Vremea Nouǎ, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 809-887)
1970-11-22 / nr. 854
ß PAGINA 2 Intr-un articol precedent, apărut nu de mult în coloanele ziarului, vorbeam despre marea diversitate a lecturii, despre reala pasiune pentru citit a unor oameni foarte deosebiți ca virată, preocupări, pregătire fetei, însoțită de o aspirație foarte generală către receptarea cit mai completă, mai nuanțată a mesajului artistic și de idei al operei literare. Dar aceste fapte deosebit de îmbucurătoare, dovedind intensificarea preocupărilor spirituale, setea de frumos, de cunoaștere, prezente în masele cele mai largi, presupun, totodată, anumite obligații care, ni se pare, nu sunt onorate îndeajuns. Iată, de pildă, am încercat să descoperim cite ceva din ceea ce se întreprinde în bibliotecile orășenești din județ în direcția stimulării gustului pentru a citi,a familiarizării lectorului cu marile valori ale literaturii naționale și universale, clasice și contemporane, în sfirșit, a facilitării înțelegerii unor opere mai „dificile", pentru descifrarea mesajului cărora sunt necesare o prealabilă inițiere, cunoștințe de specialitate. Toate acestea, deși nimeni nu ne-a declarat-o în mod expres, am avut impresia că sunt privite ca preocupări oarecum secundare, urmînd la mare distanță după activitatea internă de bibliotecă, după cerințele servirii prompte și operative a cititorilor, obiective desigur primordiale, dar care nu pot concentra în exclusivitate viața unei biblioteci publice. Medalioane literare, recitaluri de poezie, expoziții, prezentări, recenzii de carte se organizează și la Biblioteca municipală, „Stroe Belloescu" din Bîrlad, și la Vaslui, și (mai rar), la Huși. Cltă pasiune se angajează în aceste acțiuni, se poate vedea din faptul că la Huși, bunăoară, o expoziție de carte se schimbă cam la două luni o dată (e și foarte greu de organizat o asemenea expoziție !). Dar chiar în cadrul unor acțiuni reușite, privind lucrurile din perspectiva unei perioade mai îndelungate de timp, nu se poate să nu observ caracterul ocazional al acestor manifestări ; evident, oricît am încerca să le așezăm sub semnul unui scop unic, sau să căutăm o direcție sau niște obiective anume, de durată, nu vom reuși cîtuși de puțin. De aici decurge, probabil lipsa lor de o reală audiență, succesul, în cel mai bun caz,mijlociu .Nu de mult. Cu ocazia unei discuții de mai mulți iubitori ai cărții, pe care am purtat-o la sediul Casei municipale de cultură din Bârlad, am constatat, nu fără surprindere, că interlocutorii noștrii, mari pasionați ai lecturii, nu frecventează biblioteca. Este desigur mai comod să-ți procuri o carte din librării, o poți folosi un timp mai îndelungat, dar credem, că este vorba și de altceva, de prestigiul, de funcționalitatea unei biblioteci în atmosfera spirituală a orașului. Ceva care trebuie să dea de gîndit... Despre literatură, despre biblioteci și despre acțiunile cu cartea, vorbeam deunăzi cu directorul Bibliotecii municipale „Stroe Belloescu", din Bîrlad, prof. Ștefan Secară. Ni s-a spus, astfel, că reușita prezentărilor, recenziilor de carte, a altor expuneri pe teme de literatură, este mai întotdeauna mediocră, asemenea manifestări nu sunt considerate atractive, nu izbutesc decît rareori să-și împlinească scopul. Dar succesul acestor prezentări, recenzii etc. este determinat de calitatea materialului înfățișat cititorului, de modul în care se vorbește despre o carte, de felul în care prezentatorul poate face reală, vie, lumea fictivă a operei. Apoi, aceste prezentări ni se par a face parte din categoria mai largă a acelor manifestări afectate tot mai mult de rutina rutinei, depășite cu totul de cerințele actuale. A face propagandă pentru o carte, un autor, asta se poate desigur realiza și pe căi mai atractive, care să capteze în modul cel mai intens interesul cititorului de literatură. Ne întrebăm de ce biblioteca din Bîrlad (ca și celelalte biblioteci orășenești), nu organizează discuții cu cititorii, dezbateri nu numai asupra unor opere, autori, ci și asupra unor probleme de literatură de larg interes („Artă și comunicatibilitate", „Pentru sau împotriva experimentului...” ; s-ar crea astfel, climatul unor confruntări de opinii, de gusturi, și preferințe literare din care chiar cei neangajați în discuții ar avea câte ceva de învățat. Pe de altă parte, asemenea dezbateri (eventual cu participarea unor scriitori, critici, istorici literari) ar furniza informații prețioase asupra specificului și calității lecturii. Fiindcă, după cum am mai spus, în privința cunoașterii caracterului lecturii, a ceea ce interesează sau nu pe cititor, la Bîrlad, la Vaslui sau la Huși, nu se știu decît lucruri extrem de generale, vagi. La Huși, cel puțin, nu am reușit să obținem nici măcar atit... Cit de necesare stat asemenea informații ce se pot obține și pe alte căi—sondaje, înregistrarea frecvenței împrumutului etc. - nu mai trebuie să o spunem. Bunăoară, pentru întocmire corectă, realistă a comenzilor de carte. Nu fără intenție ne-am oprit mai îndelung la un anume mod de a face propagandă cărții , căci, în general se pare că munca cu cartea, în ceea ce privește introducerea unor forme noi, mai apropiate de preocupările, de evoluția de netăgăduit a capacității de înțelegere a cititorului de azi, a înregistrat transformări mai puține decît alte sectoare ale muncii culturale de masă, unde succesele sunt de cu totul alte proporții. De altfel, Comitetul județean pentru cultură și artă in acest domeniu pune parcă mai puține ambiții, mai modeste aspirații... Căci, cum se poate altfel explica faptul că în programul universităților din județ, literatura (și chiar arta in general) ocupă un loc secundar, nu formează obiectul de sine stătător al unor cursuri ? Prelegerile izolate pe asemenea teme, ocazionate de aniversări sau comemorări, au evident o eficiență redusă. Intr-o oarecare măsură, s-ar putea zice că munca cu cartea este lăsată pe seama inițiativei personale a colectivelor unor biblioteci orășenești, a bibliotecarilor comunali, in loc ca forul județean de cultură să propună acțiuni mai largi, să aibă în vedere inițiative mai îndrăznețe. Pasiunii nobile pentru citit, dragostei cu care nenumărați iubitori ai literaturii se apleacă peste filele cărților ar trebui, fără îndoială, să li se răspundă printr-o angajare pasionată, entuziastă, și cu o permanentă dorință de înnoire în ceea ce numim munca cu cartea, popularizarea largă și inspirată a literaturii. C. CONSTANTIN Colocvii despre lectură o») Poșta literara ION BOMODA. „Geneza", „Izvor de dor", „Ideea luminii“ — titluri, teme care obligă — nu ne spun nimic nou, n-am reușit, ridică, să descoperim vreun semn de progres in ceea ce privește expresia. Ce vreți să spuneți, de pildă, cu aceste versuri: „Aparțin veacului din care-am coborit ca un curcubeu între azi și mîine", sau cu „lumină a timpului în spațiu“ ?■ Folosiți cuvinte mari, intr-un mod cit se poate desupravegheati de aici, impresia de nesinceritate, de afectare. Dar, in fond, eroarea primordială — este o impresie — ín cazul dv., tine de o anumită înțelegere a poeziei, tributară unor modele minore. Sunt necesare, deci, lecturi îndelungi din marii poeți, români și străini, care pot favoriza, fără îndoială, o modificare de citinc i me a felului de a concepe poezia. Reveniți, după o perioadă de reflecție asupra mijloacelor și temelor de preferință. V.S. — Mărășești (coltamina Voinești). „Sămînța iubirii“ nu este publicabilă. Totodată, oferă un material insuficient pentru o discuție. C. TIRON — HUȘI. Am primit noua poezie, „Pierdute sunt“, care nu modifică ideea noastră — dreaptă sau nu — despre scrisul dv. Poate o selecție mai bogată ne-ar permite să vă spunem ceva în plus. Așteptăm, deci. c. c, V Rondel Te mai aștept, vezi bine, din temnița de zare Să vii, femeie albă, tărim rodii de ploi... Adoarme depărtarea în lanuri de trifoi Și nu ma miră mierea tăcerii călătoare. .Pe căi de sori privirea s-o ducem amîndoi Tăcerea ta mă minte, absența ta mă doare .. Te mai aștept, vezi bine, din temniță de zare Să vii, femeie albă, tărîm rodit de ploi. Pădurile în mine ard vii, aromitoare. Cenușa lor nu vine mă-ngroapă și nu voi Să tulbur pacea lumii cu veșnicul război Pe care tu, femeie, mi-i dai surîzătoare.. . Te mai aștept, vezi bine, din temniță de zare. !ON ALEX. ANGHELUȘ Astăzi, la Huși, se desfășoară etapa pe zonă a fazei județene a Festivalului și concursului cultural artistic al pionierilor și școlarilor, ediția 1970. Din program fac parte piese corale, jocuri populare, muzică ușoară și populară, poezii și povestiri din literatura clasică și contemporană românească. Sunt angrenați, în întrecere, peste 4.500 de artiști amatori, printre care se numără : dansatorii din Băcești, Ferești, Oltenești și Pîhnești, membri ai orchestrei „Izvorașul", de la Casa pionierilor din Vaslui, coriștii de la Școala generală nr. 1 din Bîrlad și Stănilești, solzarii din Blăgești etc. Următoarele etape vor avea loc la Vaslui (29 noiembrie a.c.) și Bîrlad (6 decembrie a.c.). * Intre 13 decembrie a.c. și 25 ianuarie 1971, se desfășoară în întreaga țară manifestarea tradițională „Festivalul filmului pentru sate”, organizat de Centrul Național al Cinematografiei din Comitetului de cadrul Stat pentru Cultură și Artă. Cu acest prilej, vor fi difuzate filme aici prezentat un concert de spectacol extraordinar la care își vor da contribuția, alături de formația sărbătorită, corul căminului cultural din Domnești-Dîmbovița, corul „Armonia" al sindicatului învățămînt din Bîrlad și corul „Gavriil Musicescu" al Filarmonicii „Moldova" din Iași, tistice și documentare care ilustrează realizări ale regimului nostru, frumuseți ale patriei, succese în economie și cultură. De asemenea, se vor organiza acțiuni cu filmul de știință popularizată sau documentare agro-zootehnice în sprijinul învățămîntului agricol de masă. In țării vederea asiguunor condiții optime pentru desfășurarea festivalului, se face revizuirea instalațiilor cinematografice, asigurindu-se asistența tehnică de specialitate. La începutul lunii decembrie a.c., va fi sărbătorit centenarul corului Casei de cultură din Huși (in fotografie). Cu acest prilej, în ziua de 13 decembrie, va Cineamatorii pe A puseni drumul afirmării cum doi ani, într-o seară de sfirșit de mai, la Casa orășenească de cultură din Huși își dăduseră întîlnire cîțiva oameni de diferite vîrste și profesii, dar cu o mnică preocupare: să întemeieze un cineclub. Nu aveau decît o cameră de luat vederi și... multe, foarte multe proiecte. Nu peste mult timp, au înjghebat un mic laborator, după care s-au încumetat să toarne prima sută de metri de peliculă. După două luni, a putut fi vizionat filmul „Zidul". Cu toate strigăciile începutului, debutul a fost meritoriu. — Am avut succes, ne spunea unul dintre realizatori, în ciuda scepticilor și a tuturor prevestirilor că nu avem nici un sort de izbîndă! Nu ne-a rămas, deci, decît să perseverăm. Următorul film artistic, de asemenea, de scurt metraj, a fost „Tentația", după un scenariu propus de Emil Pascal. Echipa a fost formată din semnatarul scenariului, Cicerone Sbanțu și Petrică Lascăr. Dar și de data aceasta au fost unele stîngăcii în expresie. Se impunea îmbogățirea bagajului de cunoștințe tehnice. Soluția, ciné-verité-ul, realizarea unor documentare. Observațiile de viață și înțelegerea vieții, prin cunoașterea nemijlocită a realității, fără a fi stinjeniți de pretextul livresc, al unui scenariu, a făcut din jurnalele de actualități ale cineclubului husești o școală sui-generis. Filmarea „pe viu" le-a oferit cinefililor capacitatea de potențare și de împlinire a imaginilor intr-unn adevărat lanț al intuiției actului artistic. Faptele cotidiene dispuse într-un tot unitar trebuiau să exprime o lume bine definită în problematica ei specifică. Ferindu-se de artificiu, ei au învățat să redea, cu franchețe și spontaneitate, într-o coerență stilistică demnă de remarcat, scena din viața obișnuită a orașului lor, precum și din diverse activități cu caracter social-cultural. Așa s-au născut documentare în alb-negru sau color, în care posibilitatea de a ilustra adevărul le-a dat curaj și încredere în forțele proprii. Așa s-au născut filme în care se evidențiază atit tematica diversă (excursii, manifestări cultural — artistice, reportaje, etc.), cît și însușirea unor mijloace noi de expresie (montară a superior, tratare adecv apeliculei sau mișcări complexe de aparat). Intre timp, numărul membrilor cineclubului s-a mărit. Alături de cei amintiți, au fost cooptați medicul Ion Bourceanu, profesorii Ion Alex. Angheluș și Ion Balan, tehnicianul Gigi Stoica și alții. Concomitent, s-a impus clarificarea cadrului organizatoric al activității lor. Pe lângă realizarea filmelor s-a văzut că era necesară discutarea unor probleme de artă cinematografică, de tehnica fotografiei și, implicit, de tehnica filmării etc. Educarea publicului în spiritul înțelegerii celei de a 7-a arte a devenit o preocupare permanentă. Și, ca o dovadă certă a maturizării și perfecționării colectivului, și-au propus să participe, cu un scurt-metraj artistic, realizat la începutul anului 1969, la primul Festival și concurs al cineamatorilor români. Pelicula prezentată se numea Foița de staniol (realizatori: Petrică Lascăr, Emil Pascal și Cicerone Sbanțu). Interpreți: micuța Ella Bodescu, Maria Nicula și Zenovia Bedreag. Ferindu-se de melodramă, autorii filmului au reușit să dea viață unui aspect psihologic cu adunci implicații sociale. Filmul a cucerit sufragiile juriului, care i-a acordat premiul II și premiul special pentru expresivitatea coloanei sonore. Apoi, li s-a acordat dreptul participării la cel de-al X-lea Concurs în cadrul Festivalului internațional al cineamatorilor de la Brno. După succesele obținute, atât în țară, cit și peste hotare, cineamatorii hușeni și-au continuat activitatea cu și mai mare seriozitate. Se află pe „șantier" un poem cinematografic, pe versuri de I. Alex. Angheluș și Neculai Manea, un film-metaforă „Fîntîna", după un scenariu de G. Sbanțu, un alt film artistic, intitulat „Extemporal", după scenariul lui Petrică Lascăr, și, cel mai recent, intitulat provizoriu, „Mlaștina", după scenariul lui George Stoian. Paralel cu activitatea cineamatorilor, își desfășoară munca un grup de foto-amatori, care au realizat un serial diapozitive pe diverse tem culturale, iar, în curînd, vor organiza o expoziție de fotografii artistice în alb-negru. MIRCEA COLOȘENCQ VV.VAV.V.V.V.V,W.WAV.V.V.V,V,V.V.V.'.V,V.V,V,V Poem O diminețile atee cînd cerul se ridică din pămînt și soarele e capul bunei științe și acest poem — scriindu-i — jmî sună în mîini IGANID ROMANESCU Joc Fiecare frunză a iubit lumina Pînă s-a dăruit pămîntului în altfel de culoare......... Fiecare piatră a iubit muntele Pînă s-a statornicit într-o casă . . Fiecare stejar a iubit răcoarea Pînă a îngenunchiat peste izvor VREMEA NOUĂ • Un lucru de mirare este, astăzi, pentru noi, modul în care poezia lui Macedonski — „...un poet mare, tot așa de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins”. (G. Călinescu, Istoria literaturii... p. 456—463) — a fost receptată chiar de criticii noștri de frunte. Singurul care poate fi în întregime scuzat este Titu Maiorescu, nu pentru motivele de ordin personal, peste care ar fi trebuit să treacă, dar? ca reprezentând — față de contemporanul său Macedonski — o cu totul altă epocă, o mentalitate și un gust literar mai „vechi", de esență clasică. Ibrăileanu, într-un necrolog apărut în Viața românească, îl considera „lipsit de substanță”, „scriitor abstract și rece“ etc., singura-i observație pozitivă fiind aceea că „Macedonski a fost fără îndoială, cineva“!! însuși Lovinescu, criticul cel mai sensibil la nou, în poezie, arată în cazul lui Macedonski o lipsă de receptivitate care frapează: „...Macedonski n-a fost, cu siguranță, un mare poet.. Acoperită de un strat gros de prejudecăți încă înainte de a fi fost încheiată, opera lui Macedonski e abia într-un tîrziu, „acceptată”, „înțeleasă"; revizuirea judecăților de valoare asupra operei s-a făcut cu o mare întirziere, semnalul fiind dat de cunoscutul Studiu introductiv al lui Tudor Vianu, apărut ca prefață la ediția de Opere, din 1939. Ca și în cazul altor mari scriitori ai noștri, lucrurile cele mai drepte, observațiile intr-adevăr fundamentale aparțin lui G. Călinescu; în ceea ce-l privește pe Macedonski, complexul portret călinescian — omul și opera — din Istoria literaturii. .. echivalează cu împlinirea unei ALEXANDRU MACEDONSKI 50 ani de la moarte sacre datorii a posterității. Tîrziu, e drept, dar mai devreme totuși decit spera orgoliosul poet: „/Dar cînd patru generații peste moartea mea vor trece, / Cînd voi fi de-un veac aproape oase și cenușe rece, / Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin, / Și-al meu nume, printre veacuri, înălțîndu-se senin, / Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească, / Cu vor fi în lume inimi și o limbă românească”. (Epitaf). Resentimentele pe care Macedonski le-a provocat contemporanilor s-au transmis, pe căi subterane, invizibile, istoriei literare, ceea ce explică faptul că receptarea operei s-a produs cu atîta întîrziere, că Macedonski nu și-a ocupat decit într-un tîrziu locul pe care cu prisosință îl merita în literatura noastră. Activitatea literară a lui Macedonski acoperă aproape o jumătate de veac, începută, public în 1870, data debutului său în revista lui Bariț, Telegraful român (poema Dorința poetului a apărut în numărul din 26 noiembrie 1870). ea sfîrșește peste 50 de ani, noiembrie 1920; atunci în a 24-a după amiază a lunii, poetul, înainte de a se săvîrși din viață, a mai apucat să șoptească : „roze... roze..inhalînd mirosul parfumului de trandafiri dintr-un flacon, procurat în disperare de cauză (florile preferată au erau de găsit în aceea toamnă tîrzie) de feciorul Nichita. Macedonski este, deci, contemporan cu Eminescu și cu epigonii acestuia (Vlahuță i-a fost un dușman notoriu), precum și cu curentele apărute la începutul veacului. Ceea ce trebuie spus numai decît este că rolul lui Macedonski în evoluția liricii noastre nu se limitează numai la semnificația operei propriu-zise (aceea a unui mare poet), el a fost înnoitorul cel mai de seamă, cel mai perseverent pe care l-am avut. „Al. Macedonski visează să schimbe poezia, așa cum alții visează s-o scrie, și, lui, în fond, î se întîmplă cu mult, mai rar să nu fie inovator, decit, să nu fie poet. Starea normală a poetului, este pentru Macedonski înnoirea... Al. Macedonski este intîiul nostru poet modern" (v. N. Manolescu, Metamorfozele poeziei — subl. n.). ★ Vorbind despre destinul ingrat al poeziei lui Macedonski, trebuie arătat că participarea poetului la acest destin a fost substanțială, deși ar fi o dovadă de neînțelegre să spunem că „Omul a dăunat operei” (v. Eugen Lovinescu, Critice, VI, ediție definitivă). Profund egolatru, avînd despre sine, încă din anii de fragedă tinerețe, ideea celei mai autentice genialități și, în afară de asta, fire pasională, de o mare irascibilitate, Macedonski a ajuns în mod fatal în conflict nu numai cu „timpita burghezime", ci și aproape cu întreaga literatură a epocii. In nenumăratele polemici în care s-a lăsat prins, adesea fără nici o noimă, Macedonski lovește nu de puține ori cu cruzime, chiar coborîndu-se la invectivă. Intre marii scriitori ai vremii, care au cunoscut violenta campaniilor de presă macedonskiene, sînt: Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Caragiale... Consecințele acestor atacuri (în special cele legate de cunoscuta Epigramă și de procesul Caion) au fost dezastruoase pentru poet. In anumite perioade, atmosfera din jurul lui Macedonski era aproape de nerespirat. Presa, în loialitate, i se ridicase împotrivă. Extravaganțele sale, superbia ținutei de geniu neînțeles, vor alimenta în mod constant inspirația revistelor și rubricilor de umor. Macedonski a suportat totul fără să dea nici un pas înapoi, nimic și nimeni nu a fost în stare să-i clintească credința în steaua geniului său, și-a continuat adică polemiáic, manifestările de zdrobitoare superioritate la adresa contemporanilor obscuri și, vai, gafele... iată ce spune Călinescu: „.. .efect al condițiilor de viață, Macedonski apare invadat de psihoza de persecuție. Poetul e sub trăznet, lovit, sfîșiat. Aci el jură răzbunarea cea mai cruntă veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricărui poet, se înseninează și se abstrage. Nu mai este un „poet" răstignit, este POETUL, GENIUL neînțeles de contemporani. Fără profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin, însă, de o vibrație de sine adîncă el își compune o mască tragică de extraordinară expresie”. C. CIOLCA e citeva luni nu t J mai căzuse nici un mic strop. Un praimp gălbui se instalase pe pămînt și în aer, sporind senzația de sufocare lentă și iremediabilă. Lumină leșioasă, dogoritoare. Trenul se prelingea prin cîmpia asfixiată de uscăciune și căldură; silueta lui neagră se derula peste liniile Herbinei, înainta domol. Trecuseră citeva ore — trei-patru, cine mai avea putere să măsoare timpul ? — de cînd trenul pornise la drum. Călătorii dormitau pe banchete, zdrobiți de plictiseală, neputincioși să doarmă de-a binelea ori sâ-și mai vorbească. Ochii se fixau în gol, trupurile se itinseseră sub povara căldurii. Timpul se scurgea egal, orele păreau iară sfrșit. Cumpăna amiezii se ftinse către orele trei, cînd trenul se urnea morocănos de la peronul unei gări mici. Pe cerul aprins apărură citeva fire de nor albicios, care începură să se umfle în trombe groase, cu creste rotunjite, scînteietoare. Curind, cerul capătă înfățișarea unui larg acoperiș de baloane diforme, umflate la întîmplare. O umbră uriașă mătură cimpia, venind cu repeziciune în întîmpinarea trenului; îl înghiți fulgerător, în timp ce soarele se retră Fu parcă semnalul căgea în spatele unei primii stropi de ploaie, piele groase și fumurii. O rari, reci și grei, au undă răcoroasă înfioră drum liber spre pămînt. întinderea cîmpiei. O ceafă, ca un voal PLOAIA Un cer plumburiu se ireal, începea să alarăsiurnase peste pămîntece moale peste marea lui fierbinte. Dintr-o priîntindere a cîmpiei, burcină neînțeleasă, sirena maca încă sub potopul locomotivei șuieră scurt, răcoritor. Interiorul tre........................................................................ nulai se însufleu. Călătorii parcă se revedeau după o despărțire îndelungată. Se recunoșteau! Deodată se produse un zgomot asurzitor. Un scrîșnet dureros de metal, trenul pierdu repede viteză, neliniștea se transformă în vacarm, o smucitură, după care o liniște nedumerită căzu ca un obiect greu și voluminos. Cîteva secunde doar, ploaia se auzea răpăind pe acoperișul de tablă. Apoi se dezlănțui nimaiea, teama, indignarea, curiozitatea... „cine a tras semnalul?" .. „ce s-a întîmplat?"... Oamenii luați prin surprindere, ieșeau pe culoare, multe capele apăreau în dreptunghiurile ferestrelor. Trenul stătea nemișcat într-o curbă, arcuit ca o uriașă potcoavă. . .Dar dintr-o dată toți oamenii aceia înțeleseseră, iară să poată crede. Priveau muți în josul terasamentului, ca niște spectatori într-un amfiteatru, spectacolul pe care poate nici unul nu și l-ar fi putut imagina. Un bărbat, băluți aproape, un țăran după îmbrăcăminte, cobora panta lonă, cu piatră aspră printre iarba uscată și umedă, cobora Un, ca într-un balet bizar, cu genunchii ușor îndoiți, cu umerii căzuți pe spate, cu privirea sus, spre izvorul ploii. GEORGE STOIAN