Zori Noi, noiembrie 1970 (Anul 23, nr. 7113-7137)

1970-11-22 / nr. 7131

ZORI NOI du pagina * COORDONA­TE LITERARE r % Partidul In­ drumul meu întortocheat spre unde mă cheamă viața, marile ei doruri, tu mă înveți să mă avint în zboruri înalte și-mplinindu-se rotunde ! Dar într-o primăvară aurie Sub ploi de stele-am întîlnit Partidul, Din pumnii lui, izvor de apă vie Băut-am lung și fluierul doi­itul­ui s-a umplut de păsări cintătoare. Și fluierul de-atunci nu ne mai doare ! Tu-mi ești, și tu-mi vei fi întotdeauna indemn aprins și cer senin pe frunte ; pe zarea timplei celei mai cărunte tu tinereții ii păstrezi cununa. Ape fierbinți și clocotind ca lava, Ape țișnind din bolovani de sare, Ape de plumb, albastre ca otrava De șarpe veninos, ape amare ... Și mi-era trupul tinâră răchită în rîu visînd, de sete viscolită, Un fluier cald cu viersul minunat, Plîngînd ascuns, de vînt nemîngîiat, Ne ești izvor fecund de apă vie, ne ești lumină însorind adîncuri din noi spre biruință și tărie. Cu anii tăi de glorie la oblîncuri urcăm, puternici, munții pîn'la soare Pasărea fericirii larg să zboare ! DRAGOS VICOL Intr-o primăvară aurie Desculț prin vechii codri am umblat Purtînd in ochi amurguri violete Și era arșiță și-un ger ciudat Și buzele-mi erau ghioc de sete, Căutam izvorul alungîndu-mi brazii, Dar ope­rele îmi plezneau obrajii ! ȘT. A. BANARU ImW, «Vi Prin munții Dornei Boncănesc prin munții Dornei cerbii. Vînători la pîndă trag țigări, Mal­adine pălește firul ierbii, Dezgolind tomnatice cărări. Aerian, paleta toamnei scrie Versuri, în culori, sub cerul clar. Brazii prinși de vint încet adie, Soarelui culcat peste hotar. Mai tirziu, mistreți cu unt de-aramă, Aburi răsuflînd se-opresc sub stea, Nopții de frumos să-i ceară vamă, Dezlegări izvoarelor să dea, Cîntec de leagăn Culcă­ ți, puiul mamii, Peste pernă anii, Spre înalte vise Porți ie-s deschise. ARCADIE ARBORE Ursul prin pădure Socotește mare. Stelele la clacă Ghes își dau sâ-ncapă. Florile-n cimpie Stau la sindrofie. Murmură pe-aproape Argintate ape. Dormi, odorul mamii, Pin­ zi-s tineri anii ! s H Desene de EMIL BOGOȘ DIALOG illlllllllllllllllllllilllllllllllllllllllilllllllllllllllllllllllllllllllliu D. 3VJOȘULEAC : Adresele re­vistelor literare se aflau­ de obicei pe ultima pagină a acestora. A. M. : Evident, stîngace, încer­cările dv. par mai degrabă paro­dii neinspirate (din memorie), după lecturi mai vechi. Ca în a­­cest caz : „Viorica e floare fru­­moasă-ntre flori / Cu ochi senini și albaștri / Ca o stea ce răsare în gingașii zori / Frumoasă-ntre aș­tri“. G. N. ȘOMUZ : Trebuie să în­țelegeți că v-ați propus o sarcină ingrată încercînd să rememorați în cîte­va strofe o lume care se în­tinde între Izvorul Alb și Dum­brava Minunată. ȘT. RIPAN. Concludentă, ținind locul oricărui comentariu, este a­­ceastă strofă, din „Bucuria ano­timpurilor : „Le iubesc pe toate-n parte / Dar cu mici deosebiri / O urăsc numai pe noapte / Cînd nu pot să le admir“ (în) ... I. POTING: Semne bune în Ța­ra, dar numai atît: „Aici unde grî­­nele blonde se-adapă / Din rouă străbunului și noului pămînt / Și-aici unde brazii fîntîni în ce­ruri sapă / Mi-i vechea țară, glob de argint“. Mai trimiteți, dar cu discernămint. O. MANOLI : In cele două „so­nete de toamnă“ există, dispersa­te, imagini ca acestea: „ . . .uita­rea fîșii de goliciune, și-ascunde“, „visăm ploi ce nu cad“, „și ochiul înghețat al lunii mă privește“. Tot atîtea motive, deci, de a vă În­demna să reveniți, după un răs­timp în care aveți de încheiat niște socoteli cu prolixitatea. M. MARCEL Evocări, profesori și oratori — FRAGMENTE INEDITE — N-am avut posibilități să ascult prea mulți oratori și conferențiari, totuși din cei puțini audiați cu toată ușurința eram în stare să trec la ierarhizări. Simțind apoi ceea ce s-ar numi magia cuvîntu­­lui. Deși înclinat mai mult spre intimitatea lecturii favorabilă me­ditației și comentariului, mi-am­ dat repede seama că dacă vorbi­torul mediocru dispare fără a re­zista timpului, vorbitorul de înal­tă clasă ni se încorporează prin­­tr-o dăinuire fizică și spirituală. Vorbitorul N. Iorga rămîne în totul acaparator amintirii prin dramatismul său natural, prodigi­­­oasa-i expresivitate, avîntul atît de savant gradat de instinctul propriu - zis al cuvîntului său, impetuos chiar cînd pare mol­com ; profunditatea ideilor și far­mecul unic al diversiunilor sale se adaugă măiestrit la ceea ce am putea considera drept parfumul nostalgiei romantice. . . . Cascada spumoasă prăbuși­tă din înălțimi se poate preface în apă lină, erudiția intr-un an­dante de simfonie sau autentică poezie și ascultătorul se trezește sub vraja statornică a unei or­chestrații pe care nimeni n-a mai stăpînit-o vreodată integral și spe­cific la noi, afară doar de Barbu Delavrancea. Și totul curgea fi­resc, în ciuda unor obscurități pri­cinuite mai mult de filonul prețios și nesecat al expunerilor. Cei care s-au priceput să-l audieze pe N. Iorga s-au bucurat de clipele celei mai autentice arte, glasul și chipul cu reminiscențe michelan­­gelice pătrunzînd ca o favoare în fericirea amintirilor. Oratorul, rînd pe rîmd, îmbracă în plină magnificență purpura istoriei, poeziei, umanismului, a cronica­rului și luptătorului, zămislind nobilele forme ale unicului. Și numai predestinata inspirație geniului era în stare să armoni­o­zeze atît de apolinic poezia cu cele mai severe discipline prin ca­re incursiunile lui N. Iorga lăsau dîrele fulgerului. O dată cu epocala dăruire a ra­diofoniei, l-am avut pe N. Iorga acasă, intre pereții șubrezi, dar păstrători de vechi amintiri. I-am avut la mine acasă și numai pen­tru mine singur. Ii vedeam aie­vea, îi reconstituiam toate mișcă­rile și mimica, în timp ce vijelia sau briza graiului său se revărsau fascinant in calmul vetust al în­căperilor cu iz mănăstiresc. Ast­fel, ani de Iorga în casa zile l-am urmărit pe bătrînească și de clte ori l-am văzut și ascultat, fie FIȘIER la Vălenii săi, fie la București, căutam parcă să agonisesc rezer­ve durabile din chipul său pînă la cele mai mici amănunte, toc­mai pentru ca verbul său să-mi a­­pară nu numai pe nevăzute. Tu­multuos ori verset domol, graiul lui N. Iorga continuă a mă învălui pî­nă azi cu o rară încîntare, pasiu­nea-­ adesea raci­eană n-a încetat a mă copleși sărind peste ani; gra­iul său însuși păstrat cu orgoliu în­­ dineurile misterioase ale aminti­rii, răspunde la chemările emo­țiilor mele. ★ Profesorul Petre Andrei își des­fășura popularele sale prelegeri în aula universității ieșene, bucu­­rîndu-se de prestigiul verbului simplu, dar fin cizelat, meticulos, fără podoabe, grai ocrotit sau nu­anțat sub umbra zîmbetului de o vagă ironie. S-ar putea spune că cele două cursuri din aulă, împre­ună cu seara de vineri destinată concertelor simfonice de la Tea­trul Național, constituiau la timpul lor cele trei evenimente de seamă ale săptămînii așteptată de lumea universitară și iubitoare de artă a Iașului. Vorbitorul îți făcea impresia că e la sfat cu ascultătorii săi, își plimba scrutător, dar calm, privi­rile peste diferitele grupuri, iar intervenea cu câte un straniu al­fabet al mîinilor. Se deplasa pu­țin în timpul vorbirii ; totul­ vă­dea silințele sale de a convinge. Petre Andrei și-a intitulat cursul destul de didactic, totuși foarte sugestiv : „Problema fericirii“, din belșug stropit cu poezie , stropii de melancolie picurau copios din glasul cu sensibile modulații și ochii aparent indiferenți, oratorul tratîndu-și subiectul adesea vădit neliniștit, ca și cum ar fi avut în grijă un fragil și neprețuit bibe­lou . . . AUREL GEORGE STINO M­ISIUNEA SCHIJĂ Trenul l-a lăsat la margine­a cîmpiei. Ningea neîntrerupt și, vîntul hăituia zăpada. Cineva, nu-și amintește cine anume, ii spusese să rămînă la haltă: „Să rămîi cu noi, aici, pe scau­nul ăsta“. Nu-și mai aminteș­te cine anume îi­ făcuse pro­punerea. Parcă un ceferist. Numai ăștia primesc trenurile de noapte ținînd în mîna ridi­cată un felinar. De bună sea­mă fusese un ceferist, dar asta nu mai are acum nici o impor­tanță. Nu mai are, fiindcă el nu l-a ascultat. La marginea cîmpiei, își a­­mintește bine acest lucru, voi să-și aprindă țigara. De trei ori încercă și tot de atîtea ori minuscula flacără nu izbuti să se înfiripe. Pe urmă renunță. Mergea aplecat înainte, cu trupul răsucit spre stînga. Din cînd în cînd privea acolo, unde abia­­ abia se mai ză­reau stîlpii cablurilor telefo­nice. Stîlpii aceia fumurii și aproape ireali, ce constituiau unica lui busolă. Deodată i se păru că aude un clopot, niște chiote sălbatece și apoi, din nou, vîntul. 11 prinse frigul pînă aproape de brîu și pe față respirația se transforma în ace subțiri, de gheață. Mă­nușile înțepeniseră și ele, iar atunci cînd își ștergea obra­jii simțea în ceafă înțepături fierbinți. La o vreme, greuta­tea armei, sprijinită de umă­rul drept, deveni insuporta­­bilă. Încercă atunci s-o treacă pe umărul sting, dar se răz­gîndi numaidecit fiindcă ar fi însemnat să se oprească ori cel puțin să încetineze mersul și el nu trebuia să facă asta. „Nu te opri, nu te opri. Se mai văd încă stîlpii“. Omul privi spre dreapta, dar stîlpii se înmulțiseră parcă. Erau mai mulți­ și, ciudat lucru, înce­pură să se apropie de el. „Mi­ca haltă trebuie să fie depar­te, iar ceferistul s-o fi culcat cu capul pe masă, acolo, în ghereta aceea iluminată difuz. Desigur, patrula trecuse spre pichetul 14 și o să se întoarcă abia spre ziuă“. Încercă să privească din nou ceasul de la mină. Rezultatul fusese ace­lași. La o vreme începu să i se pară că-i mai ușor, că vîntul nu-i mai strivește fața. Frun­tea prinse să se încălzească. Căldura coborî apoi spre o­­braji, îi cuprinse pieptul. El înainta despicînd viscolul. Tre­buia să ajungă la ora... In minte i se învălmășeau gîndurile hăituite și ele de viscol. Începu să-i fie frică. Și-aduse aminte poveștile ace­lea cu oamenii care îngheață. Visele lor... își mușcă mîna prin mănușa tare ca lemnul. Mai încercă o dată, dar dure­rea nu se ivi. Își scoase mă­nușa. puternic Dinții strîngeau acum mușchii degetului gros. Durerea tot nu se ivi însă... Dinspre dreapta porni să crească spre el o lumină ver­zuie. Mănușa căzuse undeva in zăpadă și vîntul o duse de­parte. Umărul­­ drept încetă să-l mai doară și arma îi pă­ru prea ușoară. Lumina ver­zuie săpase în viscol un drum. Schimbîndu-și direcția porți pe drumul luminii verzui. O casă enormă, cu geamuri a­­prinse, îi ocupă ochii. Vîntul lătra undeva în spatele lui. Pe drumul spre casa cu gea­muri aprinse toți stîlpii ar­deau... Trei umbre imense, și un scricet de dine. Un cline ce-i linse obrajii. Apoi... totul se stinse. — E cineva ? întrebă ser­gentul, comandantul patrulei. Nici un răspuns. Numai vîn­tul și năruirea aceea de ză­padă. — Hei, este cineva ? — Să mergem, spurcată vi­forniță — reuși, în fine, să zică unul dintre ostași. Omul ar fi rămas acolo, in­tre zăpezile acelea pufoase, dedesubtul lor, înghețat. Dar cîinii, cei doi cîini... A doua zi, peste nesfîrșita cimpie, viscolul mai rînjea încă. 11 dureau picioarele, vir­­ful degetelor de la mîna stin­gă și nu-și mai simțea urechi­le. Cineva îi aduse o cană cu ceai, fierbinte. Reuși să-și amintească, frag­mentar, întregul drum. I se păru că-l aude pe comandant. Ii văzu ochii și somnul cobori din nou peste trupul lui vlă­guit ... GEORGE DAMIAN PE TREPTE DE TIMP ceut ((Din placheta de versuri editată de Li­„Nicu Ga­ne" din Fălticeni cu prilejul centenarului) Țării mele Te simt în toate care mâ­nconjoara ; Te simt in aer, apă și pămînt, Iți simt suflarea caldă și ușoară, O I țara mea, lăcaș curat și sfint ! Te văd in holda anilor bogată, In pîinea caldă scoasă din cuptor, Și frumusețea ta cea fără pată Mă-ndeamnă iar să strig cu glas sonor ! Să înflorești ca vara trandafirii ! Iar stema ta și steagul tricolor Să urce sus, pe culmea nemuririi, Cu pași giganți, cu sufletul ușor I ELENA ȘTEFOI, clasa a IX-a C Școala noastră Clădire cu-nalte ferestre In care se joacă noianuri de raze . . . Copii ce urcînd din trimestre-n trimestre Privesc către „mîine" de pe-nalte pervaze . . . Caiete pictate cu slove mărunte, Și de cerneală, simpatice pete . . . Sprîncene-ncruntate, nouri pe frunte, Și zeci de hărți atirnînd pe perete . . . Profesori iubiți . . . Babilonul, Ninive, Tabela în tuș a lui Mendeleev. . . Lucrări de control, concursuri sportive, Imagini din noul, fierbintele ei . . . MARIA ȚIGANESCU clasa a Xl-a D Cînd vreau să te văd Cînd vreau să te văd, Cînd vreau să te simt lingă mine, Mă uit la cerul albastru . . . Cînd vreau să te văd, Cînd vreau să te simt lingă mine, Privesc la florile albe, gingașe Și pure ca tine ! Mă uit la garoafele roșii ! EMIL GAȘPAREL, absolvent al liceului, curs seral/ E reconfortant să citești un volum de debut netarat de graba de a semna o suită de pagini strînse sub aceeași copertă. V. Andru se grăbește încet. După cîțiva ani (nu mulți, totuși) de la apariția în reviste, volumul lui de proze scurte nu-i o mică antologie personală, mai mult sau mai puțin amor­fă, ci așa cum trebuie să fie un debut, o succintă încercare de autodefinire, imagine globală a lumii și a perspectivei sale. V. Andru e un rațional. Nu însă un fanatic, un dogmatic al raționalismului. Are conștiința că ordinea nu exclude hazardul, că echilibrul e condiționat de frenezie, că explicabilul presupune o doză sensibil egală de imponderabil. Departe de orice exclu­sivism, el nu numai că ad­mite, dar impune o dubla perspectivă : cea geome­tric - rațională și cea or­namental­ă afectivă. Per­sonajele sale, totdeauna două, conturează un uni­vers dihotomic. Cel scund și cel înalt, copilul și bă­­trînul, cea brună și cea șatenă, ori el și ea se si­tuează la poli opuși. U­­nul e rezervat, inflexibil, interiorizat , lumea din a­fară îl solicită după o or­dine riguroasă, dinainte stabilită, de aceea o poa­te domina. Celălalt e ima­ginativ, chinuit de îndoieli, gata să explodeze sur­prinzător și repetat: viața îl copleșește prin varie­tatea ei. Intre cele două posibilități, autorul sta­bilește un echilibru extrem de sensibil. Colaborarea lui cu cititorii este de a-i determina pe aceștia să strice echilibrul, să opte­ze. Cum nu există un a­­devăr definitiv — pare a spune V. Andru — vă rog să profitați de ocazia pe care v-o ofer și să fiți sin­ceri. Poate vă va prinde bine. Departe de a fi o­­bositoare, această atitudi­ne a autorului ni se pare a fi calitatea primordială în structura ideatică a prozelor sale. De altfel, întregul volum este clădit pe acest echilibru bipo­lar, oferindu-ne două ca­tegorii de proze. Cele pa­rabolice presupun raționa­lismul. Apelul la parabolă dovedește cultivarea unor certitudini: „împreună" este, aș spune, parabola ge­nerațiilor. Poate cea mai deplină din această ca­tegorie, ea are calitatea absolut necesară a a­­cestui gen de proză, a detașării, a obiectivității maxime. Bătrînul și copi­lul nu sunt dominați ci e­­xaminați. Semnificația se cristalizează de la sine, ca într-o soluție suprasa­turată. O parabolă este și „Competiție". Titlul ne scutește de precizări asu­pra sensului. Aceeași gri­jă pentru amănunt, dar un amănunt care înglo­bează un sens necesar, apare și aici, ca de altfel în toate prozele debutan­tului. Credem că e un merit. Cei care practică proza parabolică se de­dau, de obicei, la un ar­tificiu, din dorința de a fi spectaculoși oferă, ală­turi de semnul bun, cîte­­va piste false, ca în lite­ratura polițistă. Cum pe V. Andru îl interesează în aceste bucăți efortul op­țiunii, ne scutește de e­­fortul sportiv al alergării. Intre cele două posibili­tăți de a-ți apropia o cer­titudine­­ a labirintului și a sfinxului — autorul se oprește la ultima , ca în „Doctorul familiei", exce­lentă din acest punct de vedere. O a doua categorie a cea a prozelor de ipoteză. Aici certitudinilor le iau locul întrebările. Interpre­ted realitatea, ipotezele proliferează și au șanse egale de a deveni certi­tudini : „Mă liniștesc a­­mintindu-mi premisa : azi nu am nevoie de adevă­ruri absolute, e mai mult o încercare ce-mi face plăcere". („Prevestire"). De aici o obligație și mai a­­cută pentru lector de a-și fixa atitudinea , proble­mă de șah cu mai multe soluții. Cele două personaje (osatură caractereologică a volumului), el și ea, cel scund și cel înalt, con­versează. De fapt nu e vorba de un dialog, ci de două discursiv, monologări : unul ipotetic, altul interior, vizîndu-se optativ, exterio­­disimulat. Nu există între ele un para­lelism, ci un unghi, de a cărui deschidere depinde forța artistică a bucății. Un personaj are presen­timentul morții, iar cel căruia se destăinuia în­cearcă să ghicească ce cărți poartă cu sine ob­sedatul („Prevestirea"). Ea se întreabă dacă stră­bunica a meritat pedeap­sa, el își pregătește sabia pentru o viitoare pedep­sire („Străbunica noastră Carola“). Bătrînul cugetă la fatalitatea autopedep­­sirii, la orizontul blocat al existenței, tînărul ima­ginează orizontul deschis și ondulat al unei posi­bile lutlande („lutlanda posibilă"). Bătrînul se gîndește la nemurire, tînă­rul descifrează imaginea vanității („Veritas"). Toa­te prozele presupun o a­­numită independență a opțiunii, desigur între la­turile unghiului. Autorul ne dă o definiție a citi­torului : „E un domeniu foarte relativ, doar timpul decide (...). Sau pur și simplu nu știi ce să spui. Ești cititor înainte de toa­te. Iți cer un punct de vedere.. .* („Veritas"). Punctul forte al proze­lor lui V. Andru este, cre­dem, aici. Incită la ati­tudine, lăisînd însă o li­bertate de alegere a me­sajului, bine calculată. O­­mogen ca mod de asi­milare a realului, cu o frazare excelentă, volumul are o frumusețe discretă: fuga șerpuitoare, mereu schimbătoare a dunelor, piatra cu bob mărunt a existenței care ne sca­pă printre degete , lutlan­da posibilă. MIHAI IORDACHE CRONICA LITERARA Vasile Andru: „IMUNDA POSIBILĂ ” MERIDIANE------­Robert Frost j Fulguire In drum o cioară Zburînd ciufută Mă-mproșcă cu zăpada De pe-o cucută. Inima-n pieptu-mi Tresări deodată Și ziua se scurse Negrăit de schimbată. Carl Sandburg Ceață Se furișează ceața cu pași de pisică. Stă, privește portul și orașul in deplină tăcere, apoi dispare­ în românește de LEONARD GAVRILIU

Next