Zori Noi, mai 1970 (Anul 23, nr. 6958-6982)

1970-05-31 / nr. 6982

ZORI NOI ■ PAGINA 3 COORDONA­TE LITERARE Cu sentimentul culegătorului de flori Coordonata literară de azi e scrisă și ilustrată de copii. Faptul în sine ni se pare emoționant, plin de semnificații, ca o deschidere spre viitor. Toți acești copii sunt purtători de cravate roșii. Ni-i imaginăm aplecați asupra hîrtiei imaculate, în­florind-o cu vîrful peniței. Slovele se leagă fragede intre ele ; din linii trase cu sfială cîteodată, alteori cu o surprinzătoare siguranță, se rotunjesc lumini. Luminile pornesc spre noi dintr-un univers de candori. E un univers al copilăriei senine, ocrotită cu grijă de întreaga noastră colectivitate socialistă Vioiciunea și prospețimea sînt însușirile vîrstei. în lucrările pe care le prezentăm aici, avem însă im­presia că se află ceva mai mult. Poate harul acela ascuns în muguri, promisiunea unor bogate inflo­rescențe. Dincolo de stîngăciile firești, cînd cuvîntul șo­văie încă asemeni păsărilor care învață să zboare, dincolo de ecouri din lecturi recente, se simte vi­brația autentică, pasiunea și dragostea pentru fru­mos. Selectînd dintr-un mare număr de lucrări pe cele de față, am încercat tot timpul sentimentul cu­legătorului de flori, vrăjit de culori, de miresme și derutat oarecum de ispita alegerii. Numai rigorile spațiului tipografic ne-au îm­piedicat să ne oprim și la altele. FLOARE VIE Multe flori cunosc in lume, însă una-i cu alt nume. El, Partidul, este­ o floare Ce se-nalță către soare. Floare veșnică și vie, Pentru țară e mîndrie. Drag îmi este-n casa mea Cu părinții-ataturea . Ei mă-nvață să muncesc Floarea vie s-o păzesc Și cînd mare-om să mă fac Florii dragi să-i fiu pe plac. STANCA GAVRIL el. a V-a, Școala generală Rusca ȚARA Pornind de la Marea cea mare Și pînă în munții de-apus. E țara grădină în floare, Se-nalță spre soare, mai sus. Poporul trăiește azi viața Visată de marii străbuni. Lumina ei sfîrtecă ceața Și pune pe frunte cununi. O țară frumoasă, bogată, Conduși de partid, făurim . De-aceea din inima toată Partidului îi mulțumim. MOȘULEAC DORINA d. a Vlll-a C Școala generală nr. 1 Suceava MOLDOVA IȘI SPUNE LEGENDA Vîntul bate ușor dinspre luncă, aducînd în brațele lui moi, catifelate, un iz amă­rui de răchită și arin. La cîțiva pași de mine curge le­genda. M-am ridicat și mi-am cuprins cu amîndouă brațele genunchii. Am privit în jur. Ochii mi se bucurau de pri­veliști minunate. Vedeam soarele care apunea încet, în sîngele amurgului, oglin­­dindu-se în apa ce părea că luase foc. Valurile, ale că­ror culori cenușii se conto­peau cu roșul amurgului și verdele mușchilor dînd naș­tere la nuanțe stranii, șop­teau tainic. Am înțeles. Mol­dova își spunea legenda. In clipocitul valurilor au­zeam lătratul Moldei, în șoapta vîntului glasul blind, dar hotărît, al lui Dragoș, iar în zgomotele pădurii de brad auzeam răsuflarea greoaie a zimbrului fugărit. Sudoarea lui era adusă de pîraie. Zgomotele se auzeau tot mai rare și mai slabe. Tresă­­rii cuprins de răcoarea nopții. M-am ridicat, cu gîn­­dul să plec. Am făcut cîțiva pași, dar m-am întors, ne­­putînd rezista tentației de a privi, pentru ultima dată în acea zi, apa. Am luat cu pumnii apă, acum neagră ca smoala. Deodată o rază de lumină, care mă făcu să tre­sar, inundă totul în jur. Ră­sărise luna. Razele ei alun­gau valurile de fum ale nop­ții. In mîini nu mai aveam apă, ci un pumn de aur. MINDRILA DORU cl. a Vill-a C Școala generală nr. 2 Gura Humorului Soarele Soarele cînd se arată Peste dimineața toată Ceața albă, argintie, Lungi perdele se sfîșie, Și-apoi urcă și pătrunde Prin pădurile afunde Și cu razele lui moi Uscă rouă de pe foi. Păsări parcă de argint, In fermecător alint, Cîntă prin pădurea multă. Vîntul șade și le-ascultă. DONUȘAN MIRELA cl. a VI-a Rădăuți Primăvară Cu cîmpia înverzită Și cu lunca-nmugurită Primăvara-ncîntătoare Vine cu boboci de floare. Uite-o rară jucăușă ! Uite-n iarbă o brîndușă ... Cu un dor nemărginit Primăvara a sosit. Uite-un fluture cum zboară Cu aripile de pară ! Uite și un băiețel. Cum aleargă după el. IACOB MARIANA cl. a Vl-a Rădăuți Păsări PĂDURE ANGELA, clasa a VlI-a Rădăuți Mama Cerul cenușiu împrăștie culoarea , Pămîntul o primește Ia scînteieri de nea. E alb în jur, Ca pătul mamei mele Și mă întreb : Pămîntul, cerul, neaua Și-au jertfit culoarea, Sau timpul, Oferind-o mamei De-a lungul vieții ei ? ABRAMOV­OLGA cl. a Vill­a- Rădăuți Prietena gîndurilor mele Printre pînzele de păianjen am găsit-o. Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moș Gerilă cu surî­­sul mamei. Poate că mi-a crescut în brațe, așa cum cei mai fru­moși muguri cresc în copacii ti­neri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, in­tr-un colț de copilărie. Și toc­mai de aceea, poate că amii iu­­bit-o așa de mult. Pentru că ve­nea dintr-o lume necunoscută. Și tot ceea ce este nelămurit te a­­trage, te învăluie în iubire. Lu­mea ei era lumea celor care în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau brațele cu cuibăriri cal­de. In fiecare rochiță cusută cu stîngăcie, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frîntură de vis. I-am pus gheturele întîielor mele drumuri, i-am pus căciulița întîilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întîia mea copilărie... Și i-am cerut în schimb singurul ei surîs pe care-l avea, pus pe buze de cineva ne­cunoscut, din lumea necunoscută de unde venea și ea. Printre pîn­zele de păianjen, am găsit-o poate puțin obosită de așteptare. Era aceeași... chiar dacă a­­vea capul spart și mîinile rupte... Căci păpușica mea nu era în porțelanul acela cu ochii albaștri, în zîmbetul încremenit, ci în piep­tul meu, prietena gîndurilor și drumurilor mele. Și pentru prima oară am sim­țit că-n cartea de gramatică lip­sește din rîndul ființelor una sin­gură : păpușa mea... GHEORGHIU ELENA cl. a Vl-a Școala generală Broșteni Primăvară BADARAU ADINA, ed. a V-a, Școala de arte plastice Suceava Pasăre măiastră Soarele se-arată. Pasăre măiastră, De pe culmi de munte Pînă-n zarea albastră, Și plutește-ntr-una Pînă se întoarce Dincolo de ziuă Și în urmă-i pace. PURTAU STELA cl. a V-a Rădăuți r E­rau în clasă la noi doi prieteni nedespărțiți, Dan și Liviu. Mai sînt copii prieteni, dar ca a­­ceștia nu. Unde era unul, era și celălalt, ce făcea unul făcea și celălalt, amîn­­doi învățau, se plimbau, discutau, ori șiunde îi vedeai împreună. După o examinare mai atentă, se vedea că semănau chiar, sta­tură potrivită, cu părul castaniu, ochi zglobii și neastîmpărați. Stăteau în aceeași bancă, iar dacă punem pe deasupra faptul că locuiau în același bloc, prie­tenia lor strînsă se întemeia mai puternic. In fine, ce să mai zic, doi tovarăși cum rar se întîlnesc. Dar iată că a intervenit o în­­tîmplare care i-a despărțit, însă i-a legat și mai mult totodată. Dan desenează minunat, iar Liviu cîntă frumos, de aceea cîteodată își disputau talentele. Și iată că intr-o zi s-au certat. Da, s-au certat ! Chiar foarte tare, deoarece două zile nici nu și-au vorbit. Unii ziceau că s-au certat din nepotrivire de talente, alții că din pricina unei cărți. Au fost isco­diți ei, dar așa certați cum erau tot dovedeau înțelegere unul față de altul, astfel că nimeni nu a știut adevărul. Se vedea cu­ de colo că suferă și dacă unul ar fi zis măcar ceva, ceva, s-ar fi împăcat, dar mîndria îi stăpînea. A treia zi însă s-a inițiat un concurs de patinaj viteză, și pri­mii care s-au înscris au fost ei. In total erau vreo 9 concurenți dornici de a cîștiga laurii victo­riei. In sfîrșit a sosit și ziua con­cursului. Tribunele erau pline de copii. De departe păreau un stup de albine. Fiecare își striga părerea în gura mare. Ziua se dovedise a fi călduță, numai bună pentru așa ceva și ghiața, splendidă.­­ Concurenții s-au pus la start, mișcare­a antrenorului și disputanții au pornit ca din pușcă. De prima dată, Dan cîști­­gase un mic avantaj, deoarece pornise bine și alerga cu doi­ ­ metri înaintea celorlalți. Imediat, în spatele lui venea valvîrtej Liviu, iar apoi toți ceilalți. După două ture de teren, Dan era tot înainte, Liviu al doilea, numai doi metri în spatele lui. Toată tribuna era un răsunet :­­ Daane ! Daane !­­ Liviu ! Hai, Liviu ! După încă o tură, rezultatul era clar. Dan va cîștiga. Mai era o singură tură. Partenerii lui Li­viu degeaba își umflau plămînii. Dan mai avea o sută de me­tri. Gata, cîștiga Dan. Dar... E­­xact în clipa cînd Dan era soco­tit cîștigător, a intervenit ceva. Mai erau cincizeci de metri. Și deodată Dan s-a împiedicat. Brusc. A făcut un salt disperat și a căzut. Fulgerător a vrut să se ridice. N-a putut. A izbucnit în plins și a dus brațele la ge­nunchiul drept, a plecat capul a­­șezîndu-și fruntea pe ghiața rece, plîngînd în hohote. Imediat tri­bunele au început a răcni . - Uni­i strigau partenerii că­zutului. Prietenii lui Liviu au sărit drept în sus însă. - Liviu, Liviu ! Se vedea că el cîștigă. Si­gur. Mai are treizeci de metri. - Bravo ! Uite ce noroc. Liviu spumega de bucurie. Va cîștiga ! Dar nu ! Intr-o clipită i-au trecut prin minte gînduri ră­vășite. Cum, prietenul lui e in­tr-o situație gravă și el să-i cîști­­ge cîștigul lui? „Da", spunea el. „Nu", zicea conștiința. „Da", „Nu"­ și prietenia a învins mîn­dria. La 25 de metri de reușită, Li­viu s-a întors automat. - Ce face, ce-i asta s­uflau partenerii lui. - A înnebunit ? Nu, Liviu s-a îndreptat spre prietenul căzut, i-a dat mina. - Să te ajut, Dan. Atunci, printre lacrimi, Dan a zîmbit. - Iți mulțumesc, Liviu. Și-au strîns mîinile cu o sin­ceră afecțiune. Apoi Dan s-a ri­dicat, ajutat de Liviu, și a ieșit de pe teren. N-a cîștigat nici u­­nul cursa. Dar au cîștigat altceva, mult mai de preț. VIȘNIEC MATEI cl. a VlI-a Rădăuți Din creația literară și artistică a copiilor CUVINTELE NU ÎMBÂTRÎNESC Ca și florile, cuvintele nu îmbătrînese,­­i îmbătrînesc ierburile. Îmbătrînesc diho­rii, îmbătrînesc rocile pămîntului. Dar florile și cuvintele nu îmbătrînesc niciodată. Sub condeiele de aur ale soarelui, cuvintele florilor se scriu peste tot și la fel de tinere în solstițiile luminii calde. Iar sub condeiele fragile ca suferele în aprilie ale copiilor, cuvintele capătă prospețimi nebănuite și întineresc mereu. Sub condeiele mirate de frumusețile lumii și vieții, cuvintele întineresc mereu. Și întinerind mereu, cuvintele nu îmbătrînesc niciodată. Cuvintele și florile. Culorile vibrînd în grai de poezie sub condeiele copiilor, întrebind și răspunzînd la atîtea nume, bucură mult cuvintele și pe sucevenele meleaguri cu miresme de livezi și albastrimile de turnuri și păduri ur­­cînd pînă la pragurile soarelui și pînă la streașinile stelelor. TEOFIL DUMBRAVEANU Cocoș de munte BUZULEAC MIHAI el. a VII-a A, Școala generală nr. 2 Suceava 1 BUNICII Și nu mă putea îndepărta de în­trebări pînă nu începea să chite. Bunicul își răsucea mustața și mă fura de la bunica. Mă da „huța“ pe picioarele încălțate, iarna și vara, cu ciubote. „Huța, huța cu căruța Pîn’la lelea Măriuța . . .* Aici îl întrerupeam și-ncepeam în doi : „— Unde șade ? — Peste drum — — Cum o cheamă ? — Nu știu cum !“. Și cînd zicea „cum“, îmi făcea vint cu picioarele drept în mijlo­cul patului. Vara, în zilele frumoase, ne a­­șezam pe banca din mijlocul li­vezii, sub mărul cel mai bătrîn și rămuros. Bunica scărmăna lină, împletea ciorapi, migălea la o al­­tiță bătută în fluturi și mărgele. Niciodată n-am văzut-o știind de­geaba. Bunicul își găsea de lucru la stupi, la cositul ierbii, la bă­tutul unui cui. Eu începeam : — Hai bunică, spune ! — Ce să spun ? — Povestea ? — Care poveste ! — „Lupul cu capul de fier". — Eu n-o știu . . . — Da cine o știe ? — Bunicii. Mă duceam la el, îl înduplecam cu ochii plini de așteptare. — Spune, bunicule, te rog . — A fost odată ... și spunea povestea pînă la capăt. — Spune și mata una ! — Care ? — „Aleodor împărat“. La umbra merilor din grădină, nu puteam asculta pînă la sfîrșit poveștile bunicilor. Adormeam. Cînd mă trezeam, soarele era aproape de asfințit. Bunicii erau tot lingă mine. Mergeam în casa plină de miresme. Bunica îmi tăia feliuțe de mere, le presăra cu pulbere fină de zahăr, iar eu le mîncam cu mare poftă. Și azi mănînc mere din livada bunicilor, dar parcă nu mai sînt așa de gus­toase . . . PINTEA GHEORGHE clasa a VIll-a Școala generală lllțețti, comuna Ciprian Porumbescu In livada din spatele casei își puneau mina streașină la ochi și-mi așteptau întoarcerea de la școală. Îmi erau tare dragi, îmi plă­cea însă să-i necăjesc, să-i cerc. Dar n-ajungeam bine aca­să, că și auzeam, întrebind, cu spaimă în glas : — Ce-i cu Gh­eorghiță ? Lăsînd portița deschisă, ca o vijelie, in­tră bunica, alteori bunicul, cu sufletul la gură. Mă certam în gînd, și-mi făgă­­­duiam să nu-i mai tulbur, dar neastâmpărul îmi da mereu târ­coale. Stau locului și întâmplări nu de­mult trecute dau năvală. Iarnă, ca și acum. Bunica mă ia la dînsa, își pune furca în brîu, și se așează pe scaunul din fața sobei. Mă lasă peste tot, să cotrobăiesc. Și vorbim . — Ce-i scara cea de colo sus ? — Luna. — Da’ de ce se cheamă Lună ? Așa. — Da, de ce așa ? — Pentru că așa s-au înțeles oa­menii. — Dar de ce s-au înțeles 7. • . • VARA E dimineață. Vară. In ceiut timp, soarele ia locul răcorii plă­cuta a oricărei dimineți. Și, plin de cruzime, Iți revarsă focul dea­supra cimpiei. Zglobii, stropii de rouă cedează soarelui și cad, și cad de pe frunzele copacilor, de pe flori. Se pierd apoi printre fi­rele încurcate de iarbă. In fiecare dimineață, soarele inundă cimplu. In fiecare dimi­neață acest lucru pare că e nou, sau cel puțin i se mai adaugă un farmec rămas necunoscut până a­­tunci. Apoi soarele se Înalță, tot mai sus și mai sus, până ctnd, din înălțimile amețitoare,­­ arde pe trecători în creștet. La ciripitul păsărelelor, veșnic primele care trezesc natura la viață, se adau­gă curând mugetele leneșe, pline de mulțumire, ale vacilor venite la păscut. Sosesc oamenii și Încep să co­sească harnic Iarba Înaltă. Co­piii Își continuă jocul, neterminat încă de ieri. Seninătatea și voia bună Însoțesc chipurile oamenilor. Mai ttrziu munca este Întreruptă pentru odihnă. Apoi aceleași mîini bătătorite de sapă și coasă Încep să cosească Iarba, care cade cu un fișrit plăcut. Copiii se joacă mereu, până sea­ra ttrziu și se pare că nici măcar foamea nu-l mai poate opri. Cind soarele se ascunde in sfîrșit« un vint adie­ și In văzduh se Împrăș­tie parfumul finului uscat, adul­mecat cu uimire și nesiguranță de cositori. O zi Întreagă asudă in cimpie, fără să se intimple ni­mic, ca seara să le fie teamă să răsufle prea tare, pentru a nu împrăștia parfumul cald al finu­lui. Ii vară. SIMOTA ANA, clasa a VlI-a. Rădăuți DE ZIUA PIONIERILOR Din văzduh vestitul Cireșar Cercetează iar oglinda zilei noastre. Pionierii­ nalță, într-un cint de jaf, Bucuria vieții, înspre zări albastre. " "S s­tj‘ l.v* • • ' * * U**‘w*" Flutură drapele și cravate mii. Pe întinsul țării, lanuri de bujori | Atent ocrotite de mîini grijulii, Scăldate-n lumina marii sărbători. Stă uimit în floare mîndrul Cireșar Că-i întrec podoaba fiii țării iar­ BUNA DIMINEAȚA ! Bună dimineața ! Munți, pîraie, cetini, vă aduc salutul micilor prieteni. Mă alinți sub bolta­ți, cerul e măreț, cu­ același albastru ca la Voroneț, Bună dimineața ! Plaiuri minunate, v-aducem salutul cu roșii cravate. Rîsul, voia bună, munții nu ne- ajung, parcă-s cu colegii mei din Cîmpulung PROCOPIUL DELIA cl. a V-a B - Școala generală nr. 3 Cîmpulung Moldovenesc VOR FI CĂRĂRI Intre pămînt și lună, Vor fi cărări . . . Pe ele, Amatori de înălțimi, Cărări fără de urme, Cu baci fără de turme, Vor fi cărări Și amatori de înălțimi Pe care Nu-i vor opri în cale Vîntul, ploaia . . . S-or duce acolo Spre alba lună, să-l întilnească Pe baciul mioriței Intr-un palat albastru, De unde treaz veghează La turma lui de stele Iar printre ele, Pe cea mai luminoasă . . . Miorița. BOGHEAN ANGELA cl. a V-a­­ Rădăuți Cuvinte la un legămint (Urmare din pagina­­­­ țiile copiilor noștri. Cînd prun­cul de numai trei ani se ara­tă dornic să descifreze taina relației dintre semnul scris și sunet, să-și scrie numele sau să afle numărul bomboanelor din cornet , cînd pionierul de zece sau doisprezece ani fa­ce o adevărată pasiune pen­tru radiofonie, biologie sau pictură ; cînd adolescentul - de șaisprezece - devine in­ventator sau se aventurează pe dificilul teren al criticii de artă, toate acestea nu fac de­cit să ne dovedească fertilita­tea terenului în care avem de cultivat și să ne încredințeze de dimensiunile responsabili­tății noastre. Ne-am reîncredințat, re­cent, de receptivitatea la ma­rile idei și sentimente umane a copiilor de azi, privindu-i participînd cu întreaga lor ființă, răscolită de durere, la marea acțiune de sprijinire a populației din zonele lovite de calamități, îmbrăcăminte și încălțăminte, uniforme școlare, manuale, cărți și jucării — to­tul li s-a părut necesar să doneze pentru prietenii lor necunoscuți, aflați în suferin­ță. Mici scrisori de caldă și sinceră prietenie, de emoțio­nantă grijă frățească, au fost strecurate uneori vntre­tele destinate acestora, obiec­teve a-i încredința niciodată singuri, că nu vor fi o dovadă mai elocventă de înalt pa­triotism și profund umanism nici nu mai poate exista. Evident, prind să se crista­lizeze în copiii noștri idealu­rile și năzuințele cele mai lu­minoase, mai nobile și mai în­drăznețe ale omenirii.­ Am reușit, cu aceasta, să ne în­deplinim legămîntul ? Fiecare dintre noi are dreptul să răs­pundă afirmativ, dacă este convins că oferă cu adevărat un exemplu de viață demn de urmat fiilor săi și ai altora. Și descoperim, astfel, o nouă creștere a cotelor exigenței vechiului contract : ziua închi­nată , copilăriei dobîndește pentru noi alte tulburătoare semnificații, obligîndu-ne să ne formăm pe noi înșine ca oameni ai timpurilor în care vor munci și crea copiii de a­­cum. Obligație tonică și opti­mistă, care va face și mai trainice legăturile dintre ge­nerații.

Next