Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1922 (Anul 3, nr. 85-88)

1922-07-23 / nr. 87

Spirit distractiv, in Psi­hologia gannului și a talen­tu­­lui, Max Nord­au atacă, pe cei mai alintați idoli ai omeni­­rii, geniile artei. Cu lamă fină de chirurg, diferențiază talentul de geniu și suprimă din sfera genialității ceea ce tradiția a adăugat orbește. Talentul este al ființei—gâscă, asin, om, — care îndeplinește activități practice mai bine decât alți emuli. Geniul este un om — și numai om, — care inventează activități inedite sau metode noue pentru activitățile cunoscute. Patentul este o însușire dezvoltată prin dresare sau muncă susținută și convergentă, geniul este produsul de­velopării particulare a unuia sau a unor centrii intelec­tuali sau energetici, independent de educația de ac­ di­­visiunea geniilor în titani ai voinței (marii generali) și în geniile științei (filosofi, matematiciani). Când cei doi cen­trii s-au dezvoltat împreună, geniul rezultat este din cele ce schimbă fața lumii: Mohamet, Napoleon... Pe artiști, Max Nordau­ni dă afară din zona geniali­tății, fiindcă ei nu sunt adevărați creatori, nu inovează, ci reproduc ceea ce este vechiu, astfel încât să ne pro­voace emoțiuni. Efectele produse de artiști— spune Max Nordau — sunt noul prin grad, nu prin esență. Genialita­tea artistului nu are nici un corespondent extraordinar în fisiologia sa, ci este o simplă creștere de sensibilitate și o subcon­știință. Urmează o disecție a „geniului“ acestor cabotini zei­ficați. Măreția lor este mincinoasă. Toți taumaturgii sce­nei — de pildă — suferă de oarecare insuficiență a conști­inței; altfel, nu ar fi capabili de lucrul lor automatic. Nor­dan ajunge astfel la concluzia că, pe când geniul științific și al cuceritorului își află taina adâncă în desvoltar­ea cen­trilor inteligenței sau ai voinței, așa zisul geniu artistic rezidă în scăderi de conștiință. Poate că Max Nordau exagerează apropierea dintre geniul artistic și imbecilitate. Sub influența teoriei sale, s-a redus prea mult sufletul artistului genial la simplă funcționare de mașină detracată. Max Nordau nu a emis decât o ipoteză. Cert este însă, că unele degenerări orga­nice, unele vicii fiziologice, stimulează originalitatea, dând o impulsie spiritului spre metafizică și artă. Pierre Janet, în Les névroses, observă : „Bolnavilor le place mai ales filosofia și devin teri­bili metafizician­. „Funcțiunile lor psih­ologice nu prezintă nici o tur­­bureare în operațiunile ce duc spre abstract și imaginar“. Indicii numiți de Magnan degenerați superiori și de Lombroșii raestoîzî sau slrafomani, sunt cei cu nervii bol­navi, cari simt nevoia să-și perpetueze existența spirituală prin scris. Nevoia aceasta crește impetuoasă la degeneratul incapabil de o normală reproducere fizică. In epoca pulber­­tății, când voința adolescentului scade, când tulburările nervoase cresc, tânărul scrie uneori versuri sentimentale, în scopul obscur nu numai de a atrage atenția sexului con­trar asupra sa, dar mai ales fiindcă nevoia de reproducere animală se manifestă, în prima fază, prin nevoe de per­petuare sufletească. Mulți — normali chiar — își scriu în această fază Jurnalul și păstrează obiecte ca amintiri, pentru a-și perpetua astfel sufletește și iluzoriu ființa. Aspectul spiritual al manifestării ascunde nevoia or­ganică. Inchipuiți-vă acum Un tânăr scriitor, care din timiditate congenitală sau alt viciu sufletesc, rămâne toată viața în faza de perpetuare spirituală, ce nu se măr­turisește conștiinței: va fi un golafoman indiferent dacă se va da pe față în public, dacă va fi apreciat sau ratat. Deci, defectului sufletesc al acestor anormali, îi corespun­de o anomalie organică.­­Atunci când este de natură se­xuală, nevoia de a se perpetua spiritualicește se explică prin neputința de a perpetua specia. * * « Pe observațiile strict științifice adunate de Magnan în Les Dégénexes, Max Nordau clădește o ipoteză temerară: degenerarea generală. Ipoteza savantului german a arun­cat oarecare discredit asupra lui Magnan. Cu Magnan însă nu evadăm din știință mai sigură. După acesta, conse­cințele imediate ale desechilibrului sunt: supresiunea a­­numitor funcțiuni, automatismul centrilor supraexcitați și inhibiția exercitată asupra centrilor mai slabi. De aci, explicarea faptului că unii degenerați au o inteligență superioară, atunci când este îndreptată spre anumite lucruri: idioți în toate activitățile, dar genii mu­zicale , vicioși, dar minunați poeți lirici, bune memorii literare, la oameni lipsiți cu desăvârșire de alte feluri de memorie... La desechilibrat, aptitudinele prea slabe sunt compen­sate cu o exagerată creștere a altora. Acesta­ este însuși desechilibrul. La un anormal cu multe funcțiuni slăbite,­­se poate desvolta, nu numai simpla manie a scrisului, dar o amplă aptitudine poetică, un fel de talent bolnăvicios, care își are farmecul său, deosebit de al literaturii sănă­toase. Se pot astfel împărți artiștii, de o parte în indivi­dualități puternice, genii ce ies din comun și care provin— poate — dintr’un chimism organic special și o potențare a însușirilor sufletești, — de altă parte, în pseudo-genii, ta­lente morbide, dilatanți, visionari, idealiști h­entrance... * # * Un alt fenomen psih­ologic care conlucrează la acest mucos, este creșterea forței inconștientului, care ajunge de unii bolnavi să întunece judecata, cufundând-o treptat în haosul nebuniei. Copilul, înainte de a adormi, începe să povestească ceva, apoi adoarm­e ; continuă totuși povestea prin vis, vorbind în somn. Dacă ești atent la ce spune el în timpul somnului, vei vedea că este mai drăgălaș și poetic, deși mai dezlânat, decât partea de poveste spusă înainte de a adormi. Dacă îl deștepți din somn, copilul reia povestea din punctul unde ajunsese cu câteva momente înainte de a adormi, repetând partea spusă în somn, dar cu imagini mult mai prozaice și mai limpezi. Pierr­e Janet înfățișează experiența în Nevrosee eC idies Axes. Este concludentă. Ce se înțelege oare prin expresia „e distrat“­, decât că omul normal e în clipe de relaxare a încordărei spiritu­lui, când atenția nu regulează asociațiile, inconștientul devenind mai luminos decât rațiunea ?... Pierre Janet con­stată : „Aceste fenomene, care există adesea chiar la omul normal, iau o însemnătate extraordinarăă la bolnav. De îndată ce, pentru o c&uză oarecare, accidentală sau per­manentă jmtip, vedem aceste reverii au­ a­șa de ALEXANDRU BOGDAN tematice mărindu-se fără măsură și luând caractere mult mai nete. Ele devin cu totul involuntare și omul este ne­voit să le sufere fără să le poată opri, nici modifica“... Po­vestea urmată în somn de copil, la el e vie zi și noapte. Există deci o visare interioară, automată, pe cât de puternică la anormal, pe atât de bogată în elemente poe­tice. Janet citează multe exemple în care se­­ poate găsi o apropiere între reveria subconștientă și imagina poetică. Fenomenul este firesc, fiindcă imagina se apropie mai mult de sensibilitatea elementară, decât de gândirea evo­luată spre abstracțiune. O isterică — un caz de dublă per­sonalitate —­ visează cu ochii deschiși propria-i înmor­mântare și delirează: — „Iată flori... flori albe, din care voi face coroane pentru coșciugul meu“... și continuă într-un fel de poe­mă în proză decadent — romantică. O revistă franceză a anchetat, înainte de războiu câți scriitori fumează și pentru ce. Majoritatea scriitorilor mărturiseau că nicotină este uni stimulent, îmbogățind imaginele și brăzdând albia visului mai îndrăzneț. Cum nicotină — în vine — in­tensifca elementele inconștientului, tot astfel, în­ m­­od vâhids, le impune spiritului otrăvurile lente, — saturalismul, opiul, o slăbiciune organică cro­nic alcoolizată sau morfinizată, emoțiile acute, — fiindcă toate accelerează circulația sângelui. Valul de sânge sti­mulează în creer reacții mai profunde, brăzdând tiranic, până la obsesii, urmele senzațiilor ce au trecut vreodată prin subconștient. Aceste obsesii cer impetuos să se exte­riorizeze, ceea ce se face uneori prin scris, fiindcă scrisul nu produce o mare cheltuială de energie fizică apaticului. Scrisul devine atunci manie. Poema va fi redusă la nota­ți­uni incoherente de stări sufletești elementare. Toate aceste cauze au beția de sentiment ca efect. Din subconștientul aprins de supraescitare nervoasă, din ne­­cunoscutul sufletului, care apare halucinant, din imagi­nația fantastică și colorată a nevropatului, es uneori poe­me de o grație bizară. Să nu stigmatizăm prea ușor frun­tea grafomanului cu sigiliul mistificării. Un suflet de poet impresionabil ca o mimoză de seră, veșnic amețit de beția tristețe­, va simți culorile peisajelor ca stări­ aburite, de conștiință. Comunicarea mistică a sufletului cu obiectele (o caracteristică a poeziei moderne), se va produce fatal. Redarea ei în versuri va fi plină de farmecul morbid al decadentismului. Admitem' toatej aceste' coincidențe, între poezia anor­malilor și o anumită poezie­ contimporană, dar ele nu sunt decât particularități secundare ale unei opere poetice. De­generat sau de o vitalitate explosivă, idealist sau raționa­list — geniu nu este decât acela care creează o expresie unitară de artă, care toarnă în operă acea­ sevă subtilă ca un parfum, animatoare și inefabilă, acel, „ceva“ insisisabil prin teorii psih­iatrice sau prin­ logică medicală... ALEXANDRU BOLDAN CHESTIUNI FEMEN­INE Christianismul și femeia Toată civilizațiunea antichității, pe care am trecut-o în revistă, până acum, s’a șters încetul cu încetul, lăsând loc semiților și­­ popoarelor de la nord să-și instituiască noile legi și noile credințe religioase și­­ morale. Astfel, după imperiul femeei în timpurile lui Ramses și a Ptolemeilor, intrăm, de acum în era unei dogme de inferiori­tate femeiască, odată cu era semită.După evoluțiunea fem­enială din Chaldeia și Assiria, după înălțarea ei morală începe iar transformarea rolului său într’o descendență dureroasă și mai târziu doar morala, creștină o mai ridică din ultima-i condamnare, aproape definitivă. Când in­fluența semită, când a popoarelor nordice, ex­plică această ciudată transformare și pentru a doua oară a­­sistăm la dubla revoluțiune materială și morală, prin care fe­meia pierde vechile ei beneficii căzând astfel în stadiul ser­­vitudinei. Revoluțiunea materială este prilejuită de invaziunile hoar­delor de la nord, iar cea morală vine odată cu creștinismul. Ca oricari năvălitori, Germanii de atunci au adus cu ei cultul forței, iar biserica creștină — cu Moise și Confucius — vede în femeie „o urnă de păcate“, deci, ambele revoltatorii, o înlătură din preocuparea superioară a vieței. Și totuși cei ce s’au ocupat de ipostasele prin cari a tre­cut femeia, s’au întrebat cu grijă dacă în adevăr, creștinismul în esența lui, îi este ostil ei ; învățătura lui Christos, prin larga ei umanitate, îngăduie și femeiei, ca oricărei alte ființe oprimate și dreptul la viață și la umilință. In fața lui Dumnezeu , bogatul și săracul, bărbatul și femeia, vor fi judecați deopotrivă în ziua din urmă, fără­ deo­sebire și poate că cei din urmă vor fi cei dintâiu, dacă între cei din urmă, putem cu siguranță înumăra și pe femeie. Femenismul este clar conceput în învățăturile lui Christos, fără precizare, dar cu acea simbolică înțelegere pe care o au toate parabolele lui. Pescarii din Genesaret, nu au fost nici fi­losofi, nici sofiști și totuși când s’a­ gândit la ei Fiul omului, a zis : „Dați Cezarului, ce­l al Cezarului“. Cine știe, dacă Isus în nemărginita lui bunătate, nu s’a gândit și la femeie, când semănându-și învățăturile, lupta contra despotismului fariseilor ? TP71NA" UTERÄR Șl ÄfSTISrTKS« Conversație eu câinele de ANTON GEHOV traducere din rusește de Q. M. Ivanov Era o noapte friguroasă, cu lună. Alexei Ivanici Romansov, cam pilit, deschise cu băgare de seamă portița și intră în curte. —Omul,—începu să filosofeze el, ocolind șanțul cu murdării și clătinându-se : — omul e praf, miraj, cenușe. Măreția lui apa­rentă e un vis, e fum.... Să sufli odată și nu mai e l Rvrr... ajunse până la urechile lui. Romansov se uită în lături și la doi pași de el văzu­ un câine negru din rasa câinilor ce umblă cu turmele prin stepă și mare cât un lup. El ședea lângă odăița portarului și suna din lanțuri, Romansov se uită la el, se gândi și exprimă pe fața sa o mare mirare *). După aceea dădu din umeri, din cap și surâse cu tristețe. — Brrr....repetă câinele. —Nu înțeleg! dădu larg din mâini Romansov. Și țin­, tu poți să rânjești la om? A?. Aud pentru prima oară în viață. Să mă bată Dumnezeu Bine mă, tu nu știi că omul e coroana creațiunei ? Uită-te... eu am să mă apropii de tine ? ...Uită-te... Nu­ sunt om.?. Cum, după tine ? Om sunt eu sau nu sunt om !?< Explică ! — Rrrr... Gay ! — Laba’ncva!—tărăgăni Romansov, în­tinzând câinelui mâna. Silaba încoa ! Nu dați ? Nu doriți ? Foarte bine. O să luăm no­tă. Deocamdată, permiteți-mi să vă dau una în bot... Iac’așa, din dragoste.... — Gav ! Gav ! Arrr... gav ! gav ! — Apoo... tu muști ? Foarte bine, foarte bine. O să ținem minte. Va să­zică, ție puțin îți pasă că omul este coroana crea­țiunei... împăratul animalelor. Vasăzică din asta reese că și pe împăratul Pavel Nicolaevici tu poți să-l muști ? Da ?.. înaintea lui Pavel Nicolaevici toți cad în genuchi, și pentru tine..sau el sau un alt obiect tort­una e. Te-am înțeles eu bine sau n­u ? Âana... vasăzică, tu ești socialist?, Stăi, răspunde-mi drept la întrebare... Ești socialist ? — Brrr... gay ! gav ! — Stai nu mușca ! Da de ce vorbiam ?... A, da, privitor la cenușe. Il sufli odată și nu mai e ! Așa e omul P Șl de ce trăim, vă întreb eu? Ne naștem în durerile mam­elor noastre, mâncăm bhem, facem știință, murim.... Și cu ce scop toate aceste ? Ce­nușe ! Nu-i bun de nimic omul ! Vezi, tu ești câine și nu înțelegi nimic, dar dacă ai putea să te strecori în suflet! De ai putea pă­trunde în psihologie ! Romansov dădu din cap și scuipă. — Noroiu... Ție ți se pare, că eu, Romansov,­ șef de cance­larie... regele naturii.... Aș, te înșeli. Un burtăver­de, un mituit ipocrit!.... O scârbă!... Alexei Ivanici se lovi cu pumnul în piept și începu să Plângă. — Sunt un bârfitor, un clevetitor... Tu crezi că nu din pri­cina mea Pau dat afară din serviciu pe Egor Cornușchin? A? Și cine dați-mi voie să vă întreb, a furat alea două sute de ru­ble ale comitetului și a aruncat vina pe Surugaciov ? Oare nu eu ? Sunt o scârbă... un fariseu... un Iuda ! O lichea... un mitui­­tor.... un ticălos ! Romansov își șterse lacrăm fie șî izbucni în hohote de plâns. —Mușcă ! Mănâncă ! De când m’am născut nimeni nu mi-a spus o vorbă cum se cade... In sufletele lor, toți mă consideră de un nemernic, iar în ochi... numai laude, numai surâsuri. Mă­car odată să-mi fi trântit cineva un pumn în bot sau să mă fi înjurat! Mănâncă, dulăule ! Mușcă ! Rupe ! Ss sfâșie ! în bucăți, Pe mine, trădătorul ! Romansov se clătină și căzu pe câine — Așa mă­ anume așa ! Mușcă și rupe în draci! Fără mir­­ă ! Cu toate că doare, însă nu mă cruța ! Nu, mușcă și mâinile! Așa, curge sângele ! Să curgă! Așa mi se cade mie, nemer­nicului ! Așa ! Merci Cesar... sau cum te chiamă? Merci... rupe-mi și șuba. Totuna mi-e, din mită e și ea... Am vândut pe aproapele și pe banii căpătați mi-am cumpărat șubă­. Și chipiul cu cocarda tot așa.­. Da de ce eu, aia, vorbiam? A?.. e vreme să plec. Rămâi cu bine, că tehișule... drăcușorule... — Brrr... Romansov mai mângâie câinele și dându-i să-l mai muște odată pe pulpa piciorului, se înveli în șubă și, clătindu-se, porni spre casă. Deșteptându-se a doua zi la amiazi, Romansov văzu ceva neobișnuit. Capul, mâinile și picioarele îi erau pansate. Lângă pat stătea soția lui în lacrămi și doctorul îngândurat. A apărut în editura Institutului de­­ editură ..­".ar!"­­: Româ­nească” : ION GORUN. - Obraze șî Mâți­. -RADU D. ROSETTI. — Razna. I . CREANGA. — Harap Alb. ION GORUN. — tip te supăra. Scriitorii Moldoveni? Scriitorii Munteni? In vremurile acestea de disentiral acute in jurul regionalis­mului politic, marea revistă ieșanft „Viața Românească” pune la ordinea zilei și chestiunea regionalismului literar. Se dove­dește astfel că toată literatura românească proastă este, bine­înțeles, de origină muntenească și invers, cele mai mari talente s’au născut pe plaiurile Moldovei. Negreșit că ,de aci urmează și un argument împotriva literaturii românești de azi, care nu mai e moldovenească, și prin urmare e lipsită de talent. Așa să fie oare?? Să fie talentul distribuit de bunul Dumne­zeu, pe aceste meleaguri cu mai puțină dreptate de­cât au fost distribuite sarea și petrolul, care nu găsea,ui și dincoace și dir­potip de Milcov? Să-i fi protejat pe Moldoveni oare, fiindcă au­­ fost mai aproape de pravoslavnica Rusie? E de discutat­ ca să îuăpa de pildă cele trei figuri mari ale literaturii ro­mânești: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Numai unul dintre acești mari scriitori e moldovean. La drept vorbind, vorba cân­tecului, unul moldovean, unul „ungurean” și altul e muntean. Că fiecare este bineînțeles mare în felul lui, asta­ o întăresc fără îndoială și cel de la Viața Românească. E de remarcat de asemeni că din punct de vedere al lipsei de influențe străine­­ și al desăvârșirei artistice, stă în frunte „munteanul” Caragiale. Dacă luăm cele două mari figuri cari au determinat soarta, cul­turii românești, I. Heliade Rădulescu și T. Maiorescu, primu­l care a pus baze terminologiei și limbei culte românești și celalt, care a determinat centrul critic, descoperim un muntean și un „ungurean”. Fără îndoială că se poate continua cu socotelile mai departe cum fă­ceau refugiații amărâți și gazdele lor în 1917. Moldovenii așa, muntenii așa, moldovenii atât­, muntenii atât,, etc., etc. Dacă ne coborâm imediat mai jos pe scara valorilor, dăm de V. Alexandri și­ Grig. Alexandrescu, dintre care al doilea poate încă superior, „unul moldovean și altul muntean­”. In definitiv, sunt, o seamă de scriitori ai noștri, și nu dintre cei mai neînsemnați, care, hotărât lucru, nu sunt moldoveni: N. Bălcescu, Ion Ghica,­ Odobescu, Delavrancea, Slavici, P. Cer­na, St. O..Iosif, O. Goga, Agârbiceanu, Macedonski, etc., ca să înșirăm câteva­ nume, fără să­ mai vorbim de poezia „nouă". Credem și noi, evident, că un scriitor poartă în structura lui sufletească, urmele și influențele mediului în care a, crescut ,și s'a desvoltat, aceasta poate chiar în cele mai mici manifestări ale lui. Dar ca de aci să condamn teoretic, literatura unui ținut întreg și prezumțios. Discuții s’ar putea continua însă pe alt plan. Nu cumva, fie­care regiune, are predispoziții mai mult sau mai puțin pronun­țate pentru un anumit gen de literatură? Ș credem că, nu greșim atunci când afirmăm, de pildă, că Moldovenii sunt mai romani,­tici și mai romanțioși de­cât restul poporului nostru: Eminescu, Alexandri, Hasdeu, Negru­ți, N. Gane, Sadoveanu, Gârleanu, etc.. Sunt poate cei mai romantici scriitori ai noștri. Dar poate că ar fi" cazul" unul " ",in special pentru cercetat mai­­ de aproape ro­mantismul : : Revista Modelor MĂTASEA CERUITA Cura vieți s’o mai nintiți, glaca sau dra, este o msta­se mult obicinuită astăzi în confecționarea t­aietelor. Luciul ei capricios, adesea vesel, adesea macabru, se a­­sociază printr’o ciudățenie minunată, cu matitatea organdinei sau h­aoului. Am văzut mantale și costume tailleur, din așa mătase, garnisită la mâneci și la guler, cu o cascadă de volănașe de organdină albă, de un efect delicios. Ca să-ți poți permite luxul acesta, jumătate îndrăzneț, jumătate original, trebue să fii subțirică și înaltă, altfel riști să-ți mărești proporțiile și dintr’o ființă rotundă, să apari din­­tr’odată, enormă și fără linie, căci luciul prinde pe el pete mari de lumină, ceea ce face să părem în suprafețe întinse, ori. .dacă suntem puțin cochete, nu admitem uim sfiflcajișa pro­priei noastre frumuseți. Pentru siluetele însă fine, ca să nu zic pentru feme­i slabe, mătasea lucioasă este tot ce poate fi mai avantagios. Dacă vorbesc de această fantezie a modei de azi, nu în­semnează că mă înscriu ca partizană, îmi place ca titlu de cu­riozitate, să împărtășesc în coloana aceasta, tot ceea ce se inovează pentru bucuria efemeră a gustului nostru. Nu trebue nici să ne torturăm imaginația nici să ne brus­cam veniturile ca să îndeplinm toate capriciile modei adică a fabricanților, preocupați de câștiguri. Ar fi trist și am pleda fără voia noastră împotriva cauzei pentru care luptă femeia în genere. Supunâdu-se ordonanțelor riguroase ale vitrinelor ele­gante sau ale gazetelor de modă, ne instituim în ordinul scla­viei de care căutăm de atâta vreme să ne scuturăm. Căci e acelaș lucru, să fii îngenunchiată de legile civile ca și de cele, pe care moda ți le impune, sub promisiunea frumusețe!. Să nu fim dar nici sclavele societății și ale bărbatului, dar cu atât mai mult, să nu devenim involuntar sclavele mo­dei și ale fabricanților subversivi. Dacă moda este un gu­at­apens în care­­ am putea cădea, cedându-i prea mult ? ETAN­A' Mifechirai LitepaF și Artista­m STRĂINĂTATE Penn an 120 Pe un an 240 „ 6 luni Bf* „ 6 luni 120 ... a .. an - a _* an

Next