după o despărțire înde­lungată. Se recunoșteau! Deodată se produse un zgomot asurzitor. Un scrîșnet dureros de me­tal, trenul pierdu repe­de viteză, neliniștea se transformă în vacarm, o smucitură, după care o liniște nedumerită căzu ca un obiect greu și vo­luminos. Cîteva secunde doar, ploaia se auzea ră­­păind pe acoperișul de tablă. Apoi se dezlănțui ni­mai­ea, teama, indigna­rea, curiozitatea... „cine a tras semnalul?" .. „ce s-a întîmplat?"... Oame­nii luați prin surprin­dere, ieșeau pe culoare, multe capele apăreau în dreptunghiurile ferestre­lor. Trenul stătea nemiș­cat într-o curbă, arcuit ca o uriașă potcoavă. . .Dar dintr-o dată toți oamenii aceia înțelese­­seră, iară să poată cre­de. Priveau muți în jo­sul terasamentului, ca niște spectatori într-un amfiteatru, spectacolul pe care poate nici unul nu și l-ar fi putut ima­gina. Un bărbat, bălu­ți aproape, un țăran după îmbrăcăminte, cobora panta lonă, cu piatră aspră printre iarba us­cată și umedă, cobora Un, ca într-un balet bi­zar, cu genunchii ușor îndoiți, cu umerii căzuți pe­ spate, cu privirea sus, spre izvorul ploii. GEORGE STOIAN

Next