Zori Noi, noiembrie 1970 (Anul 23, nr. 7113-7137)
1970-11-22 / nr. 7131
ZORI NOI du pagina * COORDONATE LITERARE r % Partidul In drumul meu întortocheat spre unde mă cheamă viața, marile ei doruri, tu mă înveți să mă avint în zboruri înalte și-mplinindu-se rotunde ! Dar într-o primăvară aurie Sub ploi de stele-am întîlnit Partidul, Din pumnii lui, izvor de apă vie Băut-am lung și fluierul doiitului s-a umplut de păsări cintătoare. Și fluierul de-atunci nu ne mai doare ! Tu-mi ești, și tu-mi vei fi întotdeauna indemn aprins și cer senin pe frunte ; pe zarea timplei celei mai cărunte tu tinereții ii păstrezi cununa. Ape fierbinți și clocotind ca lava, Ape țișnind din bolovani de sare, Ape de plumb, albastre ca otrava De șarpe veninos, ape amare ... Și mi-era trupul tinâră răchită în rîu visînd, de sete viscolită, Un fluier cald cu viersul minunat, Plîngînd ascuns, de vînt nemîngîiat, Ne ești izvor fecund de apă vie, ne ești lumină însorind adîncuri din noi spre biruință și tărie. Cu anii tăi de glorie la oblîncuri urcăm, puternici, munții pîn'la soare Pasărea fericirii larg să zboare ! DRAGOS VICOL Intr-o primăvară aurie Desculț prin vechii codri am umblat Purtînd in ochi amurguri violete Și era arșiță și-un ger ciudat Și buzele-mi erau ghioc de sete, Căutam izvorul alungîndu-mi brazii, Dar operele îmi plezneau obrajii ! ȘT. A. BANARU ImW, «Vi Prin munții Dornei Boncănesc prin munții Dornei cerbii. Vînători la pîndă trag țigări, Maladine pălește firul ierbii, Dezgolind tomnatice cărări. Aerian, paleta toamnei scrie Versuri, în culori, sub cerul clar. Brazii prinși de vint încet adie, Soarelui culcat peste hotar. Mai tirziu, mistreți cu unt de-aramă, Aburi răsuflînd se-opresc sub stea, Nopții de frumos să-i ceară vamă, Dezlegări izvoarelor să dea, Cîntec de leagăn Culcă ți, puiul mamii, Peste pernă anii, Spre înalte vise Porți ie-s deschise. ARCADIE ARBORE Ursul prin pădure Socotește mare. Stelele la clacă Ghes își dau sâ-ncapă. Florile-n cimpie Stau la sindrofie. Murmură pe-aproape Argintate ape. Dormi, odorul mamii, Pin zi-s tineri anii ! s H Desene de EMIL BOGOȘ DIALOG illlllllllllllllllllllilllllllllllllllllllilllllllllllllllllllllllllllllllliu D. 3VJOȘULEAC : Adresele revistelor literare se aflau de obicei pe ultima pagină a acestora. A. M. : Evident, stîngace, încercările dv. par mai degrabă parodii neinspirate (din memorie), după lecturi mai vechi. Ca în acest caz : „Viorica e floare frumoasă-ntre flori / Cu ochi senini și albaștri / Ca o stea ce răsare în gingașii zori / Frumoasă-ntre aștri“. G. N. ȘOMUZ : Trebuie să înțelegeți că v-ați propus o sarcină ingrată încercînd să rememorați în cîteva strofe o lume care se întinde între Izvorul Alb și Dumbrava Minunată. ȘT. RIPAN. Concludentă, ținind locul oricărui comentariu, este această strofă, din „Bucuria anotimpurilor : „Le iubesc pe toate-n parte / Dar cu mici deosebiri / O urăsc numai pe noapte / Cînd nu pot să le admir“ (în) ... I. POTING: Semne bune în Țara, dar numai atît: „Aici unde grînele blonde se-adapă / Din rouă străbunului și noului pămînt / Și-aici unde brazii fîntîni în ceruri sapă / Mi-i vechea țară, glob de argint“. Mai trimiteți, dar cu discernămint. O. MANOLI : In cele două „sonete de toamnă“ există, dispersate, imagini ca acestea: „ . . .uitarea fîșii de goliciune, și-ascunde“, „visăm ploi ce nu cad“, „și ochiul înghețat al lunii mă privește“. Tot atîtea motive, deci, de a vă Îndemna să reveniți, după un răstimp în care aveți de încheiat niște socoteli cu prolixitatea. M. MARCEL Evocări, profesori și oratori — FRAGMENTE INEDITE — N-am avut posibilități să ascult prea mulți oratori și conferențiari, totuși din cei puțini audiați cu toată ușurința eram în stare să trec la ierarhizări. Simțind apoi ceea ce s-ar numi magia cuvîntului. Deși înclinat mai mult spre intimitatea lecturii favorabilă meditației și comentariului, mi-am dat repede seama că dacă vorbitorul mediocru dispare fără a rezista timpului, vorbitorul de înaltă clasă ni se încorporează printr-o dăinuire fizică și spirituală. Vorbitorul N. Iorga rămîne în totul acaparator amintirii prin dramatismul său natural, prodigioasa-i expresivitate, avîntul atît de savant gradat de instinctul propriu - zis al cuvîntului său, impetuos chiar cînd pare molcom ; profunditatea ideilor și farmecul unic al diversiunilor sale se adaugă măiestrit la ceea ce am putea considera drept parfumul nostalgiei romantice. . . . Cascada spumoasă prăbușită din înălțimi se poate preface în apă lină, erudiția intr-un andante de simfonie sau autentică poezie și ascultătorul se trezește sub vraja statornică a unei orchestrații pe care nimeni n-a mai stăpînit-o vreodată integral și specific la noi, afară doar de Barbu Delavrancea. Și totul curgea firesc, în ciuda unor obscurități pricinuite mai mult de filonul prețios și nesecat al expunerilor. Cei care s-au priceput să-l audieze pe N. Iorga s-au bucurat de clipele celei mai autentice arte, glasul și chipul cu reminiscențe michelangelice pătrunzînd ca o favoare în fericirea amintirilor. Oratorul, rînd pe rîmd, îmbracă în plină magnificență purpura istoriei, poeziei, umanismului, a cronicarului și luptătorului, zămislind nobilele forme ale unicului. Și numai predestinata inspirație geniului era în stare să armoniozeze atît de apolinic poezia cu cele mai severe discipline prin care incursiunile lui N. Iorga lăsau dîrele fulgerului. O dată cu epocala dăruire a radiofoniei, l-am avut pe N. Iorga acasă, intre pereții șubrezi, dar păstrători de vechi amintiri. I-am avut la mine acasă și numai pentru mine singur. Ii vedeam aievea, îi reconstituiam toate mișcările și mimica, în timp ce vijelia sau briza graiului său se revărsau fascinant in calmul vetust al încăperilor cu iz mănăstiresc. Astfel, ani de Iorga în casa zile l-am urmărit pe bătrînească și de clte ori l-am văzut și ascultat, fie FIȘIER la Vălenii săi, fie la București, căutam parcă să agonisesc rezerve durabile din chipul său pînă la cele mai mici amănunte, tocmai pentru ca verbul său să-mi apară nu numai pe nevăzute. Tumultuos ori verset domol, graiul lui N. Iorga continuă a mă învălui pînă azi cu o rară încîntare, pasiunea- adesea racieană n-a încetat a mă copleși sărind peste ani; graiul său însuși păstrat cu orgoliu în dineurile misterioase ale amintirii, răspunde la chemările emoțiilor mele. ★ Profesorul Petre Andrei își desfășura popularele sale prelegeri în aula universității ieșene, bucurîndu-se de prestigiul verbului simplu, dar fin cizelat, meticulos, fără podoabe, grai ocrotit sau nuanțat sub umbra zîmbetului de o vagă ironie. S-ar putea spune că cele două cursuri din aulă, împreună cu seara de vineri destinată concertelor simfonice de la Teatrul Național, constituiau la timpul lor cele trei evenimente de seamă ale săptămînii așteptată de lumea universitară și iubitoare de artă a Iașului. Vorbitorul îți făcea impresia că e la sfat cu ascultătorii săi, își plimba scrutător, dar calm, privirile peste diferitele grupuri, iar intervenea cu câte un straniu alfabet al mîinilor. Se deplasa puțin în timpul vorbirii ; totul vădea silințele sale de a convinge. Petre Andrei și-a intitulat cursul destul de didactic, totuși foarte sugestiv : „Problema fericirii“, din belșug stropit cu poezie , stropii de melancolie picurau copios din glasul cu sensibile modulații și ochii aparent indiferenți, oratorul tratîndu-și subiectul adesea vădit neliniștit, ca și cum ar fi avut în grijă un fragil și neprețuit bibelou . . . AUREL GEORGE STINO MISIUNEA SCHIJĂ Trenul l-a lăsat la marginea cîmpiei. Ningea neîntrerupt și, vîntul hăituia zăpada. Cineva, nu-și amintește cine anume, ii spusese să rămînă la haltă: „Să rămîi cu noi, aici, pe scaunul ăsta“. Nu-și mai amintește cine anume îi făcuse propunerea. Parcă un ceferist. Numai ăștia primesc trenurile de noapte ținînd în mîna ridicată un felinar. De bună seamă fusese un ceferist, dar asta nu mai are acum nici o importanță. Nu mai are, fiindcă el nu l-a ascultat. La marginea cîmpiei, își amintește bine acest lucru, voi să-și aprindă țigara. De trei ori încercă și tot de atîtea ori minuscula flacără nu izbuti să se înfiripe. Pe urmă renunță. Mergea aplecat înainte, cu trupul răsucit spre stînga. Din cînd în cînd privea acolo, unde abia abia se mai zăreau stîlpii cablurilor telefonice. Stîlpii aceia fumurii și aproape ireali, ce constituiau unica lui busolă. Deodată i se păru că aude un clopot, niște chiote sălbatece și apoi, din nou, vîntul. 11 prinse frigul pînă aproape de brîu și pe față respirația se transforma în ace subțiri, de gheață. Mănușile înțepeniseră și ele, iar atunci cînd își ștergea obrajii simțea în ceafă înțepături fierbinți. La o vreme, greutatea armei, sprijinită de umărul drept, deveni insuportabilă. Încercă atunci s-o treacă pe umărul sting, dar se răzgîndi numaidecit fiindcă ar fi însemnat să se oprească ori cel puțin să încetineze mersul și el nu trebuia să facă asta. „Nu te opri, nu te opri. Se mai văd încă stîlpii“. Omul privi spre dreapta, dar stîlpii se înmulțiseră parcă. Erau mai mulți și, ciudat lucru, începură să se apropie de el. „Mica haltă trebuie să fie departe, iar ceferistul s-o fi culcat cu capul pe masă, acolo, în ghereta aceea iluminată difuz. Desigur, patrula trecuse spre pichetul 14 și o să se întoarcă abia spre ziuă“. Încercă să privească din nou ceasul de la mină. Rezultatul fusese același. La o vreme începu să i se pară că-i mai ușor, că vîntul nu-i mai strivește fața. Fruntea prinse să se încălzească. Căldura coborî apoi spre obraji, îi cuprinse pieptul. El înainta despicînd viscolul. Trebuia să ajungă la ora... In minte i se învălmășeau gîndurile hăituite și ele de viscol. Începu să-i fie frică. Și-aduse aminte poveștile acelea cu oamenii care îngheață. Visele lor... își mușcă mîna prin mănușa tare ca lemnul. Mai încercă o dată, dar durerea nu se ivi. Își scoase mănușa. puternic Dinții strîngeau acum mușchii degetului gros. Durerea tot nu se ivi însă... Dinspre dreapta porni să crească spre el o lumină verzuie. Mănușa căzuse undeva in zăpadă și vîntul o duse departe. Umărul drept încetă să-l mai doară și arma îi păru prea ușoară. Lumina verzuie săpase în viscol un drum. Schimbîndu-și direcția porți pe drumul luminii verzui. O casă enormă, cu geamuri aprinse, îi ocupă ochii. Vîntul lătra undeva în spatele lui. Pe drumul spre casa cu geamuri aprinse toți stîlpii ardeau... Trei umbre imense, și un scricet de dine. Un cline ce-i linse obrajii. Apoi... totul se stinse. — E cineva ? întrebă sergentul, comandantul patrulei. Nici un răspuns. Numai vîntul și năruirea aceea de zăpadă. — Hei, este cineva ? — Să mergem, spurcată viforniță — reuși, în fine, să zică unul dintre ostași. Omul ar fi rămas acolo, intre zăpezile acelea pufoase, dedesubtul lor, înghețat. Dar cîinii, cei doi cîini... A doua zi, peste nesfîrșita cimpie, viscolul mai rînjea încă. 11 dureau picioarele, virful degetelor de la mîna stingă și nu-și mai simțea urechile. Cineva îi aduse o cană cu ceai, fierbinte. Reuși să-și amintească, fragmentar, întregul drum. I se păru că-l aude pe comandant. Ii văzu ochii și somnul cobori din nou peste trupul lui vlăguit ... GEORGE DAMIAN PE TREPTE DE TIMP ceut ((Din placheta de versuri editată de Li„Nicu Gane" din Fălticeni cu prilejul centenarului) Țării mele Te simt în toate care mânconjoara ; Te simt in aer, apă și pămînt, Iți simt suflarea caldă și ușoară, O I țara mea, lăcaș curat și sfint ! Te văd in holda anilor bogată, In pîinea caldă scoasă din cuptor, Și frumusețea ta cea fără pată Mă-ndeamnă iar să strig cu glas sonor ! Să înflorești ca vara trandafirii ! Iar stema ta și steagul tricolor Să urce sus, pe culmea nemuririi, Cu pași giganți, cu sufletul ușor I ELENA ȘTEFOI, clasa a IX-a C Școala noastră Clădire cu-nalte ferestre In care se joacă noianuri de raze . . . Copii ce urcînd din trimestre-n trimestre Privesc către „mîine" de pe-nalte pervaze . . . Caiete pictate cu slove mărunte, Și de cerneală, simpatice pete . . . Sprîncene-ncruntate, nouri pe frunte, Și zeci de hărți atirnînd pe perete . . . Profesori iubiți . . . Babilonul, Ninive, Tabela în tuș a lui Mendeleev. . . Lucrări de control, concursuri sportive, Imagini din noul, fierbintele ei . . . MARIA ȚIGANESCU clasa a Xl-a D Cînd vreau să te văd Cînd vreau să te văd, Cînd vreau să te simt lingă mine, Mă uit la cerul albastru . . . Cînd vreau să te văd, Cînd vreau să te simt lingă mine, Privesc la florile albe, gingașe Și pure ca tine ! Mă uit la garoafele roșii ! EMIL GAȘPAREL, absolvent al liceului, curs seral/ E reconfortant să citești un volum de debut netarat de graba de a semna o suită de pagini strînse sub aceeași copertă. V. Andru se grăbește încet. După cîțiva ani (nu mulți, totuși) de la apariția în reviste, volumul lui de proze scurte nu-i o mică antologie personală, mai mult sau mai puțin amorfă, ci așa cum trebuie să fie un debut, o succintă încercare de autodefinire, imagine globală a lumii și a perspectivei sale. V. Andru e un rațional. Nu însă un fanatic, un dogmatic al raționalismului. Are conștiința că ordinea nu exclude hazardul, că echilibrul e condiționat de frenezie, că explicabilul presupune o doză sensibil egală de imponderabil. Departe de orice exclusivism, el nu numai că admite, dar impune o dubla perspectivă : cea geometric - rațională și cea ornamentală afectivă. Personajele sale, totdeauna două, conturează un univers dihotomic. Cel scund și cel înalt, copilul și bătrînul, cea brună și cea șatenă, ori el și ea se situează la poli opuși. Unul e rezervat, inflexibil, interiorizat , lumea din afară îl solicită după o ordine riguroasă, dinainte stabilită, de aceea o poate domina. Celălalt e imaginativ, chinuit de îndoieli, gata să explodeze surprinzător și repetat: viața îl copleșește prin varietatea ei. Intre cele două posibilități, autorul stabilește un echilibru extrem de sensibil. Colaborarea lui cu cititorii este de a-i determina pe aceștia să strice echilibrul, să opteze. Cum nu există un adevăr definitiv — pare a spune V. Andru — vă rog să profitați de ocazia pe care v-o ofer și să fiți sinceri. Poate vă va prinde bine. Departe de a fi obositoare, această atitudine a autorului ni se pare a fi calitatea primordială în structura ideatică a prozelor sale. De altfel, întregul volum este clădit pe acest echilibru bipolar, oferindu-ne două categorii de proze. Cele parabolice presupun raționalismul. Apelul la parabolă dovedește cultivarea unor certitudini: „împreună" este, aș spune, parabola generațiilor. Poate cea mai deplină din această categorie, ea are calitatea absolut necesară a acestui gen de proză, a detașării, a obiectivității maxime. Bătrînul și copilul nu sunt dominați ci examinați. Semnificația se cristalizează de la sine, ca într-o soluție suprasaturată. O parabolă este și „Competiție". Titlul ne scutește de precizări asupra sensului. Aceeași grijă pentru amănunt, dar un amănunt care înglobează un sens necesar, apare și aici, ca de altfel în toate prozele debutantului. Credem că e un merit. Cei care practică proza parabolică se dedau, de obicei, la un artificiu, din dorința de a fi spectaculoși oferă, alături de semnul bun, cîteva piste false, ca în literatura polițistă. Cum pe V. Andru îl interesează în aceste bucăți efortul opțiunii, ne scutește de efortul sportiv al alergării. Intre cele două posibilități de a-ți apropia o certitudine a labirintului și a sfinxului — autorul se oprește la ultima , ca în „Doctorul familiei", excelentă din acest punct de vedere. O a doua categorie a cea a prozelor de ipoteză. Aici certitudinilor le iau locul întrebările. Interpreted realitatea, ipotezele proliferează și au șanse egale de a deveni certitudini : „Mă liniștesc amintindu-mi premisa : azi nu am nevoie de adevăruri absolute, e mai mult o încercare ce-mi face plăcere". („Prevestire"). De aici o obligație și mai acută pentru lector de a-și fixa atitudinea , problemă de șah cu mai multe soluții. Cele două personaje (osatură caractereologică a volumului), el și ea, cel scund și cel înalt, conversează. De fapt nu e vorba de un dialog, ci de două discursiv, monologări : unul ipotetic, altul interior, vizîndu-se optativ, exteriodisimulat. Nu există între ele un paralelism, ci un unghi, de a cărui deschidere depinde forța artistică a bucății. Un personaj are presentimentul morții, iar cel căruia se destăinuia încearcă să ghicească ce cărți poartă cu sine obsedatul („Prevestirea"). Ea se întreabă dacă străbunica a meritat pedeapsa, el își pregătește sabia pentru o viitoare pedepsire („Străbunica noastră Carola“). Bătrînul cugetă la fatalitatea autopedepsirii, la orizontul blocat al existenței, tînărul imaginează orizontul deschis și ondulat al unei posibile lutlande („lutlanda posibilă"). Bătrînul se gîndește la nemurire, tînărul descifrează imaginea vanității („Veritas"). Toate prozele presupun o anumită independență a opțiunii, desigur între laturile unghiului. Autorul ne dă o definiție a cititorului : „E un domeniu foarte relativ, doar timpul decide (...). Sau pur și simplu nu știi ce să spui. Ești cititor înainte de toate. Iți cer un punct de vedere.. .* („Veritas"). Punctul forte al prozelor lui V. Andru este, credem, aici. Incită la atitudine, lăisînd însă o libertate de alegere a mesajului, bine calculată. Omogen ca mod de asimilare a realului, cu o frazare excelentă, volumul are o frumusețe discretă: fuga șerpuitoare, mereu schimbătoare a dunelor, piatra cu bob mărunt a existenței care ne scapă printre degete , lutlanda posibilă. MIHAI IORDACHE CRONICA LITERARA Vasile Andru: „IMUNDA POSIBILĂ ” MERIDIANE------Robert Frost j Fulguire In drum o cioară Zburînd ciufută Mă-mproșcă cu zăpada De pe-o cucută. Inima-n pieptu-mi Tresări deodată Și ziua se scurse Negrăit de schimbată. Carl Sandburg Ceață Se furișează ceața cu pași de pisică. Stă, privește portul și orașul in deplină tăcere, apoi dispare în românește de LEONARD GAVRILIU