Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1922 (Anul 3, nr. 85-88)

1922-07-23 / nr. 87

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" E alcătuită de un franțuz: Alcibiad(e) Tavernier. El semna întâi cu numele de familie, apoi cu cel de botez, pe care și-l scria cu e mul final in textul franțuzesc de pe copertă, fără e, în tex­tul românesc. Se intitula: Docteur en médecine, Chera-­ Doctor de medicină. Cavaler Her de Verdre de Jérusalem, de- al Ordului de Ierusalim, șiră­­scendant du célèbre voyageur nepot al vestitului călător cu an de ce nőm et ancien médecin en cest nume, și doctor de căpete, chef de Y Inspection générale de nie al inspecției generale din Valachie­d Bukarest. Valahia. Străbunicul faimos, despre care Tavernier Alcibiad­e) pome­nește cu mândrie, fusese de bună seamă — Jean Baptiste Tave­rnier, călător prin Turcia, Persia și Indii, negustor de pietre pre­­țioase, rădicat la nobleță de Ludovic al XIV-lea (cu care făcuse o afacere de vr’o 3.000.000), și mort­ififliu la Copenhaga, după ce a fost potcovit de un nepot al său­* * * Titlul cărții — imprimat cu caractere mărunte In tipografia privilegiată din București în 1831 — acoperea, împreună cu motto-ul o întreagă pagină format in-quarto. Pe românește lucrarea se numește: „Amănunturi apărătoare și highicnice pentru Miserere sau holera.morbusj" E una din încercările cele mai serioase de a stabili o termi­nologie populară medicală. Nu atât numirilor diverselor boli, pe cât simptomelor, caută autorul să le dee echivalențe românești. Truda aceasta pe alocuri e răsplătită. Pun față în față o parte din textul franțuzesc cu corespunză­torul românesc (pasagiile se desprind din capitolul Du Choléra morbus): Les Symptómes diagnostiques et affreux qui annoncent l’in­­vasion certaine de cette funeste maladie dans un individu sont ceux-ci r Douleurs d’estomac, cephala­­gie violente, vertiges, syncopes, nausées, coliques trés doulou­­reuses, crampes insupportable« aux membres inférieurs parti­­culiérement; pouls petit et for­tement concentré, les extrémi­­tés froides. une altération ra­pidé de la figure se fait remar­­quer de plus ea plus-II s’en suit bientót d’horribles efforts de vomissemens quelque fois sans effets prompts ce qui attenue de plus en plus le ma­lade ; des crispations et des ti­­raillemens d’entrailles inexpri­­mables; une fiévre violente, dönt les effets accélérés et pro­­gressifs d’un moment á l’autre offrent les signes les plus alar­­mans pour la vie du malade ; et souvent pour célle des indi­­vidus qui 1’approchent en temps épidémique, lorsque surtout el­les le touchent au corps, aux vétement ou qu’eltes respirent. son haieine. Zugrăvind starea edilitară și sanitară a Capitalei (și a unei bune părți din Muntenia) doctorul Tavernier aruncă în acelaș timp priviri asupra bogăției zooteh­nice și... epizooteh­nice țării, și răspândește —­ în expozeul său medical — unele note a intime și funebre. ..Acum trei ani am văzut în țara Românească aproape de 25.000 boi slobozi întro pustie nemăsurată plină de,pășuni bu­ne și de apă,, depărtați mai mult de 10 leghe de locurile lă­cuite, pe care epizotia i-a prăpă­dit în mai puțin de 8 zile, și a omorît și pe alți mai mulți de 80.000, în vreme ce sub nume de ciumă, de tifos, de friguri schimbătoare, lăsătoare și rele, de friguri adinamice, veni­noase, gastrice, cu pojar, bici o­­morâtor dijmuia pe oameni în toată Turcia Europii. Atunci mi-a răpit și mie o nevastă, tâ­nără înțeleaptă și virtuoasă, și copii vrednici de iubire, pe ’ care lucrarea slujbei obștești cu care eram atunci însărcinat ce-i rând cu tărie de]a mine ca să lipsesc d’a pururea de acasă,­ n’a fost mijloc nici într’un chip­ de a-i putea scăpa, precum am putut face pentru mine pe care ciuma nu m’a cruțat; ea mi-a lăsat pentru suveniruri niște păreri de rău triste ! ... la București sunt 270 chi­­mitiruri în oraș, adică atâtea câte și biserici, unde morții nu sunt îngropați decât în a treia parte de adâncime care s’ar cu­veni. Această Capitală are­c moar­te de obște de 250—300 morți pe lună care fac atâtea isvoare de necurățenie; afară de tăbăcă­­riile, argăsăriile, măcelăriile, câinii, pisicile și alte dobitoace casnice moarte, pe care le lasă să putrezea­scă, pe ulițe sau în bălțile cele stătătoare de prin mahalalele orașului; gunoaaie oprite de multă vreme pe sub podurile uliților ; mica apă care trece pe acelea și în care se a­­runcă toate materiile puturoase și această apă fără­ a se curăți slujește spre a face pâine și alte bucate; un noroiu mare care aduce necurățenie în centrul tu­turor lăcașurilor, afară de o mare cătățime de morți îngro­pați cu grămada într’o mică a­­dâncime... Dacă Tavernier a însemnat ceva și cât­ anume a însemnat pentru cultura și societatea românească din ultimele decenii ale primei jumătăți din secolul XIX, nu ne lămuresc nici contim­poranii, nici cei cari s’au contimporanizat prin cercetări cu acea epocă. Nici George Bangesco în Bibliographie franco-roumaine de­­puis le commencement du XIX-e sitele, nici N. I. Apostolescu în cartea lui asupra înrâuririi franceze în România nu dau măcar titlul vre­uneia din lucrările medico-sociale ale lui Tavernier. Iar Elias Régnault — care în ,,Istoria politică și socială a Prin­cipatelor dunărene” (tradusă de Ioan Fă­tu) vorbește cu admira­ție de celalt francez (venit în țară cam în acelaș timp cu Ta­vernier) profesorul și publicistul J. A. Vaillant, — nici nu po­menește nu­me­le doctorului Tavernier. In schimb îi găsesc consacrată o întreagă pagină în Equilibru intre anlit­est sau Spiritul și materia de I. Heliade­­. Publicat dela 1859 până la 1869 Dacă acea pagină e favorabilă, sau defavorabilă lui Tave­rnier se va vedea îndată. Ceea ce putem spune de pe acum e că dacă nu se poate pre­ciza în ce grad lucrările lui au folosit la stăvilirea holerei, se cam știe însă până în ce măsură a contribuit Tavernier la su­primarea societății filarmonice și la întreruperea reprezentații­lor teatrului național. Iată pasagiile din Echilibru Intre antiteze (Issad­ar, n. 5, pag. 1e col. IT) privitoare la Tavernier : „Unul din străini ce fusese inițiat, era și doctorul Tavernier. Acesta într’o zi, în plină adunare a soților, până a nu se începe lucrarea, zise că are a se plânge asupra d-lui Sarsailă și a-1 a­­d­r­­a ca un nedemn de a mai face parte într’o asemenea socie­tate. I se dete parola de a vorbi. „Domnilor și Frați“, zise Tavernier. „Acest domn Sarsailă a venit intr’o zi la mine și mi-a cerut în numele frăției a-i da ceva tare cu care să aveline (otrăvească) pe un biet pictor polon re­fugiat, căruia părinții d-lui i-au dat ospitalitate. Eu în calitatea mea de doctor în medicină, și de om onest i-am refuzat una ca aceasta. După vreo câteva zile bietul june pictor a și murit de vărsătură și diaree și d-l Sarsailă a venit la mine radios de bucurie și cu o rânjire sardonică, zicându-mi: ai văzut? cre­deai că eu n’o să aflu mijloace să mă scap de rivalul meu ? Iată că și fără d-ta mi l’am pus bine. Prin urmare dar acuz pe d-1 Sarsailă de ucigaș, și de nedemn de a mai fi soț al nostru”. D-1 Sarsailă se apăra­ Unul zicea da, altul nu, și unul pe altul se insulta cu vorbele cele mai frățești cum de când lumea e nu s'au mai auzit decât atunci și în zilele noastre în gura altui frate căaisas ce se zice Românul. Membrii «deticii constituiți în tribunal ars, și muli la o asemienea acuzație și la un asemenea spectacol, până când reposatul Voinescul II, luă parola și zise cele următoare : .Domnilor, știți că eu sunt militar, și legile nu mă iartă de a lua parte în societăți, pe lângă acestea culpa mea se agravă și mai mult, că fiind ajutant al lui Vodă, mă aflu și soț din preună, cu d-voastră. Am sărit peste toate legile numai din ze­lul de a lua parte într’o societate de frați ale căror principii prepară un viitor mai demn de nația noastră. Când însă în loc de rezultate bune, nu văz decât scandale, când în loc de morală sau onestitate nu văz decât fapte din cele mai condam­nabile, atunci mă rog să-mi dați voia a-mi cere înapoi jurămân­­tul și a nu mă­ mai computa în numărul soților; căci dacă d-l Sarsailă este în adevăr un asemene de laș ucigător, singuri ve­deți cu cine ne aflăm noi d’alăturea; iar dacă este inocent și d-l Tavernier are inima și cutează a forma o asemenea calomnie, atunci calomniatorul este asemenea de infam ca un ucigător. Unul din două cazuri cată să fie aci, și ori în unul, ori în altul, bine vedeți d-voastră că ne aflăm (iertați-mi vorba) între scelărași. Eu îmi cer jurământul”. .Văd că titlul cercetării de față ar trebui schimbat astfel: „Dela întâia lucrare asupra molimii holerei până la sfârși­­tul societății filarmonice”. Ca să,nu ne depărtăm însă de titlul inițial al essay­ n­ ul trebue să facem un salt înapoi, din istoriografia teatrală spre cea do­ftoricească. Așa­dar, aflați că cercetarea lui Tavernier are următoarele capitole: De l’Hygient Du cholera morbus De la conduite des individus pendant la durée du Choléra et autres maladies épidémiques. Des fumigations Des secours â porter aux per­­sonnes attaquées du Choléra. Notes diverses et recettes du beaume et de la poudre anti­­choléra. Traitement de la Peste. Asupra higienă. Asupra holera morbus Asupră chipul. Cum trebue să se poarte oa­menii în vremea epidemiei Ho­lerei și a altor boa­le epidemice. Asupra afumă­rii. Despre ajutoarele ce trebue să se facă persoanelor lovite de holeră, însemnări deosebite și rețete de balsamul și praful anti­­holera. Tractarisirea ciumei. Despre autorul Amănunturilor. A. D. Xenopol spune că a fost un doctor de contrabandă și-l arată (pe la 1838) împovărat cu o casă de copii. . Prin­ urm­are după ce molima ciumei îi luase prima nevastă și Copiii, Tavernier s’a grăbit să devină profilic într’o a doua călătorie prin Cib­era, ca ilustrului străbun călător să nu-i fie brusc curmată seria de stră-strănepoți. Barbu Lăzăreanu Simptomele diagnostice și­­ pline de groază care vestesc că cu bună samă, această năpras­nică boală a lovit pe un om, sunt acestea: Dureri de stomac, dureri de cap silnice, amețeli, leșinuri, greață, colici pline de durere, cârcei nesuferiți mai vârtos la părțile din jos, puls încet și, tare concentrat, vârfurile mă­­dularilor reci, schimbarea feții care tot mai mult se simte. Ingrab după, această urmează niște opintiri grozave de vărsă­tură câte­odată făr de folos în­vederat, și aceasta slăbește pe bolnav tot mai mult; sgârciri și tăeturi în pântece — nespuse;­­ friguri silnice ale cărora efe­­turi grăbite și care se tot în­mulțesc dintr’un minut într'al­­tul, înfățișează semnele cele mai întristătoare pentru viața bolnavului, și adese­ori pentru viața­ acelor persoane care se apropie de el în vremea epide­miei, când mai cu seamă se a­­ting de trupul lui sau răsuflă suflarea lui. Prima lucrare despre holera în România CRONICA ȘTIINȚIFIC­* Descoperiri extraordinare Temperaturi de 6900 ° în interiorul corpului omenesc de L. FLORIN Titlul de mai sus e menit să sperie doar profanii, căci nu­mai pentru ei aceste descoperiri sunt „extraordinare“. Acum când e o căldură de 40 grade, în loc să-mi răcoresc bieții cititori vorbindu-le de ghețarii polilor și zăpada din lună, scriu articole incandescente ! In Adevărul Literar cititorii cronicelor noastre au aflat cu uimire de temperaturile ultra­­calorice (20.0O0 grade C.) realizate în laborator de fizicianul Anderson. Acum o să vă spun câteva cuvinte de temperaturile de 6000 gr. (șase mii de grade) din interiorul corpului omenesc, temperaturi cu mult mai ușor de suportat decât o temperatură externă de 40 gr.­­ Un popularizator german, Dr. Heinrich Hein, cunoscut cola­borator al revistei științifice „Kosmos“ într-un articol intitulat „Sonnentem­peratur im Tierkörper" (Temperatura soarelui în corpul animalelor) ne relatează câteva lucruri interesante cu privire la combustiunile interne (arderea din lăutarul corpului). Doctorul Hein nu e atât de politicos de­oarece înglobează și oamenii în categoria ...animalelor. E drept mulți oameni sunt a­­nimale perfecte atât prin fizicul cât și prin caracterul lor, dar din punctul de vedere științific suntem cu toții animale, fără nici o supărare ! Temperatura soarelui este, după cum se știe, de 6000— 7000 grade. Pielea­ noastră poate suporta o temperatură de cel mult șapte­zeci de grade (bunăoară aburii la baie); totuși în interiorul corpului au loc arderi la o temperatură de mii de gra­de și noi nici că le bănuim. Căldura corpului nostru e întreținută prin combinarea di­feritelor gaze cu oxigenul; aceste combinări sunt arderi la tem­peraturi de mii de grade. Bună­oară, ne spune doctorul Hein, când 2 grame de hidrogen se combină cu 16 grame oxigen pen­tru a da 18 grame de apă, rezultă o căldură care ar fi sufi­cientă să încălzească cu 1­ grad o cantitate de 57,2 kg. apă. A­­burul format la această temperatură are o căldură specifică de 0,48. Temperatura gramului de vapori de apă, când rămâne căldura rezultată din arderea hidrogenului în oxigen, este : T= 07,7­07018x0,48 Nu vă speriați de această formulă menită să dea o alură mai savantă unei reviste literare; e o simplă formulă din fizica ele­mentară de liceu. Și nici să nu vă speriați de fantastica cifră mai precis „număr“) 6600 gr. Aceasta e temperatura flacărei de hidrogen („Wasserstoffflamme“, cu 3 f.) care arde în oxi­gen. De fapt această temperatură este numai de 2000 gr., dar în interiorul corpului temperatura de combinare e 6600 gr.; expli­carea acestei deosebiri e în fenomenul de disociare, de care nu e locul să vorbim­­ într’o modestă cronică de vulgarizare. Cititorii noștri se vor răcori desigur aflând că înăuntrul corpului lor se petrec arderi de... 6600 gr.­ Nu tremurați însă, de­oarece sângele nostru nu va fierbe nici­odată din cauza a­­cestei teperaturi. Pentru întreținerea focului în sângele no­stru iau parte la aceste arderi cantități foarte mici de materie și arderile țin o clipă doar. Mii și mii de molecule se desfac la o simplă catastrofă a câtorva atomi și în fiecare secundă se petrec milioane de mici incendii în sângele nostru, fiecare incendiu având o temperatură de 6600 gr. (cât temperatura soarelui) și noi nici că băgăm în seamă aceste mici arderi, cari ne ard cu timpul întreaga viața. Temperatura corpului nostru rămâne constantă: 37 grade cu totul focul incendiilor din sân­gele nostru.­­ Și încheind acest articolaș scris în fugă cu 1­ oră înainte de plecarea mea în Bucovina, mă gândesc cu părere de rău că am risipit zadarnic atâta energie și desigur miliarde de arderi a câte 6000 gr. au avut loc în corpul meu în ora cât am scris aceste rânduri. Mă voiu fasă un tren ! 1**1, 14 Iulie 1922 JL. FLORIN = 6000 POVEȘTI PENTRU TINERET Cum s’a făcut iadul de ALI-BABA Dumnezeu Isprăvise de făcut pământul și-l creiase și pe cei dintâi oameni. După aceea, vrând să le arate marea dragoste ce le-o poartă, făcu pentru primii noștri strămoși o grădină întinsă și frumoasă cum n’a mai fost și n’are să mai fie. Acestei grădini îi zise raiul. Porunci apoi arborilor să crească într'ânsa cât mai frumoși și mai încărcați de fructe, florilor să fie cât mai plăcute le vedere și mai mirositoare și apelor ce curgeau acolo cât mai limpezi și mai gustoase la băut. Și nu era clacă de arbore pe care să nu-și fi făcut cuibul păsări ce te desfătau cu cântecul lor melodios. In raia nu era nici­odată prea cald, dar nici zile reci și posomorâte. In loc de vânturile vijelioase ale iernei, sufla și ziua și noaptea o adiere parfumată și răcoritoare. Nu se știa ce-i zăpada, nici cețuri mohorâte, nici cel acoperit de nouri. Veseli și fericiți se simțeau strămoșii noștri Adam și Eva și necontenit aduceau bunului Dumnezeu laude și mulțumiri. Lui Dumnezeu însuși îi plăcu așa de mult raiul, în­cât își mută și el acolo scaunul său de slavă și lumină. In juru-i stăteau puternicii și străluciții îngeri Mihail și Gabriil cu nenumăratele lor oști de heruvimi și serafimi. Tot în preajma Tatălui ceresc se găsea și Satan, care purta numele de Satanail și era încă un înger ?•­i așa de slăvit și de înfășurat în luminii ca și cei doi arhangheli. Ba încă Dumnezeu, ca să-l ferească de ispita de a dori ceva mai mult și de a cădea astfel în păcat, îl înzestrase cu o putere și mai mare decât a celorlalte făpturi cerești. Dar lui Satanail îi era sortit să sfârșească în rele și în pacate, prefăcându-se în Ucigă-l­ crucea — departe de noi și de locurile acestea. Și așa, precum stă scris și la cărțile noastre cele sfinte, luă chip de șearpe și Împinse pe Eva să păcătuiască și să calce poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu ii porunci alunei ’Arhanghelului Mihail să tragă sab­ia de foc și să-l izgonească din raiu pe Satanail, precum și pe îngerii ce ascultau de acesta. Din zua aceea Satanail luă numele de Satan. Iar ca să se deosebească de îngerii ce au rămas credin­cioși, Dumnezeu zise : „toți cei izgoniți din raiu să fie negri la față și groaznici la înfățișare. Cine i-ar vedea de la spate, să-i cunoască după coada lor cea lungă. Pe frunte să poarte câte o pereche de coame și un­ghiile să li se prefacă în ghiare lungi și ascuțite“. Și fu așa cum hotăra Tatăl cel atotputernic. Tovarășii lui Satan, când se văzură afară din raiu și cufundați în beznă și întunerec, începură să murmure și să cârtească că din p­ricina lui și-au pierdut o fericire așa de mare. Dar Satan îi potoli zicându-le: „hai să ne durăm și noi un raiu tot așa de mare și frumos ca acela din care am fost alungați. Este oare puterea și priceperea noastră mai mică decât a lui Dumnezeu?“ Și unde mi-se porniră­ toate cetele diavolești să care la pământ și la apă și să-ți aștearnă o grădină care cât pe aci să întreacă în întindere raiul cel adevărat. Numai că în ea nu erau nici pomi umbroși și cari să dea rod, nici verdeață și nici un fel de flori-Satan grăi atunci către tovarășii săi: „să mergem în timpul nopții și să furăm din raiu tot ce ne este de trebu­ință pentru împodobirea și înfrumusețarea raiului nos­tru“. Și făcură așa, precum îi învăță mai marele lor. Când s’a luminat de zi, raiul diavolilor era tot așa de frumos, de acoperit de flori și verdeață ca și raiul făcut de bunul D-zeu. Dar nici o ființă nu se apropia de el. Oameni, păsări și toate celelalte vietăți stăteau cât mai departe de acest raiu eștt din mâinile lui Satan și ale tovarășilor săi­ Așa că nu se auzea acolo nici cântec de păsări, nici vorbă omenească, ci numai urlete și rânjete. Satan se gândi că ar putea să-i câștige pe oameni de partea sa și să-i facă să locuiască în raiul său. Trimise așa­dar­ pe cei mai deștepți și mai iscusiți dintre draci, ca să le spună oamenilor că nicăieri nu pot gusta bucurii și desfătări mai mari decât în raiul cel nou. „Spuneți-le“, zise el, „ că la­ noi nu e nimic oprit. Pot să facă tot ce doresc, să mănânce din roadele tututror pomilor, să bea tot felul de băuturi și cât e ziua de mare să petreacă după pofta inimei“ Cu toate acestea oamenii n’au ascultat de cuvintele ispititoare ale Necuratului. Nu după mult, o nouă nenorocire dete peste diavoli. Tocmai se întorseseră deja trebile lor și se culcaseră să mai adoarmă, când iată că sunt treziți de o muzică de neînchipuită frumusețe. Deasupra raiului lor, îngerii, ne­număratele cete de heruvimi și serafimi, cântau ln cea mai dulce și fermecătoare armonie cântece de lauda în cinstea lui Dumnezeu. Răsunau bolțile cerului și vânturile duceau până la cele mai depărtate margini ale nesfârși­tului Univers imnurile îngerești. „Satan, stăpâne Priceput și puternic“, îi strigară dracii întunecându-se și mai rău la față. „Ce e chinul acesta nesuferit ? Ce e această osândă, ca să auzim cum este prea­mărit Dumnezeu și cum se bucură și se desfătează îngerii ? Născocește ceva și fă-i pe îngeri să tacă, de unde nu să fugim cât mai departe de aici. Nu­ e chip de trăit așa de aproape de Dumezeu“. Satan își luă capul între mâini și se adânci în gân­duri. După aceea se ridică și grăi zicând: „ am găsit lea­cul, să-l omorâm pe Dumnezeu, așa că îngerii să nu mai aibă pe cine lăuda“. Și porunci tuturor dracilor ca fără zăbavă să clădească un turn înalt, așa de înalt,, încât să ajungă până la tronul Tatălui din ceruri. „Ne vom ur­ca pe el“, le desluși Satan, „și vom pândi momentul când Dumnezeu e cufundat în somn. Atunci ne vom arunca cu toții asupra lui și-i vom omora“. Pe Dumnezeu, căruia nimic nu i­ se poate tăinui, înțelese gând rău își puse Ucigă-l­ toaca. Totuși voia să-l lase să-și dea toată truda și osteneala și să-i arate tocmai la sfârșit cât e de mare puterea Dumnezeiască. Satan și cu ai săi se puseră pe treabă și în câteva zile turnul fu gata, pentru că nici puterea dracilor nu e Marca, lar print pe ton nici nuă puteai socoti_____________ Ia sfârșit, într-o noapte fără lună și stele, Satan urmat de toți diavolii se cățărară pe turnul lor făcut din pietre negre, printre cari turnaseră smoală și păcură. Rânjesc de bucurie și li se mișcă într’una coarnele de pe frunte. Turnul­ e înalt și arcușul e greu. Necurații își facă însă curaj unul altuia. Se gândesc doară: au să-l omoare pe Dumne­zeu și au să scape de acela care le încurcă planurile ți V­ împiedică să pună­ stăpânire pe sufletele oamenilor. Dar când să ajungă la vârf, simt de­odată că furnul se clatină, se pleacă, iar ei se prăvălesc și cad cu toții clare peste grămadă. Ce se întâmplase ? Nimic altceva, decât ca Dumnezeu care vedea și observa totul, vru să le dea un semn de puterea sa și suflă puțintel de tot asupra tur­nului. In rătăcirea minții lor, dracii și-au închipuit însă că nenorocirea e din pricină că turnul n’ar fi des­tul de solid. S’au pus așa­dar să-I întărească din nou, să-l facă și mai gros și să-l așeze și mai bine pe temelii. Când crezură că acum nu se mai întâmplă ceva,­­se porniră să se cațere din nou spr­e scaunul ceresc. Dar și de data aceasta Dumnezeu suflă în turn, care se clătină și mai puternic decât întâia oară, iar Satan și cu ceata sa se duse de-a rostogolii până la pământ. ..Să-l întărim și mai bine și să-i facem temelii și mai groase“, făcni Necuratul, care nu mai putea de mânie. Și după ce-i mai întăriră, porniră din nou spre lo­o­cuința lui Dumnezeu. Satan făcu încă ceva. Luă din nou șn fulgerul cel mai puternic, ca­ să-l azvârle asupra lui Dumnezeu și să-l o­­moare. Dumnezeu îi lăsă pe draci să ajungă până în vârful­ turnului. El se făcea că doarme în somnul cel mai adânc. Lui Satan îi tresărea inima de bucurie, gândindu-se că se apropie momentul de izbândă. Se dete jos din turn și ținând în mână fulgerul, în­cepu să umble numai în vârful degetelor. Vroia să se a­­propie cât mai mult de Dumnezeu, care se făcea că doar­me dus. In sfârșit, când ajunse numai la câțiva pași, Satan aruncă fulgerul asupra lui Dumnezeu. Dar, o, minune ! In loc să cadă asupră lui Dumnezeu, fulgerul, respins de o mână nevăzută, se Întoarse asupra lui Satan și tovarășilor lui, cari luară foc și se prăvăliră, ducându-se jos, cât mai jos. S’a întâmplat încă ceva, care a fost și mai groaznic, .Anume, în aceiași clipă turnul se topi, prefăcându-se în­tr’o apă neagră care răspândea un miros urât de smoală și de pucioasă fierbinte. Flăcări negre roșiatice se ridicau deasupra ei, flăcări ale căror limbi semănau cu șerpi urâ­­cioși.­­Această apă îi duse pe Satan și toate cetele lui Într’o vale pustie și așa de adâncă, încât nu i se vedea fundul. „Acolo să fie de azi înainte locuința voastră“, zise Dum­nezeu privind din înălțimile albastre ale cerului. In pu­cioasă și smoală să fierbeți și să vă chinuiți în vecii ve­cilor. Nici­odată să nu găsiți drumul binelui și să aveți parte numai de întunerec și de suflete pierdute și rătăcite“. Locului acestuia i­ s’a zis iadul și așa a rămas până­ în zilele noastre. Cât despre raiul ce-l făcuseră dracii, Dumnezeu îl bles­temă și pe dânsul—și pe dată se uscară toți arborii, se ves­tejiră florile și nu rămase nici un fir de iarbă verde. In locul lor crescură mărăcini și tot felul de buruieni otră­vitoare, din cari șerpii își pregătesc otrava. ALI BABA HENRI DE REGNIER Grădina Coboară, căci amurgul e ora calmă ’n care, grădina’și simte umbra și foaia și parfumul. Ab­ia, prin tufișuri și-a micșorat volumul și-ți vrednicește pașii mai siguri, pe cărare. Ce-ți pasă in afară, fânețile și drumul, răspântia perfidă și lacurile clare! Petala astei roze, plină de sângerare, e unica lumină ce-ți înflorește scrumul. Trecutul tot in noaptea de viață parfumată, renaște­ acolo; gloata-i sfărâmă, desperată, poteca, iarba grasă și codrul cel obscur. Ci­ etici, coboară ’n pace pe­ alei unde veghiază giganți, cspalierii ce ’n curmeziș de mur, desfac din ramuri brațe, pentru a-ți sta de pază. in românește de B. Fundoianu

Next