Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1922 (Anul 3, nr. 81-83)
1922-06-11 / nr. 81
a r„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Caragiale corector ! Breaslă năpăstuită a corectorilor, fii mândră ! Scriitorul care a brăzdat o urmă atât de adâncă pe ogorul literaturii românești a făcut și el parte din rândurile tale, și încă a cinstit disprețuita profesiune cu îndârjita’i meticulozitate. Și dacă aitâția alți gazetari și literați și-au dat tributul acestui serviciu »—socotit ca ultima roată la car—doar în intenția unui scurt popas sau de a le sluji ca trampolină, el a fost conceput de Caragiale așa cum urmează să fie conceput de oamenii inteligenți, drept un post de onoare, un apostolat, și’i s’a dedicat cu tot sufletul, cu toată pasiunea, cu toată conștiinciozitatea, cu întreaga pricepere a unei misiuni prețioase. Și nicicând nu s-au părăsit acele tresăriri de individualitate din prima lui tinerețe și’i plăcea să’șî păstreze neștirbită faima de fruntaș al meșteșugului corectoricesc, pe a cărui pistă nu’și găsește acel Vrednic campion cu care să se măsoare. Avem, asupra acestui capitol din viața creatorului lui Leiba Zibal, date edificatoare într’un volum al d-lui Al. Ionescu, proprietar al tipografiei „Speranța“, fost militant socialist în vremile de glorie ale clubului „Sotir“. Caragiale intrase corector la ziarul liberal „Unirea democratică“, ce se imprima la tipografia „Curții“ din pasagiul Român, a bătrânului Franz Gobl, și exercita o teroare de despot asupra zețarilor. Controla feroce greșelile însemnate și ridica atelierul în picioare de cum prindea ca nu’i s’au respectat corecturile. Punctuației, deasemeni, îi acorda o atenție de părinte, fiindcă atunci, ca și acum, ziariștii cari i-au pătruns tainele se pot număra pe degete, și, pentru o virgulă neglijată, se aprindea ca de o catastrofă și strivea pe lucrători sub o avalanșă de vociferări. Dar competența lui mergea mai departe: era pe deplin inițiat în misterele regatelor tipografice și—ne povestește d-l .AL Ionescu—când se aducea câte-un anunciu, el îi indica litera, ca un autentic șef de stabiliment grafic. Simțul estetic îi era în sânge, și cei „doi duriuși“ (aeci jumătate rând alb despărțitor al unui citat, al unei reproduceri, al unei scrisori,de nota ziarului sau de textul autorului) câți din esteții de proaspătă fabricațiune s’ar putea fări că se cunosc întrebuințarea cum o cunoștea Caragiale ? Și nici știința gramaticii nu’i se părea superfluă. Un amănunt, niciunul dintre colaboratorii externi care, zelos să’și contemple înainte de a trece sub teascul mașinii capod’opera înșirată în seducătoarea literă de tipar, se adresa lui Caragiale, ca să-l servească cu câte-o corectură, nu scăpa nedijmuit: dacă nu de un pachet de tutun, dar cel puțin de câteva țigări, în 1910, „Adevărul“ îi editează„Scl tte noué“ și șpalturile de corectură zboară—dus și întors—pe luia București-Berlin. Notăm, de astădată, o ciudățenie în sistemul de a corecta: îi se trimit de fiecare șpalt câte trei exemplare, și pe unul purică greșelile de tipografie, pe altul cele de ortografie, iar pe al treilea îl rezervă modificărilor de stil. Căci, fără a împinge, în această privință, până la virtuozitate, îndreptările cu Balzac, ale cărui corecturi erau o împestrițare de adaose și transformări, dar nici Caragiale nu se mulțumea cu primul concept: trăgea mereu cu pensula, refăcând culorile. De altfel, și manuscrisele și le recitea cu grijă și cumpănire până nu le da la tipar. Fiindcă, pentru el, creațiunea nu era un sport, ca pentru aceia cari își croesc o glorie din particularitatea că scriu cu viteză de accelerat, iscălesc și sunt încântați de opera lor. El își chinuia copiii spirituali, căci gloria sau era, dimpotrivă, să refacă, într’o continuă lustruire, să cântărească valoarea cuvântului, exprimarea adecvată, să adaoge, să șteargă, veșnic în goană după perfecție. Așa l-am apucat, într’o zi, cu condeiul aplecat pe o corectură a unui articol prim din „Moftul Român“, când apărea în seria a II-a, în editura tipografiei „Eminescu“ (având atunci ca patroni pe d-nii Iancu Ionescu și Baldovin). Tocmai întindea o furcă, conturând încet, caligrafic, literele, de parcă le sculpta, meditând și în momentul elaborării lor asupra impresiei ce ar trezi-o și dacă pot fi definitivul înveliș. Iar când ajunse, după multă migăleală, la sfârșit, încă vântură hârtia într’o privire de ansamblu, tot ezitând, sub presiunea unei temeri. Și legendara lui lene aci își are obârșia. Il îngrozea veșnic necunoscutul: ideia oricării noi creații îi moleșea oasele, în greutățile ce le bănuia. Cu prilejul tipăririi „Schițelor nou” , face mai deaproape cunoștință cu mașina de cules, de curând introdusă în țară, linotyp-ul, și caracteristica, omorîtoare de entuziasm, de a trebui să bați din nou tot rândul în care ai spicuit chiar numai o singură greșală îi provoca reflexii pesimiste. Te învârtești și aci într’un cerc vitios, fiindcă, luând dela capăt rândul, riști primejdia să te alegi cu alte erori, așa că o corectură ireproșabilă devine o utopie, într’o scrisoare către d-l Const. Mille, varsă accente de melancolie asupra acestei defectuozități, care umbrește atâta ingeniozitatea invenției. Inițiativele intelectuale nu’și găsesc noi teren fecund, și nu știu, rău, câte decenii mai urmează să se scurgă până inovațiile occidentale să se aclimatizeze, căpătând și la noi drept de cetățenie. Cărțile și revistele românești apar scandalos corectate: te poticnești din trei în trei rânduri de non-sensuri, litere uzurpătoare, lipsuri de cuvinte, rânduri amestecate, iscălituri cu șase feluri de caractere, titlurile și subtitlurile culese fără niciio normă, iar punctuația o monstruoasă aberație. Și_u, e vreme de-atunci!—mă gândit la utilitatea ce ar prezinta-o înființarea unui „birou de corectură“, la care, cu naivitatea vizionarului, eram încredințat că ar da năvală scriitorii diverși (nu numai literații, ci și profesorii, autorii de opuri didactice, militare, științifice), precum și directorii revistelor de specialitate, bucuroși de a scăpa în sfârșit de coșmarul oribilelor corecturi, cari stropșesc atâta înțelesurile, fără a mai stărui asupra esteticei tehnice și a armoniei dintre titluri. Ce vis zadarnic ! Circulari împrăștiate cu profuzimne, cu o expunere elocventă de motive, dar—în afară de d-l Christu Negoescu—niciunul din nenumărații noștri cărturari nu s’a grăbit să se folosească de existența unui institut ce ar fi produs o revoluție în aspectul intern al tipăriturii, aducând-o, din acest punct de vedere, la nivelul Franței și Germaniei.^ De la acea încercare avortată, am rămas însă cu o emoționantă amintire. Tocmai bateam cu ciocanul niște placate în perete, când, în lumina voioasă a soarelui, se ivește în ușă o siluetă înaltă, bărbătească, cu figura severă și mustața stufoasă, cam încărunțită, iar în mână purtând un baston noduros. O recunoscui din prima clipă, și, cam zăpăcit, cătai să ascund ciocariul, indispus că fusei surprins asupra unei asemenea operațiuni domestice. Era Caragiale, lângă care, până atunci, nu stătusem încă așa de aproape. — Aici e biroul de corectură? —începu el vorba, cu timbru’i gutural, și lipiciu’și de coastă bățul, de A.NORA — Da, ’domnule Caragiale,—îngânai cu sfios. — Foarte bine, domnule !~~se porni ei. Bună idee! E o adevărată anarhie cum se face la noi corectura. Toți își bat joc de ea. Fiecare nechemat își închipui că e destul să însemni ici o literă, colo o literă, și gata corectura. Autorii noștri habar n’au de ortografie și nici de gramatică. Eu am pomenit un profesor universitar care punea la persoana a IlI-a plural prezentere indicativului, de la verbul „a zbura“, „zbor“, în loc de „zboară“, cum cer toate verbele de conjugarea sa. Ce să mai zici de ceilalți ? Iți urez succes, domnule. Și apoi, imediat, fără tranziție, cu mult fond de seriozitate: —• Uite, mă angajez și eu corector. Iar gând fu să plece, cu un picior în prag și cu pălăria încă în mână, continuând, în lanțul unei discuții ce porniserăm asupra intrușilor corecturii: — Vezi,—mărturisi el,—eu nu las să’mi corecteze nimeni nici măcar carta mea de vizită. Ortografia numelui meu e Caragiale, și nu e lucrător care să nu mi’l schimonosească, schîmbându’l în Carageale. Și, zilele trecute, citind în „Gândirea“ o schiță postumă a maestrului satirei românești, zărit, înfiorat, răsfățânduse, deasupra, în verzale, „de Carageale“. O senzație rece îmi îngheță șira spinării, în scrâșnirea năvalnică. O, biet fervent al purității grafice, ce ai zice, fiind în viață, de această nesocotire a uneia din intimele tale dureri? ________ _ _________A. NORA Maestrul descris de fiul său, Luca Ion Caragiale — Un fragment din Amintirile lui Luki () — Caragiale scria în tăcere și adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, făcea gesturi, zâmbea sau se ’ncrunta. L-am văzut când muncea la „Kir Ianulea“, refuzând mâncarea și veghind două nopți dearândul. Muncea neîntrerupt până sfârșea opera. In tot acest timp era încruntat, febril și ursuz. Când termina, era adesea intoxicat de tutun și cădea câteva zile într’o stare de somnolență pașnică. Pe „Kir Ianulea“ l-a scris în trei zile și l-a pieptănat, pe urmă, două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil : „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile , le aud cuvintele Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și, pe urmă, m’apuc să scriu, și-i las să-și spue singurii păsul“. Și, după aceea, adăoga întotdeauna comparația creării operii de artă cu o laborioasă parturiție. Caragiale scria fără plăcere. L-am auzit, deseori, blestemându-și „meșteșugul ingrat“ și afurisind clipa când s’a apucat de literatură. Conștient, în fond de valoarea lui, rămânea un veșnic jicnit în viață. In anul când a împlinit șaizeci de ani, în anul când a murit, până și ultima oară mi-a vorbit cu adâncă sinceritate, cu scârbă și cu necaz. Fusese poftit în țară pentru un jubileu al lui de șaizeci de ani, și răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui, astăzi morți amândoi, Vlahuță și Delavrancea. L-am întrebat ce hotărâse și mi-a răspuns întunecat, că refuzase. L-am întrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit mult, cu patos și aproape cu lacrimi în voce. Mi-a povestit toată viața lui. Cum luptase, cum, hulit de unii, neluat în serios de alții, pus la o parte de toți oamenii influenți, în fine tot ajunsese. Cum odată celebru, tot nimeni nu lua cuvântul lui în seamă. Atunci mi-a povestit cum odată, când era cunoscut de toți, subt un regim politic de prieteni, dorise să ocupe un loc de deputat și cum fusese refuzat pentru lipsă de încredere. Tot atunci mi-a făcut și bilanțul câștigurilor lui de autor. In anul cel mai bun reteta totală era de 2300 lei. Și a închiat: „Am muncit o viață întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc și să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui“. Am înțeles că avea dreptate să refuze jubileul și avea dreptate să trăiască, mai mult sau mai puțin, în exilul voluntar de la Berlin. Intr’o noapte caldă de Iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereastra era deschisă, și din stradă se auzea zgomotul vieții intense a Berlinului. Vorbea cu admirație și emoție despre Shakespeare și despre teatru în general. îmi pare rău cău nu pot repeta exact tot ce a spus în noaptea aceea, căci a vorbit într’adevăr într’un fel rar lui însuși. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbește cum îi vine în momentul afectului. Nl asemăna cu architectura, căci ca și în architecture clădești un teatru. Și, pe urmă, a vorbit despre Macbeth. Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodoperă artei dramatice. Construcția arhitectonică, ți-e dată de la început, că soarta lui din prima scenă este pecetluită și știind ce are să se întâmple, nu te mai interesezi decât de partea pur artistică, cum are să se întâmple. Și explică scena întâi a tragdiei shakespeariene: „Se ’ntâlnește cu vrăjitoarele , îi spun că are să fie Than de Cawdor, Rege, dar că nu are să domnească.] Pier vrăjitoarele și vine ștafeta de-i vestește că-i numit Than de Cawdor... Ei! Atuncea știi că s’a isprăvit cu bietul om... ca se împlinește ce i-a fost zis... și așteptă aștepți cu gura căscată... și vezi că totul se întâmplă așa... dar cum se’ntâmplă, asta-i meritul lui Shakespeare“. Pe urmă a evocat scena duelului cu Mac Duff și a insistat cu admirație violentă asupra ei. Continuă înfrigurat: „Macbeth îi spune , nu te măsura cu mine, că mie mi-a fost ursit că nu am să fiu omorât de om născut din ffemee și că pentru ca să fiu doborât ar trebui să umble pădurile“... Și atunci știi bine că trebuia Macbeth să fie biruit și nu știi cum... Dar Mac Duff răspunde . ..Nu m’am născut din mamă, că pântecelor ei oi mâinile am fost smuls și afară vin crengile pădurii din Birman duse de oameni“... Era târziu in noapte... A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat și cu obrazul foarte liniștit. LUCA ION CARAGIALE () Publicate in Ideea Europeană, din 4 Ianuarie 1920. Duel Naivul plug odată (probabil, ofensat) La un duel de moarte pe tun l-a provocat. Dar adversarul țanțoș răcni cavalerește: „Mișelule ’n genuche“ Și’n frunte l-a scuipat.. Și, pe teren, naivul a fost silit firește Mult umilite scuze să ceară de la tun. Morală Doamne! ferește Pe mojivul prost de boer nebuni Un mare anonim EPIGRAMA Doi academici Istorică pereche —Așa pereche zic și eu ! — Ce legătură veche ! Ureche jură 'ntr'un Hasdeu, Hasdeu intr’o —■ Ureche. Caragiale Șl Anton Bacalbașa 3 =3 ȘARADA Unui clubman La cărți, c’un as ești asasin, Cu sfada *n luptă, spadasin ; Dar fără sfadă, fără as, Tu singur spune, ce-ai rămas ? I. L. Caragiale Claponul lui Ion Luca Caragiale In toamna anului 1877 librăria universală L. Alkalay din calea Mogoșoaii No. 18, vrând să facă reclamă cărților sale „scolastice (adică școlare), literare și științifice“, s’a hotărât să scoată un calendăraș de buzunar. Pentru confecționarea acestuia, librăria a făcut apel la tânărul sufleur, fost giiranteresponsabil la Alegătorul liber. Ion L. Caragiale. Caragiale scotea — săracul de el! — ne atunci, sub formă de broșurică minusculă : Claponul Fostă hazlie și populară intre când esc de sub tipar tirajul se face in 33333 exemplare Deviza este Effin și bun ! 10 bani numărul Foița nu era mult hazlie. Populară n’a izbutit să devie. Totuși s’a decis ca și calendarul să poarte numele de calendar al Claponului. El se subtitula de asemeni, „almanah hazliu, popular". Se anunța că apare Pe anul de la Mahomet 1295 De la Christos 1878 Prețul ? „Oricine va da 50 de bănuți va căpăta acest almanah gratis“. Broșuri că era dedicată : Cucoanelor și Demoazelelor din toate mahalele, fundăturile și marginile Bucureștilor precum și tuturor Monsenior becheri si familiști După arătarea zilelor când va fi luna nouă, luna plină, pătrarul fiu, pătrarul al 2-lea, câte o reflecție se ivește cu intențiunea de a desposomorâ păgânele calendaristice. Reflecțiunile aceste sânt — bineînțeles — în număr de 12, pentru fiecare lună câte una. Bunăoară în privința lui Jamar, Ion Luca Caragiale observă : „Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei împaltonați“. Pentru Februar, luna carnavalurilor, următorul prognostic: „Balurile mascate vor hotărâ pe mulți căsătoriți să poarte jalbă de despărțenie“. Și tot așa câte o părere, câte o aluzie, câte o notiță epigramatică la adresa unor membri ai Sfântului Sinod, la cei ai Parlamentului, pentru tinerii cari „încep a-și umbri ceafa cu umbreluțe albe“, la sistemul de stropire a străzilor în luna lui Cuptor, etc. Pentru luna Septembrie Caragiale vestește : „Ploi mari, Dâmbovița se umflă. Primăria profită de ocazie pentru a o declara navigabilă, și a publica licitație pentru luarea în monopol a navigației dâmbovițene pe 10 ani“. La fel cu „calendarul pentru toți“ al lui N. D. Popescu, micuțul almanah al lui Caragiale avea o privire asupra regentului anului, posturilor și zilelor nefaste. Regentul lui 1878 e — de bună seamă — planeta Venus. Să nu se uite că sântem în timpul războiului româno-ruso-turc. Sub înrâurirea regentului, copiii 75 la sută se vor naște cu părul galben, cârni și cu ochii mici spre marea mirare a taților lor, cari nu-și vor aduce aminte de convenția rusoromână“. Lucrul acesta îl cam desvoltă Caragiale într’o lungă poezie intitulată Pohod la Șosea, în’ care zugrăvește cum : Gloată peste gloată Merge lumea toată Claie pe grămadă Pe muscali să vadă. Coanele , Umflate, gătite Și sulemenite sânt în fruntea alaiului. Numa ’alfo chilie Singură pustie O babă, rămase Care de ani sase O logită sta In chilia sa Numai ea rămasă Singură acasă Și in mahala *) Din volumul „Versuri de Caragiale: stanțe elegiaco-satirice, gogoși rimate, parodii, epigrame, fabule, ode umoristice, culese și comentate de Barbu Lăzăreanu“, volum care va apărea în editura Vieții Românești. Biata se văita Și se tânguia — „Oameni buni !" striga „Mi-adinceti și mie „Pomană vă fie ! „Măcar un cazac... ,fiu de altceva, „Ci numai de leac !" Cât despre posturi, directorul Claponului constata — bunăoară — că „Postul cel mare, în anul acesta ca întotdeauna, pentru săraci ține tot anul, pentru bogați cât au poftă de icre moi“, iar zilele nefaste sunt (două pentru chiriași): Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru. * * * Partea literară a almanahului o constituiau : un Acrositit în 8 strofe intitulat „Mandatul“; parlamentare: Camera din Stambul și Mesajul de închidere a Camerelor otomane (unde, sub diferite nume turcești, poți descoperi diverși membri ai Parlamentului român); schițele: „Smotocea și Cotocea“ (un fel de Lache și Mache), Leonida Ciupicescu, și rubrica de căpetenie și a revistei Claponul și a almanahului cu acest nume , rubrica Gogoșilor. Dintre calambururi, unele sânt foarte nostime și sânt ca să zicem așa — din domeniul claponismului. De o pildă calamburul cu referire la „resbel“ (războiul din 1877): „Ca doi berbeci primătareti cari stau gata să se arunce unul asupra altuia cu coarnele, astfel două împărății au pornit cu ostile respective să se facă praf. ,„..Să vedem care din doi are să rămăe berbec bătut“. Dintre gogoși, una prezintă pentru istoria literaturii dramatice românești o deosebită importanță, deoarece conține în germene scene întregi din „Noaptea Furtunoasă“. Iată „gogoașa“ respectivă : „Cetățeanul Ghiță Calup, băcan în mahalaoa X și gardist civic, este foarte gelos de cocoana dumisale. El are în prăvălie un tezghetar tânăr, anume Ute, pe care-l iubește mult, căci este foarte harnic. Pentru aceea jupân Ghiță i-a dăruit la Sf. Ute, de ziua lui o legătură de gât prăznlie. Când prietenii povățuesc pe jupân Ghiță să trimeată în locu-i la gardă pe Iii ©, jupânu le răspunde : „Nu-mi pasă să lipsesc de acasă și un an de zile. Nu mi se simte lipsa. Ilie să trăiasă ! Am să-l tac,tovarăș la parte!“ Cetățeanul Calup, când îi vine rândul sa facă de gardă cheamă pe Ilie, și după alte multe, îi recomandă mai ales să păzească strajnic cinstea cocoană : .....Știi tu, Ilie, cum sunt muerile.... — Știu, jupâne.... — Ei ! Ia vezi... Păzește bine ! — Las pe mine, jupâne, cât o trăi Ilie, cinstea dumitale e cinste.... Bravos Ilie ! Am să te fac tovarăș la parte“. A treia zi de Sf. Ilie, jupân Calup, care plecase de dimineață ca să stea de gardă până a doua zi, apucându-i peste noapte oarecari dureri, e silit a se întoarce acasă la ceasul uiu despre ziuă. După ce bate foarte mult în poartă, Ilie zăpăcit de somn, vine să-i deschiză. Jupân Calup intră în o» dae. Cucoana doarme cu fața la perete. Când jupân Ghiță voiește să se culce, găsește pe plapuma dumisale de dumioaton alb o legătură de gât prăznlie... foarte sgârcită. • •••••••* • • * A doua zi, jupânul a certat pe Ilie, că nu-și păstrează lucrurile și mai ales legătura, pe care i-a dăruit-o de ziua lui; însă această mică neglijență nu putea fi tocmai un cuvânt ca să nu-l facă facă tovarăș după făgăduială. ...In adevăr, chiar din acea zi, în casa cetățeanului Ghiță, Ilie este tovarăș la parte — la parte mai mare sau mai mică, după cum se întâmplă să-i vie rândul jupânului Ghiță la gardă“.$ Cetățeanu Ghiță Calup, va deveni mai târziu „Jupân Dumitrache Titirică Inimă-Rea chrristîgiu, căpitan în garda civică“. In tânărul tejghetar Ilie noi recunoaștem , pe viitorul „Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă“. Cocoana este „Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache“. Legătura de gât prăznire, o cunoaștem. Cu dialogurile în jurul ei se închee doar actul ultim al „Nopții Furtunoase“ : „Jupân Dumitrache (luând pe Chiriac și pe Ipingescu de mână și aducându-i dramatic în fața scenei). Toate le-am lămurit, bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic, dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei... că uitasem.... îmi vine să intru la bănueli rele. Chiriac (înfiorat): Ce ai găsit, jupâne ? Jupân Dumitrache: Uite (scoate din buzunar o legătură de gât). Ipingescu: Frumoasă legătură, de șir ! Chiriac: Ași adâ’ncea, jupâne, asta-i legătura mea, n’o știi dumneata ? Jupan Dumitrache (lămurit). Ei bată-te să te bată! de ce n’ai spus așa, frate ? (lui Ipingescu cu filozofie). Ei vezi ? Uite-așa se orbește omul la necaz“. Iar Ipingescu, confirmător : „Rezon !“ Mângâere Fabulă — O babă chioară așează tingirea cu păsat Pe-o pirostie șchioapă... Hiertura’n foc a dat... Și scuipă biata babă, și blestemă, se 'nchină: „Spurcatul... Necuratu..." (El singur e de vină!) Morală Spre mângâere-adeseori Ne trebuiesc... instigatori. Caragiale